Categories
Carti

Viata si invataturile Sf Ier. Nifon [2/9]

IN  FOCUL  ISPITELOR  TRUPESTI           

            Dupa cateva zile, diavolul a venit din nou, aprinzand si zadarand pe Nifon cu ganduri necurate. Acesta, insa, a inteles razboiul si a zis intru sine: “Sa o luam dar de la inceput, ticalosule Nifone“.
            Din acea zi a inceput sa manance numai paine uscata in fiecare zi, afara de sambata si Duminica. Apoi a mancat numai fructe si, dupa putine zile, a inceput sa manance o data la doua zile sau sa posteasca toata saptamana, suprimand si apa. Si asa isi domolea si osenea trupul. Mai ales pentru lipsirea de apa, obisnuia sa zica: “Daca un om posteste patruzeci de zile, iar un altul mananca regulat toata saptamana, fara insa sa bea apa, acest din urma sufere mai mult decat cel dintai. Pentru ca cine mananca fara sa bea apa, aprinde un foc in maruntaiele lui si este chinuit de sete, pe cand cel ce posteste si de paine si de apa, are lupta mai usoara“.
            Adeseori, cand ardea de sete, viteazul Nifon, pentru a birui pe diavol, punea apa intr-un pahar si zicea: “Suflete al meu, ce apa buna si rece o sa bei!” Dar numai atingea apa cu buzele si varsa apa pe pamant. Vicleanul diavol, urmarindu-l cu neadormita lupta i-a strigat: “Mi-ai stricat toate uneltirile, ticalosule, cu puterea Rastignitului, pe care o ai in tine. Cat de infricosata este puterea Domnului tau!” Si iarasi se inarma cu ispite si cu zadarari trupesti, luptandu-l in somn.
            Odata i-a pricinuit un vis, ca a cazut intr-o fapta urata. Atunci el a sarit din pat si, intelegand ce i-a plasmuit in vis duhul necuratiei, a strigat catre sine: “Vai tie, Nifone, cat de mult ai dormit! Acum ce faci?” Si, chibzuind asupra pacatului ce-l facuse cu inchipuirea, a luat aceasta hotarare: “Acum, in loc de placere, o sa suferi o amara durere“. Si apucand un lemn gros, a inceput sa se loveasca cu manie peste picioare, care multa vreme au fost negre de aceasta bataie. Si se ruga cu suspinuri, marturisindu-se lui Dumnezeu: “Iarta-ma, Doamne, ca am cazut in pacatul cel urat al desfranarii! Miluieste-ma pe mine pacatosul, nerusinatul, desfranatul, intinatul si ma povatuieste pe calea poruncilor Tale, precum doresc eu“.
            Astfel, s-a luptat tare cu duhul desfranarii, care l-a chinuit atat de mult, incat a ajuns sa-si loveasca trupul cu pietre. Paisprezece ani l-a luptat, pana cand Domnul l-a izbavit si l-a usurat, punand capat grelei lupte in acest fel. Dormind odata Nifon, i s-a parut ca se afla intr-un camp. Iar sanul lui era plin de murdarie si de putreziciune, care-l vatama in chip insuportabil, deoarece putoarea care iesea de acolo il sufoca. Cum statea asa impovarat si mizerabil, i-a aparut inainte un barbat imbracat in alb, care i-a spus: “Hai, cu mine!”
            L-a urmat, tinandu-si sanul, pana au ajuns la o groapa plina de noroi. Aici ingerul Domnului s-a intors catre Nifon: “Arunca in groapa ceea ce ai in san“. S-a supus si indata a simtit o negraita usurare si o potolire deplina in trupul sau. Atunci s-a rugat cu caldura, zicand: “Doamne, Care tii in mana toata faptura, Tu mi-ai dat putere impotriva duhurilor celor necurate, ca sa pot birui cu harul Prea Sfantului Tau Duh”.
            Cum a rostit aceste cuvinte, avandu-si mainile inaltate, i-a stralucit in fata Duhul lui Dumnezeu si i-a umplut inima de bucurie, zicandu-i: “Nifone, Nifone, iti dau putere si stapanire asupra necuratilor draci! Tu, insa, ingradeste-te totdeauna cu adanca smerenie, pentru ca iubesc foarte mult pe cei smeriti si Imi intorc fata de la cei mandri. Ia aminte, sa nu te juri niciodata, sa nu razi de nimeni si minciuna sa nu iasa din gura ta. Nu te mania si nu judeca pe cineva, chiar daca l-ai vedea pacatuind. Toate aceste pacate le voi pedepsi cu asprime. Ia aminte, sa nu te aduni cu cei pacatosi. Nu uita ca umbli printre cursele diavolului; pazeste-te sa nu cazi in vreo una. Indrazneste! Eu sunt cu tine!”
            Revenindu-si in sine, sfantul a inteles ajutorul dumnezeiesc si a slavit din toata inima pe Preabunul Dumnezeu.
            Cu adevarat, si-a zis, de acum duhul necuratiei nu mai are putere asupra mea. Chiar daca vreodata ca mai indrazni sa ma ispiteasca, eu voi fi mai tare decat el, cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea i-am zis: “Te inteleg, vicleanule, si stiu ce ma indemni sa fac: sa poftesc adica femeie si sa pacatuiesc cu trupul ei. Dar ce este acest trup? Sange, carne, vine, si inlauntru stomac plin de murdarie puturoasa! Daca mai ai pofta, mergi la mormant ca sa-l vezi putred si imputit. Deci, unde gasesti placere in toate acestea, caine nerusinat?”
