Categories
Audio

Acoperamantul Maicii Domnului – Slava Laudelor, gl. 6

Categories
Audio

Nascatoare de Dumnezeu Fecioara

Troparul Născătoare de Dumnezeu Fecioară, de Petru Bereket, interpretat de grupurile psaltice Nectarie Protopsaltul si Sfântul Apostol Erm, al Mitropoliei din Plovdiv, cu ocazia hramului Bisericii Sfântul Grigorie Palama din București (15.11.2015)

Categories
Audio Carti Din toata lumea Ortodoxia Vietile Sfintilor

Staretul meu Iosif Isihastul 1

https://www.youtube.com/watch?v=GXWa44k4Bzg

Categories
Audio

Masterclass bizantin Iasi 2016

Categories
Ortodoxia Repere romanesti

“Vrem spitale, nu catedrale”

Mă bucur foarte mult că, în această avalanșă de amăgiri, ești preocupat în continuare de problemele sufletului și de căutarea Adevărului. M‑ai întrebat ce părere am despre sloganul manipulator – „Vrem spitale, nu catedrale”. Eu cred că este bine, sub inspirația Duhului Sfânt, să avem puterea de a vedea lucrurile împreună. Adică, avem nevoie și de spitale performante, și de biserici vii, și de școli serioase etc. Fiecare își păstrează un rol însemnat, într‑o societate liberă și responsabilă. Să nu ne facem părtași unui duh al dezbinării românești, de care se bucură atât de mult cei care vor să ne înrobească din nou.

În același timp, este necesar să nu uităm cuvintele atât de frumoase ale Sfântului Ioan Gură de Aur: Biserica este un „spital al sufletelor”, ea „este un spital duhovnicesc și se cade ca aceia care vin aici să primească lucruri potrivite și să le pună pe rănile lor, și așa să plece acasă”. Faptul că România este, probabil, țara unde, raportat la numărul de locuitori, se construiesc cele mai multe biserici, ne arată că românii simt nevoia să se apropie mai mult de Dumnezeu și de ei înșiși. Mulți dintre români simt nevoia unei schimbări lăuntrice. Această dorință este contagioasă și pentru unii dintre străinii care ajung pe pământurile noastre. De exemplu, Maria, o fată din Chile, care s‑a născut catolică și s‑a convertit la dreapta credință, a vrut să facă studiile universitare în România, într‑un oraș care să fie cât mai aproape de zonele cu mănăstiri. Acum este studentă la Iași. Mama Mariei a rămas catolică și este foarte uimită când vede schimbarea în bine care s‑a produs cu fata ei, de când și‑a asumat credința ortodoxă. Maria a devenit mai deschisă, mai comunicativă, mai interesată de spiritualitate și de rugăciune.

Florin, Biserica îl poate învia pe om din iadul patimilor, către o viață luminoasă! Acesta este un lucru extrem de important! Îmi amintesc de un adolescent care venise să se spovedească la avva Sofian (†2002), apostolul Bucureștilor, prin anii ’90. Tânărul era foarte încruntat, era întunecat și mânios. A stat foarte mult la spovedit. Când a ieșit, aproape că nu‑l mai recunoșteam. Harul și bucuria duhovnicească îi străluceau în priviri. Mai târziu, părintele Sofian ne‑a spus că tânărul acela fusese pe punctul de a se sinucide și că venise la spovedanie ca la ultima soluție. Iată că, cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, dobândește har. Cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, va reuși în cele din urmă să‑și dărâme din minte idolii păcatelor și ai ideologiilor secularizate.

