Edictele de persecuție ale creștinilor, de la începutul sec. al IV-lea, prevedea dărâmarea locașurilor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărților sfinte și distrugerea arhivelor, pierderea averii și funcțiilor în stat pe care le deținuseră credincioșii, exilul și pedeapsa aspră a clericilor care nu apostaziau de la credința în Hristos.
Dintre toate edictele de persecuție, cel dat de Dioclețian era cel mai aspru, semănând cu edictul împăratului Deciu, care declarase război general creștinismului, până la nimicirea lui totală. Prevederile acestui edict s-au aplicat cu cea mai mare strictețe și în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, numeroși creștini și clerici căzând martiri în greaua prigoană dezlănțuită împotriva lor.
Printre cetățile prigonite se afla și cetatea Singidunum (Belgradul de azi), iar printre martirii acestei cetăți s-au aflat și preotul Montanus, împreună cu soția sa, Maxima. Martiriul lor s-a petrecut astfel: văzând preotul Montanus prigoana ce se pornise împotriva creștinilor, a plecat din Singidunum la Smirnum, reședința provinciei în care locuia, unde a fost prins de prigonitori și adus în fața lui Probus, guvernatorul Pannoniei Inferior. Acesta l-a judecat pe preotul Montanus, îndemnându-l să se supună poruncilor împăratului și să aducă jertfă zeilor. Montanus a răspuns că cel ce cinstește pe zei și nu pe Dumnezeu va fi smuls din rădăcină, după cuvântul Scripturii. Amenințat cu chinuirea, Montanus a stat și mai curajos în fața guvernatorului, spunându-i că se bucură de chinuiri, deoarece îl fac părtaș la Patimile Domnului Iisus Hristos.
Probius a poruncit deci ca Montanus să fie pus numaidecât la cazne, iar în timpul acestora îl întreba dacă va aduce jertfă zeilor. Răspunsul a fost dat cu bărbăție: “Mă aduc jertfă, prin chinurile acestea, Dnmnezeului meu, Căruia mereu I-am jertfit”. Văzân această îndârjire, Probus a chemat pe maxima, soția preotului, crezând că femeia, mai slabă de fire fiind, se va înduioșa de chinurile soțului, și-l va îndemna să jertfească zeilor. Spre uimirea păgânului însă, Maxima a cerut și ea dusă la chinuiri, spre a fi și ea părtașă Patimilor Mântuitorului.
Uluit de curajul celor doi, Probus a afirmat că: “Voi, creștinii, sunteți nebuni, nu prețuiți viața”, iar Sfântul Montanus, folosindu-se de cuvintele Sf. Ap. Pavel, i-a răspuns că ”Dumnezeu și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți” (I Cor. 1, 27). Înfuriat și mai tare, Probus a poruncit ca preotul Montanus să fie aruncat în râu, împreună cu soția sa. Auzind aceasta, fericiții mucenici au primit-o cu nespusă bucurie, mulțumind și slăvind pe Dumnezeu pentru că i-a învrednicit de o așa moarte mucenicească. Astfel, slujitorii păgânești i-au dus pe cei doi neînfricați fii ai Bisericii la malul râului Sava, unde le-au legat câte o piatră de gât, și i-au aruncat în apele învolburate. Acestea s-au întâmplat în data de 26 martie a anului 304. Apele însă au scos la mal trupurile celor doi mucenici, astfel încât credincioșii le-au ridicat, în ascuns, și le-au păstrat cu scumpătate, ca pe niște odoare de mare preț, ca fiind ale celor ce au primit cununa de martiri ai Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfinți români și apărători… p.141.
Tradiția spune că, atunci când a primit moartea mucenicească, părintele nostru Montanus așa se ruga, cu glas mare ca de prooroc: “Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc acum pentru numele Tău. Crește, Doamne Dumnezeule și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum, de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Doamne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care în limba romană cheamă numele Tău cel sfânt (in ligua romana clamat nomen Tuum sanctum)“.