            Diavolul si-a dat seama de intelepciunea lui si se temea de el, iar sfantul il dispretuia si radea de neputinta lui. Dar cu toate acestea, vicleanul nu lasa in pace pe robul lui Dumnezeu, ci necontenit nascocea curse noi si viclene. Fiind fara de grija, dar nu neatent, Nifon a intrebat odata pe Domnul: “Doamne, oare a plecat cu desavarsire de la mine diavolul?” Dar inainte de a primi raspuns, vede undeva departe de chilia lui un caine negru intins pe niste gunoi. “Sa fie diavolul acel caine?” S-a intrebat el, aratandu-l cu degetul. Deodata cainele a sarit in picioare si alerga spre el infuriat: “Pe mine m-ai arata? Iata am venit” –  a latrat cainele acela amenintator. Dar, cuviosul, sufland asupra lui, s-a facut nevazut.
            Intr-o seara, iarasi, cum statea in strana bisericii, a venit vicleanul si s-a urcat pe picioarele lui. Cand a voit sa se ridice, picioarele lui erau parca legate. A inteles ca era diavolul. A scuipat asupra lui si i-a zis cu ocara. “O, nerusinatule vrajmas al lui Dumnezeu, ai uitat cate ai patit prin puterea Domnului meu Iisus Hristos?” S-a fortat sa-si miste putin piciorul drept si, ca si cum ar fi dat un picior satanei, i-a zis: “Dumnezeu sa te piarda, vicleanule! Sa stii bine ca eu nu ma tem de spurcatele tale viclenii”.


INIMA  INFRANTA  SI  SMERITA

            Dupa cateva zile, Nifon a avut o vedenie. Se facea un drum larg care ducea spre rasarit si pe care-l pazeau o multime de barbati negri inarmati cu sulite si nu lasau pe nimeni sa treaca. La inceputul drumului se inghesuiau o multime de oameni dar nu inaintau pentru ca se temeau de acei negri. Intre oameni si afla si Nifon si se intreba cum ar putea trece pe drum fara primejdie. Cum stateau ei nedumeriti nestiind ce sa faca, a aparut un barbat imbracat in alb si s-a oprit langa ei.
            – Ce-i cu frica aceasta care va stapaneste pe toti? a intrebat el.
            – Ne temem de negrii aceia, au raspuns ei.
            – Si tu de ce nu mergi?  s-a adresat lui Nifon.
            – De aceeasi frica, a raspuns el.
            – Nu te-ai rugat niciodata ca sa ti se dea smerenie?
            – Ba da, necontenit cer acest lucru de la Dumnezeu.
            – Ei atunci iata ca ti-a trimis-o! Vezi minunea?
            Se vedea ca si cum ingerul i-a despicat pieptul si i-ar fi scos inima inaintea toturor. A aruncat-o la pamant si i-a pus alta in loc.
            – Mergi acum pe drum, i-a poruncit ingerul. Negrii vor fi neputinciosi la trecerea ta si nu se va atinge de tine nici unul. Atunci multimea a rugat pe inger:
            – Fa si cu noi, rugamu-te, cum ai facut cu el, ca sa putem merge fara impiedicare pe acest drum.
            – Cereti si voi acest lucru de la Domnul cu rugaciune si cu post, si fiti siguri ca veti primi. Daca nu o cereti, nu o veti lua. Si daca nu o luati, nu puteti trece pe acest drum. Si sa stiti ca acesta este singurul drum care duce la viata. Vedeti, acesta care a luat inima infranta si smerita,  de multi ani cere de la Dumnezeu si abia acum a dobandit-o. Uitati-va la el cum merge!
            Intorcandu-si privirile, il vad strabatand drumul fara nici o impidicare. A ajuns la prima straja alcatuita din doi negri, care cum l-au vazut, si-au scos sabiile impotriva lui. Dar mainile lor dintr-o data au intepenit si el a trecut netulburat. A ajuns la a doua garda, pe care a trecut-o in acelasi chip. Tot asa si cu a treia si cu a patra si cu toate celelalte.
            Dupa putin timp a ajuns la un loc unde era adunata o multime mare de negri. Cum l-au vazut, toti s-au repezit asupra lui ca sa-l loveasca, dar au ramas inlemniti si neputinciosi.
            Erau asa de multi, incat fericitul Nifon, negasind nici un loc de trecere, a inceput pe unii sa-i impunga si peste altii sa calce, ca sa-si deschida drum. “Cine a adunat aici atatia blestemati, ca sa ne inchida calea si sa nu mergem la viata?” a strigat el. Si pe cand toti il priveau cu admiratie, a strabatut drumul pana la capat.