Îmi vine în gând remarcabilul poet creștin Daniel Turcea (†1979). A fost o minte strălucitoare, dublată de o sensibilitate artistică impresionantă. Într‑o primă parte a vieții s‑a afundat mult în viața fără sens a patimilor și a rațiunii autonome, negând prin fapte și prin gândire existența Dumnezeului celui viu. Era cuprins de un orgoliu luciferic și datorită uimitoarelor cunoștințe culturale pe care le avea. La un moment dat a știut să‑și smerească inima, iar harul a lucrat cu putere în sufletul său. Cu Daniel Turcea a avut loc cea mai spectaculoasă convertire din literatura română. El a devenit un poet mărturisitor de talie mondială. Iată cum descrie sora poetului ultima împărtășire a acestuia cu Sfintele Taine, înainte de a muri: „Daniel s‑a împărtășit cu atâta evlavie și lacrimi de bucurie, încât nu‑mi găsesc cuvinte potrivite să descriu acest moment. Eu, una, nu mai văzusem ceva asemănător, n‑am termeni de comparație! Aveam impresia că trăiesc un moment prea frumos, ca să poată fi și real”. La rândul său, părintele Sofian, cel care l‑a spovedit pentru ultima dată pe poet, a spus, după moartea acestuia: „Noi, cei care am rămas, nu suntem vrednici nici să ne gândim la smerenia pe care a avut‑o Daniel, dar s‑o atingem!”

Dragul meu, avem nevoie să ni se deschidă ochii sufletului! Avem nevoie să dobândim cât mai mult har, pentru a putea pricepe cum lucrează Dumnezeu în viața noastră! Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie foarte limpede că Biserica „întărește prin har înțelegerea celor care caută spre ea cu evlavie”. Harul Bisericii ține întreaga lume și a ținut acest neam de‑a lungul veacurilor. Există o legătură foarte strânsă între Ortodoxie și identitatea românească.

Cele mai ziditoare momente din istoria noastră se întemeiază pe credința vie impregnată discret pe fundalul existenței românești. Acesta este specificul nostru ca neam și trebuie să știm să fim mulțumitori, nu cârtitori, față de Bunul Dumnezeu. Mi‑ai scris că ești dezamăgit de unele lucruri pe care le observi în viața bisericească. Nu uita că nimic din ceea ce aparține acestei lumi nu este perfect. Să nu ne înecăm în amănunte. Vrei să simți harul plinătății Ortodoxiei? Roagă‑te cu toată sinceritatea lui Dumnezeu și sfinților Săi. Sfinții sunt cea mai importantă autoritate din Biserică. Partea esențială a învățăturii Bisericii se întemeiază pe experiența pe care au avut‑o sfinții în dorința lor de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu. Citește Viețile Sfinților. Acolo vei găsi scris despre oameni deveniți cu adevărat locașuri ale Duhului Sfânt. La acest lucru să ne gândim: în Biserică putem dobândi har pentru a ne îndumnezei! În încheiere, te îndemn, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus” (Coloseni 3, 1).

Cu dragoste, părintele Teofan

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri”

Categories
Mari duhovnici

Pr Necula – Cum trăiesc tinerii în ziua de azi

https://www.youtube.com/watch?v=vqUmghuGPgs

Categories
Catehism

Despre Sobornicitatea Bisericii lui Hristos in învatatura Sfântului Maxim Mărtutisitorul

A trece sub tăcere cuvântul(Adevărului) este totuna cu a te lepăda de Hristos
fiindcă Duhul Sfânt grăiește prin gura prorocului:
nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.” (Ps.18:3)

 

Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul și Mărturisirea de Credință. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[2] = Biserica Sobornicească)

 

Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturisește Credința Ortodoxă și unitatea sa ține de mărturisirea Unicei și adevăratei Credințe. (pag.172)

 

Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturisește Credința Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinței, mărturisirea unei credințe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)

 

Autoritatea bisericească se întemeiază pe Mărturisirea Credinței Ortodoxe … Pe de altă parte, orice pomenire în diptice a unui patriarh eretic înseamnă autoexcluderea din Biserica Sobornicească (Catholică) și din comuniunea cu ea. (pag.183-184)

 

Biserica Universală (Catholicească) este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în El, Dumnezeul a toate. Dacă Roma mărturisește cu toate celelalte biserici o credință eterodoxă (eretică), atunci înseamnă că nici o biserică din Pentarhie (cele cinci Patriarhii) nu poate pretinde să aparțină Bisericii Sobornicești și Apostolești și să se identifice cu ea, să fie cu adevărat Biserică. Biserica pământească nu mai este prezentă prin urmare decât în conștiința credincioșilor care mărturisesc încă Dreapta Credință. (pag.188)