            Cand a disparut vedenia si Nifon si-a venit in sine, era nedumerit ce sa insemneze toate acestea. Dar Duhul Sfant i-a luminat mintea si l-a ajutat sa inteleaga. “Vrei sa intelegi ceea ce ai vazut? Ia aminte: calea pe care ai strabatut-o este calea cea stramta si ingusta. Negrii, sunt viclenii draci care stau impotriva toturor celor ce vor sa treaca. Apoi trebuie sa mai stii, ca nimeni nu poate sa strabata aceasta cale, daca nu a cerut si nu a primit inima infranta si smerita. Tu ai cerut-o si ai primit-o. De acum nu te vei mai teme de frica de noapte, de sageata ce zboara ziua si de lucrul care vine din intuneric, pentru ca Cel Preainalt este scaparea ta. Ia, aminte, insa, ca mare ispita va veni asupra ta; dar nu te va birui pentru ca Eu sunt cu tine”. Acestea i le-a zis Duhul lui Dumnezeu si l-a lasat. Apoi cuviosul a simtit o tainica si negraita mireasma, care l-a invaluit.
            Inima omeneasca, a zis el intru sine, nu-si poate inchipui cu ce se aseamana dulceata miresmei Sfantului Duh. Intrece orice bucurie si fericire. Niciodata n-as vrea sa mai gust din placerile si dulcetile lumii.
            Parasind aceste cugetari, iarasi s-a pornit asupra sa, zicand: “Vai de mine pacatosul, raul, nelegiuitul, vicleanul, blestematul! Vai de mine ca si pe draci i-am intrecut cu pacatele mele! Ce sa fac sa ma izbavesc de cei ce lucreaza faradelegea? Vai de mine ca ma aflu in latura si in umbra mortii…
       Totdeauna obisnuia sa zica “Vai de mine, pacatosul!” Cand mergea la biserica, dupa slujba se inchina toturor cu multa smerenie, iar el isi pleca privirea, ca sa nu vada pe cineva care i se inchina lui; asa de mult usa slava omeneasca. De multe ori l-am auzit, zice ieromonahul Petru, ucenicul si scriitorul vietii lui, rugandu-se cu suspinuri si zicand: “Doamne, sa nu ma slaveasca oamenii, nici nu-i lasa sa ma respecte sa sa ma cinsteasca. Ci daruieste-mi slava care ramane in vesnicie. Pentru ca numai atunci se va odihni duhul meu, cand se va desfata langa Tine”.
            Adeseori mergand la biserica, se tanguia, zicand: “Ai venit aici, ticalosule, sa murdaresti pe acesti oameni sfinti? Vai de tine, intinatule! La vedere te arati om, dar cu viata si cu faptele esti ca un diavol viclean!” Si adauga: “Dumnezeule, miluieste-ma ca n-am facut nici un bine spre placerea Ta!”
            Cu aceste ganduri isi calca in picioare iubirea de sine si se socotea ca este pamant sub picioarele fratilor. “Nifone, isi zicea adesea intru sine, praful pe care-l scutura fratii de pe sandale este mai de pret decat tine, pentru ca acela provine de sub picioare sfinte, pe cand tu, ticalosule, ai intrecut si pe draci cu ticalosia. O, vai de tine in ziua judecatii!”
            Ticalosindu-se astfel pe sine, cinstea si slujea pe Dumnezeu cu o minunata evlavie. Cand dadea un ban sau altceva vreunui sarac, zicea: Ale Tale dintru ale Tale, Tie Iti aducem Doamne, de toate si pentru toate! Apoi isi pleca capul, inchinandu-se cersetorului cu frica si cutremur, si adauga: “Nu-i destul ca vine Hristos la picioarele noastre ca sa cerseasca? Trebuie oare sa ne mai roage, sa ne implore, sa ni se inchine? Nicidecum! Ci, potrivit cu poruncile Lui, noi cei dintai trebuie sa-l mangaiem, sa avem mila de El. Fericit este cel ce se grijeste de Hristos!”
            Toata viata si-a petrecut-o in adanca smerenie. Daca vreodata se intampla sa cada in vreo greseala, alerga indata la biserica sa se spovedeasca, rugandu-se lui Dumnezeu cu suspinuri ca sa-l ierte. Obisnuia sa zica: “De vreme ce omul pacatuieste zilnic, de aceea trebuie sa se si pocaiasca. Astfel, ceea ce satana construieste, noi vom darama”.


DIAVOLUL  VINE  DIN  NOU

            Asa cum ii prevestise Domnul, a venit si ispita cea mare. Era sambata si Nifon se ruga. In fiecare sambata isi incepea rugaciunea seara si o termina dimineata. Nu dormea deloc nici nu se aseza pe scaun cat de putin. Toata noaptea se ruga si facea metanii, imitand pe Daniil si pe ingeri, despre care proorocul David, zice: Inchinati-va Lui toti ingerii Lui. Aceasta randuiala o tinea nu numai duminicile, ci si la toate sarbatorile imparatesti, dupa o randuiala bisericeasca. Zicea o rugaciune de cu seara si o repeta pana dimineata. Si ce rugaciune era aceea? Plina de sfanta cunostinta si intelepciune. Cuprindea in sine toata teologia: Nasterea cea fara de inceput a Fiului, creatia Puterilor ceresti, cele graite si cele negraite, minunata iconomie dumnezeiasca, maretia fapturii, vesnicia, cele ceresti, cele pamantesti si cele dedesubt, cele vazute si cele nevazute, cele descoperite si cele nedescoperite, cele intelese de minte si cele neintelese, cum vom vedea mai departe, daca vom putea aduce de fata vreo parte din ea.
            Deci in aceasta sambata si-a inceput rugaciunea ca de obicei. Deodata, aude ceva ca un puternic sunet de toaca, ce-i strabatu in urechi. S-a tulburat si s-a intrebat ce sa fie. In aceeasi clipa apare si diavolul care urla, si ameninta si se infuria asupra lui Nifon. I-a paralizat mintea si l-a lasat tulburat si infricosat. A voit sa se roage, dar mintea lui nu era limpede. Il stapanea o toropeala, balbaiala, somnolenta. De asemenea, flecareala, o intristare apasatoare si o mie de alte rele.
            Si a continuat sa-l tiranizeze astfel, cautand sa-l lipseasca cu totul de mintea sa limpede si stapana pe sine. Cu totul ticalosit de intunecarea draceasca, Nifon a axclamat: “O, pacatosule Nifone, ti-au cazut acum pe cap toate pacatele. Ispita de care te temeai este cu adevarat infricosata; balaurul cel din adanc ti-a intunecat mintea si se afla inaintea ta. Ia aminte sa nu te inghita de viu!”
            Zicand acestea si-a facut semnul Sfintei Cruci. Dar, nerusinatul diavol i-a produs o mare tulburare si il chinuia cu aceste cuvinte viclene: “Nu te mai ruga in zadar, ca de acum o sa traim impreuna amandoi. Nu mai voi misca de langa tine nici o clipa si iti voi da orice vei cere”. Dar Nifon a raspuns: “Sa nu te aud, necuratule drac. Daca Atotputernicul ti-a ingaduit sa ma ucizi, primesc cu smerenie porunca Lui, dar daca n-a randuit asa Dumnezeul meu, iti dispretuiesc toate viclesugurile tale!” Dar exista Dumnezeu?… Dumnezeu nu exista!” – i-a suflat diavolul in ureche. Si impreuna cu acest cuvant satanicesc i-a invaluit mintea cu un intuneric gros, zicandu-i iarasi: “Dar exista Dumnezeu?… Dumnezeu nu exista!…
            Pregatise de mai inainte, vicleanul, acest plan, ca sa intunece mintea cuviosului si sa-i strecoare, de ar fi posibil, indoiala ca nu exista Dumnezeu. Auzind, robul lui Dumnezeu, aceste teribile cuvinte, a strigat din adancul inimii: Zis-a cel nebun in inima sa: nu este Dumnezeu!. “Pieri, intuneric uracios si nu huli! Pieri din ochii mei, pentru ca eu cred cu tarie ca exista Dumnezeu, Cel ce te-a osandit in focul vesnic pentru viclesugurile tale”.
            Uratorul de bine, diavolul, infuriindu-se, i-a intunecat si mai mult mintea. Cu pacla satanicestelor lui vraji i-a scos din minte toate cuvintele duhovnicesti. A incercat zadarnic sa zica un psalm ca de obicei, dar il rostea numai cu gura, caci mintea lui incetosata nu intelegea nimic. Acest lucru i-a pricinuit o durere si o mahnire de nerabdat.
            “Vai de mine nenorocitul, nu stiu ce sa spun!” Si a inceput din nou rugaciunea cu mai multa osteneala. Acest chin in rugaciune a tinut patru ani incheiati. Si diavolul nu contenea a-i repeta zilnic: “Dumnezeu nu exista!”
            Acest gand hulitor l-a afundat intr-o nemangaiata mahnire. Era asa de mare tulburarea si mahnirea lui, ca umbla ca un om deznadajduit si nepasator fata de toate. Iar diavolul ii soptea continuu: “Nu-ti cer altceva, fara numai sa incetezi rugaciunea de dimineata si de seara”.
            Robul lui Dumnezeu, uimit de nerusinarea aceluia, ii raspunse: “Chiar de as cadea in nelegiuirea de a ucide pe cineva, sau orice alt rau as face, de la picioarele Domnului meu Iisus Hristos nu ma departez”.
            – Ce spui? sopteste iar diavolul. Dar exista Hristos? Hristos nu exista!… Eu sunt stapanul a toate! Tu de ce te lepezi de mine?
            – Da, ticalosule, exista Hristos! Si este totodata Dumnezeu si om, a raspuns Nifon. Pana cand, inrautatitule, o sa mai chinuiesti faptura lui Dumnezeu? Iti inchipui ca o sa ma inseli, innegritule si intunecatule? Stiu bine ca esti intuneric, ca in intuneric te salasuiesti si cu intunericul lupti impotriva oamenilor si in intunericul cel mai dinafara te vei chinui in vecii vecilor! Fugi de langa mine vrajmas al lui Dumnezeu si al sfintilor Lui!
            Inrautatitul, insa, nu se dezlipea deloc de langa el si repeta mereu ca, nu exista Dumnezeu. “Ce, ii soptea, vrei sa spui ca exista Dumnezeu? Unde ai vazut tu pe acest Dumnezeu de care zici? Cine ti L-a aratat? Unde sta? Unde locuieste? Arata-mi-L si voi crede si eu in El!”
            Patru ani, precum am zis mai sus, l-a chinuit astfel. Fie ca manca, fie ca statea, se ruga sau orice altceva facea, diavolul, ii aducea acest gand, ca sa-l faca sa creada ca nu exista Dumnezeu. Ii sfredelea necontenit creierul si ii tulbura intelegerea cu aceasta neintrerupta repetare. Iar Nifon zicea ca exista Dumnezeu, dar uneori, amagit de diavolul, isi inchipuia ca nu exista. Ajunsese pana se se insele amarnic. Dar cu toate acestea nu neglija rugaciunea si meditatia.