 

Bisericile care Mărturisesc Credința Ortodoxă aparțin, sau mai precis sunt Biserica Sobornicească (Catholicească), iar cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia. Biserica Sobornicească (Catholicească) se găsește acolo unde este mărturisită Credința Ortodoxă și fiecare Patriarh sau Episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credințe. (pag.196)

 

Ceea ce determină unirea și comuniunea cu Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea Credinței Ortodoxe, iar ceea ce cauzează și menține ruptura de această comuniune este mărturisirea unei credințe eterodoxe (eretice). (pag. 198)

 

Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El și cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturisește pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiția, se plasează în afara Lui. Acela care nu primește pe Apostoli, pe Prooroci și pe Învățători, ci nesocotește expresiile și glasurile lor, acela disprețuiește pe Hristos Însuși. (pag. 200)

 

Dreapta Credință ca și criteriu al apartenenței la Biserică nu este definită de o biserică oarecare, de  clerul său,  de Patriarhul și de credincioșii ei, ci de întreaga Tradiție a Bisericii Universale. Criteriul Credinței Ortodoxe este acordul cu Tradiția, așa cum este ea exprimată de învățăturile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor, Sinoadelor și ale Sfinților Părinți. Dar, chiar și Sinoadele trebuiesc primite și aprobate în relație cu Credința Ortodoxă, așa cum este ea definită în Tradiție în toate componentele ei. (pag. 201)

 

Mărturisirea adevăratei credințe condiționează apartenența la Biserică, împărtășirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Hristos și apartenența la Trupul Său. Ea ne privește, deci, pe toți în mod vital. Iar mântuirea noastră depinde de aceasta. De aceea, apărarea Dreptei Credințe nu reprezintă pentru Sfîntul Maxim doar o discuție de dogmatică abstractă, ci o problemă de viață și de moarte. (pag. 203)

 

Biserica Sobornicească (Catholicească) este Biserica zidită de Dumnezeu. Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în El. (pag. 204) Cei care mărturisesc doctrine eretice se opun Bisericii Sobornicești și lucrează pentru nimicirea ei. (pag. 206)

 

Termenul de Biserică Sobornicească (katholiki ekklisia) nu este folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii, ci mai curând intergitatea Credinței sau a dogmei, fidelitatea Bisericii față de întreaga Tradiție primară. Katholikos (καθολικός) nu înseamnă universal (Οικουμενικός/ Oikoumenikós), catholic însemnând mai degrabă „orotodox” decât „universal”. Catholicitatea este de fapt distinctă de universalitate, care este totuși inclusă, într-un oarecare sens.

 

Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicțională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp și spațiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna și pretutindeni constituie Credința Ortodoxă…, și, de asemenea, pe toți cei care oriunde și oricând continuă să mărturisească această Credință. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiași Credințe în aceeași Treime și același Hristos, Bisericile Locale și credincioșii lor sunt uniți în aceeași Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care unește creștinii de peste tot din lumea întreagă și de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” și a arătat că unul este sufletul și una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget și de grai a Credinței. (pag 207-209)

 

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioși, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar și cea mai mică a Bisericii, fie și un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtășească cu monoteliții, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăși cu voi, eu unul nu mă voi împărtăși”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicități eretice. (pag. 209)

 

Mărturisind și apărând Credința Ortodoxă, Sfîntul Maxim are conștiința faptului că apără și mărturisește ”Dogma comună Bisericii Sobornicești (Catholicești)”, adică credința pe care Apostolii, Părinții, Sinoadele, Clerul și credincioșii au mărturisit-o mereu și pretutindeni. Cel care mărturisește Credința Ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească (Catholicească) și în comuniunea sa. Cel care propovăduiește o doctrină care nu este conformă cu  Dreapta Credință se exclude singur din  Biserica Sobornicească și chiar trebuie exclus din aceasta. (pag. 209-210)

 

Acest principiu este valabil pentru persoane  dar și pentru biserici. Ele aparțin Bisericii Sobornicești sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credință și sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă   din punct de vedere instituțional să fie biserici și să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinței Ortodoxe, așa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinți și Sinoade. (pag. 210)

 