            Astfel, intr-o zi pe cand se ruga in biserica, vine din nou diavolul, aducandu-i acelasi gand. Atunci, deodata, vede ca-i apare chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Nifon a suspinat din adancul inimii si, intinzandu-si mainile spre dumnezeiescul chip, a strigat: “Doamne, Dumnezeul meu, cauta spre mine, pentru ce m-ai parasit? Incredinteaza-ma cu adevarat ca existi, ca sa nu fiu silit sa incetez ceea ce fac pentru numele Tau si sa fac ceea ce imi zice cel rau”. Apoi, s-a oprit, asteptand raspuns. Si, pe cand se uita la dumnezeiescul chip, acesta stralucea ca fulgerul, luminandu-i fata si umplandu-l de o negraita mireasma.
            Coplesit de lumina si neputand rabda infricosata stralucire, a cazut tremurand cu fata la pamant, zicand: “Cred Intru Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor. Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Facatorul si Stapanul meu si intru Duhul Lui Cel sfant si de viata facator. Doamne Iisuse Hristoase, mult Milostive, nu te mania asupra mea si nu ma izgoni de la Tine, pe mine nelegiuitul care am indraznit sa nesocotesc Preasfant Numele Tau. Tu stii, Doamne, cum m-a legat vrajmasul afundandu-ma in otravita necredinta. De aceea, iarta-mi toata lipsa de evlavie fata de nemarginita Ta iubire de oameni!”
            Dupa ce a rostit aceste cunvinte, s-a ridicat putin de la pamant si a vazut din nou preaslavitul chip. O vedenie mai presus de lume. Dumnezeiasca fata era preastralucita si-l privea cu multa blandete. Cu sufletul plin de bucurie, Nifon a inceput sa cante “Doamne miluieste” si a ramas coplesit de vederea cea mai presus de lume.” Cu adevarat, mare este Dumnezeul crestinilor! e exclamat el, si de mare slava se invredniceste cel ce cade la preacuratele Lui picioare. Caci El nu lasa niciodata faptura Sa sa se piarda. Binecuvantat este Dumnezeu si binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, care m-a mantuit pre mine cel ce eram in latura si in umbra mortii!
            A adus multe alte multumiri Domnului nostru Iisus Hristos, apoi a iesit din biserica, a mers la chilia lui si a dormit putin. Inima ii era coplesita de dumnezeiasca fericire. Era acum de mirare sa-l vezi umbland vesel, zambind si bucuros. Era asa de iubitor fata de toti, incat cunoscutii lui se intrebau mirati: “Atatia ani l-am vazut abatut si trist. Cum este asa de bucuros acum? Nu cumva sa fi avut vreo vedenie?” Se straduiau sa gaseasca o explicatie acelei taine. Dar el, din clipa in care a vazut astfel fata Domnului, nopti intregi statea cu ochii la cer si zicea:
            “Miluieste-ma, Tu, Care, Te-ai facut om pentru mine; Tu, Care esti Fiul Unul nascut al lui Dumnezeu, indraznirea si mijlocitorul nostru catre Tatal; Tu, Care esti bogatia milostivirii si negraita iubire de oameni a necuprinsei Dumnezeiri!”
            Apoi incepea sa-l infrunte pe cel rau, zicand: “Unde este inrautatitul care zicea ca nu exista Dumnezeu? Sa se umple acum de rusine necuratul diavol, mincinosul, intunecatul, cel plin de ura! Am vazut pe Domnul meu, Care m-a incredintat ca si pe fericitul Toma, cand nu credea. Mareste suflete al meu pe Domnul si s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu!” Cu aceste cuvinte de marire ale Maicii Domnului, lauda si multumea din toata inima Celui ce il cercetase cu acea negraita mireasma.
            Intr-o seara, dupa ce si-a terminat randuiala sa de rugaciune, a adormit putin. Si a vazut in somn o mare nesfarsita si in mijlocul ei un imens stalp de foc, avand in varf un tron stralucit. Deodata ii apare cineva si-l intreaba: “De ce stai? Urca-te pe stalp, pentru ca trebuie sa te urci”.
            Cum a auzit acest glas, a inceput sa se catare. Cu mare osteneala a ajuns pana sus, dar in varf nu putea sa se urce. Mai ramasesera trei coti de urcat; se silea sa-si ridice picioarele, ca sa ajunga la tron, dar nu indraznea, pentru ca uitandu-se la nesfarsita intindere a marii, il cuprindea spaima.
            “Vai, se gandea el, ce sa fac eu pacatosul! Daca ridic piciorul sa ajung in varf, ma tem ca nu cumva sa alunec si sa ma inec, iar ca sa ma intorc si sa cobor, este si mai greu”. Era tulburat, nehotarat si nedumerit. Deodata, fara sa-si dea seama cum a indraznit, a facut un mic efort. A fost de ajuns ca sa paseasca usor si s-a asezat pe tron. Cu uimire privea acum orizontul deschis in jurul lui si se minuna, zicand: “Cum m-am urcat eu pana aici? Si cum voi putea sa ma cobor?” In acea clipa s-a trezit.
            Uimit, se intreba ce sa insemneze toate acestea. Acelasi lucru l-a vazut si in alta seara, precum si a treia oara. Atunci nedumerirea lui a ajuns la culme. “Doamne, s-a rugat el, arata-mi ce inseamna aceasta vedenie!”
            Si Domnul i-a deschis mintea si a inceput sa inteleaga singur. Urcarea pe stalp este drumul greu al virtutii, care duce la cetatea cea cereasca. Dar greutatea de a ajunge deasupra ei ce inseamna? De multe ori ne grijim de cele pamantesti si, astfel ne ingreuiem a ajunge la nepatimire. Tronul pe care am sezut si m-am odihnit uitandu-ma la toate este nepatimirea, care se afla deasupra tuturor virtutiilor, ca un tron. Cine se urca pe el, vede cu ochii, curat, si cele omenesti si cele dumnezeiesti, si intelege cum diavolul inseala pe oameni.
            Dupa ce a talcuit visul, Nifon a dat din toata inima slava lui Dumnezeu, Care necontenit il ocroteste si-i poarta de grija.


VALOAREA  POCAINTEI

            Intr-o zi,  mergand sa-l vizitez, l-am gasit in chilia sa citind. S-a bucurat din toata inima cand m-a vazut. M-a primit cu deosebita dragoste, apoi s-a aplecat din nou asupra cartii, Eu l-am intrerupt de la citire si am inceput sa-l intreb despre pocainta, la care el mi-a zis:
            – Crede-ma fiule, ca Bunul Dumnezeu nu va judeca pe crestini pentru ca au pacatuit. M-am mirat mult de aceste cuvinte si l-am intrebat surprins:
            – Atunci, dupa cum spuneti, pacatosii nu vor fi judecati? Trebuie adica sa credem ca nu exista judecata?
            – Exista si prea exista, mi-a raspuns el.
            – Atunci cine va fi judecat?
            – Asculta, fiule, sa ti-o spun limpede: Dumnezeu nu judeca pe crestin pentru ca greseste, ci pentru ca nu se pocaieste. Pentru ca a pacatuit si a se pocai este omeneste, dar a nu se pocai este semnul diavolului si al dracilor lui. Fiindca nu traim necontenit in pocainta, de aceea vom fi judecati.
            Mi-a povestit apoi cu multa intelepciune, un fapt vrednic de cunostinta, pe care auzindu-l, ramai uimit de negraita iubire de oameni a lui Dumnezeu. Atunci cand l-a cercetat pentru prima oara harul lui Dumnezeu si l-a adus la pocainta, i s-a intamplat ceva asemanator fiului risipitor din parabola. Se afla intr-un loc numit “al lui Aristah” si se gandea la pacatele sale. Deodata, harul Mangaietorului i-a atins inima si el si-a zis intru sine: “Pacatosule Nifone, sa mergem sa ne marturisim lui Dumnezeu pacatele. Nu stii daca vei mai trai pana maine; alearga dar acum. Ne asteapta acolo Tatal milostivilor, preainduratul Dumnezeu. Ca El asteapta pocainta noastra, a ticalosilor si intinatilor”.
            Cu aceste ganduri alergand la casa lui Dumnezeu, si-a ridicat mainile spre cer si a suspinat din adancul inimii: “Primeste, Parinte, pe mortul care si-a pierdut sufletul, primeste pe cel ce este groapa pacatelor; primeste pe hulitorul, vicleanul, nerusinatul, inrautatitul, pe cel intinat cu sufletul si cu trupul. Primeste pe cel robit de toate puterile dracesti. Miluieste-ma pe mine nelegiuitul, talharul, lepadatul, uraciunea pacatului! Miluieste-ma, Izvorule al tamaduirii, al milostivirii, si nu-ti intoarce de la mine fata Ta cea preabuna. Nu spune, Doamne: “nu te cunosc!” Nu ma intreba: unde ai fost pana acum? Nu ma trece cu vederea pe mine, tarana, fumul, stricaciunea, nelegiuirea, ocara, uraciunea, gunoiul, salasul dracilor si sminteala oamenilor! Nu ma lepada de la Tine, Stapane, ci indura-Te, si ma miluieste! Pentru ca stiu, Iubitorule de oameni, ca nu voiesti moartea pacatosului, ci sa-l intorci si sa-l faci viu. Nu Te voi lasa pana nu ma miluiesti si ma ajuti”. Apoi a mai adaugat, cu suflet amarat si alte cuvinte pe langa acestea…
           Deodata, un sunet a coborat din cer si a strafulgerat o infricosata raza de lumina. Acea lumina in chip de doua brate, s-a pogorat din inaltimea cerului si s-a infasurat in jurul Cuviosului. “Bine ai venit, fiul Meu cel pierdut! Acum ai reinviat, copilul Meu. Ti s-au luminat ochii, ti-a inflorit din nou tineretea si de acum ma vei slavi cu faptele tale”.
            Zicand acestea, a disparut spre cer, iar Cuviosul, din bucuria vedeniei, a venit in rapirea mintii. Iar dupa putin, revenindu-si in sine, a strigat: “Slava Tie, Doamne, slava Tie! Si asa zicea mereu, pentru ca inima lui era plina de dumnezeiasca mireasma si gura plina de dulceata duhovniceasca. Apoi, dupa aceasta negraita vedenie s-a rugat multa vreme. Si in chilia sa nu-si gasea loc, cuprins de aceeasi rapire si uimire a dumnezeiestii imbratisari. De atunci, precum spunea, a calatorit cu usurinta pe calea vietii, slujind Domnului.
            Aceasta extraordinara minune am auzit-o din insasi gura lui. Ochii ii erau plini de lacrimi, cand cu teama, dar si cu o tainica bucurie, mi-a povestit-o. Pentru ca eu mereu il rugam staruitor si-l necajeam ca sa-mi povesteasca ceea ce i se intampla; iar el, fiindca ma iubea mult, nu-mi ascundea niciodata nimic.
            A petrecut deci in rugaciune ziua aceea, in care l-a imbratisat Preamilostivul Dumneze. Seara, Cuviosul Nifon s-a rugat iarasi lui Dumnezeu cu aceste cuvinte:
            “Doamne, Tu, Care ai intins cerul ca o piele si-l impodobesti cu stele, cu soare, cu luna si cu nori, impodobeste-ma si pe mine, in loc de stele cu smerenie, iar in locul soarelui sa-mi straluceasca Duhul Sfant inauntrul meu. Drept luna, intelepciunea Ta sa-mi lumineze mintea: iar in loc de nori, imbraca-ma cu blandete, cu cuviosie si cu dreptate. Incalta picioarele mele cu gatirea Evangheliei pacii Tale. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Tu, Care ai umplut vazduhul cu bogatia aerului, ca sa-l respire si sa se bucure oamenii, revarsa cu imbelsugare, si in mine, harul si darul Sfantului si de viata Facatorului Tau Duh, ca sa devin asemenea cu Dumnezeu, curat si luminos, smerit si bland, “plin de har si de adevar”. Inzestreaza-ma, Doamne, cu inelepciune si duhovniceasca cunostinta”.
            Cand a terminat aceste cuvinte, iarasi l-a imbratisat lumina cereasca. In acelasi timp, s-a arata un inger al lui Dumnezeu, tinand un vas plin de mir, pe care l-a varsat peste capul lui, de unde curgand, i-a udat tot trupul si locul s-a umplut de buna mireasma. Multa vreme apoi, din hainele lui se revarsa acea mireasma, si prietenii lui se mirau si se intrebau de unde vine aceasta, la care el le raspundea cu smerenie: “Eu una stiu, ca sunt cu totul cufundat in pacate, iar ce este aceasta nu stiu”.


INALTIMEA  SMERENIEI

            Raspundea asa, pentru ca avea intelegere smerita si fugea de slava desarta si de mandrie, si necontenit se ruga lui Dumnezeu, zicand:
            “Doamne, Tu Care ai aratat pe Prea Curata Maica Ta mai cinstita decat puterile ceresti, cu rugaciunile ei, iarta-mi pacatele mele si izgoneste de la mine toata necuratia, faradelegea, osandirea, razbunarea, mania, nedreptatea, nepasarea, slava desarta, mandria, iubirea de argint, nemilostivirea, betia, reaua impatimire si mai ales, inselatoarea si amara slava a oamenilor. Da, Doamne, fa ca oamenii sa ma socoteasca ca pe un nimic, sa ma urasca, sa nu fie om pe pamant care sa ma laude sa sa ma cinsteasca, Iubitorule de oameni. Nimeni, Doamne, sa nu spuna ca Nifon este sfant, ca sa nu fiu osandit din pricina lui. Izbaveste-ma de slava oamenilor, Dumnezeule al cerului si al pamantului; izbaveste-ma de desertaciunea cinstirii ce vine de la oameni. Cu astfel de rugaciuni isi ducea viata foarte smerita.”
            Intr-o zi, vorbea despre slava desarta si de smerenie, unor credinciosi care venisera la dansul. Cand a terminat, acestia i-au facut metanie si au plecat, dupa care, eu l-am intrebat:
            – De ce, parinte, cand cineva iti face metanie, te uiti tinta la pamant?
            – Fiule, mi-a raspuns el, cand un frate mi se inchina, cand cade la picioarele mele, eu in mintea mea ma cobor mai jos, pana la iad si stau acolo, pana cand omul se ridica. Atunci si eu ma ridic din iad si-i raspund. Pentru ca nu sunt vrednic eu, necuratul, ca fiii lui Dumnezeu sa cada la picioarele mele.
            Am ramas uimit de aceste cuvinte ale lui si suspinand din adanc am exclamat: “Doamne miluieste!”
            – Nu te mira, fiule, mi-a zis, ci mai bine straduieste-te sa faci si tu la fel.
            – Dar cum cobori in iad? l-am intrebat eu cu nedumerire.
            – Daca nu poti cobora in iad, intra cu mintea ta sub picioarele fratelui. Daca nici aceasta nu o poti face, zi, macar: “Eu sunt mai pacatos decat toti oamenii!” Si, daca nici aceasta nu poti s-o faci, atunci pleaca-ti capul spre pamant, zicand: “Pamant sunt si in pamant ma voi intoarce”. Si daca-ti vine greu, zi mereu acest dumnezeiesc cuvant: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma mantuieste!


CUM  SA  NE  RUGAM  IN  BISERICA

            – Fi foarte atent cand te gasesti in biserica, a continuat el. Sa nu vorbesti cu cineva si cand canti, nu te stradui din slava desarta sa faci glas frumos, spre placerea oamenilor.
            – Oare este mare pacat acest lucru?
            – Trebuie sa stii, fiule, ca deasupra oamenilor in biserica, se afla multime de ingeri, care canta impreuna in chip nevazut. Cand vreun credincios incepe sa glumeasca sau sa vorbeasca cu altii despre cele trupesti, ingerii care il vad, lasa cantarea si se intristeaza amar pentru starea lui, zicand: “O, in ce grea ticalosie a cazut sufletul acestui om! Cu cata nesimtire sta el in biserica, fara frica de Dumnezeu si fara de rusine. Dumnezeu i-a facut urechile ca sa le umple de rugaciune smerita si evlavioasa, iar el le umple de ras si de barfeala!”
            Aceste cuvinte m-au umplut de spaima, si de atunci intru in biserica cu mai multa evlavie. Imi aduc aminte de cele ce mi-a spus Cuviosul, iar, daca, vreodata uit si spun vreun cuvant, ma gandesc cu teama si ma rusinez de ingerii lui Dumnezeu.


MAREA  INCREDERE  FATA  DE  DUMNEZEU
            Intr-o dupaamiaza stateam si ma bucuram de inteleptele lui invataturi. Cand s-a inserat am iesit impreuna si am mers la biserica Sfantului Mucenic Anastasie, ca sa ne rugam. Pe cand treceam pe o ulitam, am auzit de la o carciuma ras, vorbe urate si cantece lumesti. Robul lui Dumnezeu a suspinat cu mult dezgust, si-a inaltat privirea la cer, soptind ceva si ne-am continuat drumul. In aceeasi clipa a incetat toata acea neoranduiala draceasca. Astfel am trecut netulburati, fara sa ne intinam urechile cu nimic necurat. Dar dupa ce ne-am mai departat, iarasi au inceput ticalosii aceleiasi uraciuni.
            Am inteles si m-am minunat. In clipa cand Nifon, indispus, si-a ridicat ochii la cer, a zis fara indoiala: “Doamne inchide-le gurile ca sa nu mai graiasca fara de rusine, pana trecem noi”. Ceea ce s-a si intamplat.
            Am ajuns la cinstita biserica a Sfantului Anastasie, ne-am rugat cu evlavie multa vreme, si apoi am plecat. In drum am intalnit o casa mare. Deasupra portii era zugravita Maica Domnului tinand in sfintele sale brate pe Prea Curatul Prunc, iar magii Ii ofereau darurile lor. Locuitorii orasului cinsteau foarte mult aceasta icoana si necontenit veneau si plecau, facand idelung rugaciuni.
            Vazand dumnezeiescu chip al Domnului, cuviosul si-a ridicat mainile si, suspinand, a inceput a se ruga:
            “Doamne, Dumnezeul cerului si al pamantului, primeste rugaciunea robului Tau, care traieste in pacate. Tu Doamne ai coborat din sanurile parintesti, fara sa le parasesti. Si, lasand minunatele puteri ceresti, ai intrat in pantecele preaslavitei Maicii Tale, a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. O, preaslavita minune a bunei vointe a lui Dumnezeu! A trecut Domnul cu adevarat prin usile incuiate ale Fecioarei, gol la intrare si purtator de trup la iesire, usile ramanand de-a pururi incuiate. Ai intrat Dumnezeu desavarsit si ai iesit Dumnezeu desavarsit si om desavarsit. Cu doua firi, cu un ipostas, cu doua vointe: dumnezeiasca si omeneasca si de-a pururi Domn Iisus Hristos, Cuvantul si stralucirea Tatalui. Ai luat chipul robului, desi erai intru totul asemenea Tatalui, afara de nenastere si ai devenit asemenea cu noi in toate, afara de pacat. Ai umblat astfel printre oameni, savarsind negraite minunim ca sa-Ti arati si sa ne incredintezi de atotputernicia Ta dumnezeiasca. Nu ma lasa sa pier, Doamne Iisuse Hristoase, in multimea faradelegilor mele, ci arata-mi fata Ta cea milostiva si iubitoare. Umbreste-ma cu Duhul Tau cel Sfant. Tu stii, Bunule si Iubitorule de oameni, sa-mi mangai ticalosul meu suflet si sa-l imbogatesti cu mila iubirii Tale de oameni”.
            Astfel si-a varsat mirul rugaciunii sale sa a mai adaugat si multe alte rugaciuni. Deodata s-a auzit un sunet infricosator, ca al unui torent vijelios, venind de la icoana spre el. Duhul lui Dumnezeu s-a revarsat asupra lui ca un puternic vartej si l-a ridicat de la pamant. Se vedea in vazduh cu mainile ridicate. Cand a venit jos, fata lui stralucea ca soarele, Mergea acum, dar parea ca nu se gandeste ca merge pe pamant. Ca si cum pamantul cinstea pe Cuviosul si se facea moale ca buretele sub picioarele lui. Ai fi crezut ca este fara trup si zboara prin vazduh. Il insotea slava lui Dumnezeu, care prefacuse greutatea cea simtitoare in usoara nepatimire.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.