Dacă „porțile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” și definitiv cu Biserica. (pag. 211)

 

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie și deci s-au aflat în afara Bisericii Sobornicești (Catholicești). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, și Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câțiva credincioși care nu încetau a mărturisi Credința Ortodoxă. (pag. 211)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit și Apus Ed. DOXOLOGIA, Iași 2010)

 

***

Mărturisirea Dreptei Credințe condiționează apartenența sau neapartenența la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, și, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar și pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)

 

Comuniunea care se realizează în împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos presupune încă și mai mult adevărata credință. Dacă nu se mărturisește Dreapta Credință, se răstoarnă și se desființează marea, luminoasa, prealuminata și slăvita Taină a Ortodoxiei creștinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns și,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfințite.  Așadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)

 

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iași 2013)

 

***

„Mă jur înaintea Sfintei și Deoființă și Închinatei Treimi, fără nici un vicleșug, să nu cuget și să nu primesc nimic în afară de ceea ce învață Sfânta Biserică Sobornicească și să nu mă împărtășesc cu cel ce crede altfel, adică care nu mărturisește Dreapta Credință.” (pag. 63)

 

(Sursa: Sfîntul Ioan Damaschin – „Cuvânt despre Dreapta Credință” Ed. Doxologia,  Iași 2015)

***

 

Omul se sfințește prin mărturisirea corectă a Credinței. Cel care are Credința nefalsificată în Hristos, acela are în el în întregime toate harismele dumnezeiești.    Fără Credința nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească Credința și să sufere martiriu, nu are harisme și nu se poate mântui. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos) 

 

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credințe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți…și, deci, dezbinați de Biserică, schismatici sunt toți cei care cugetă osebit de Sfinții Bisericii.

 

Unde nu există „Adevărul și moștenirea Mărturisirii de Credință”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – și, implicit, nici Preoție, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

 

1

 


[1] Din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul

[2] Μία Αγία Καθολική και Αποστολική Εκκλησία

   Mía Agía Katholikí kai Apostolikí Ekklisía

   Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică

 

 

Categories
Din toata lumea Ortodoxia

Cum se pogoară Sfânta Lumină

Patriarhul Irineu I a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1969 și a deținut vrednicia patriarhală în perioada 2001-2005. Într-o discuție pe care am avut-o în iunie 2009, a descris foarte limpede cele pe care le-a trăit pe durata ce­remoniei în perioada în care a fost patriarh. Cea mai importantă parte a dialogului pe care l-am avut este următorul:

– Preafericite, minunea se săvârșește după ce mai întâi terminați de citit rugăciunea specială sau în timpul ei?

– Uneori și în timpul ei.

– Ce se întâmplă în acea clipă?

– Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieși din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mor­mântul... Nu este ușor să se exprime cineva.

– Cum se aprind mănunchiurile de lumânări ce le țineți în mâini?

– În clipa în care înalț cele patru mănunchiuri cu 33 de lumânări fiecare, ele se aprind îndată de la flacăra albastru-deschis care zboară și se răspândește prin văzduh. După puțin timp, flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obișnu­ite.

– Este adevărat că în acele clipe Sfânta Lumină nu arde?

– Desigur. Sfânta Lumină nu arde deloc în acele prime clipe. De fiecare dată când am participat la ceremonie, ca patriarh, nu a ars niciun fir de păr din barba mea. Din păcate, există unii care iau în râs minunea. Printre ei sunt și purtători de rasă. Așa cum au existat cândva iconomahii, tot astfel și astăzi există aghiofotomahii (luptători impotriva Sfintei Lumini). Dumnezeu să-i învrednicească să se pocăiască și să înceteze să mai hulească. Sfânta Lumină nu este în mod simplu o mi­nune. Este minunea minunilor.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 266

Preluat de pe: www.doxologia.ro

Categories
Mari duhovnici

Stil nou stil vechi

– Parinte, de ce a fost nevoie sa se schimbe calendarul vechi, numit si calendarul Iulian ?
– Calendarul vechi nu s-a schimbat, ci s-a indreptat, caci avea mare nevoie de indreptare. Acest calendar a fost intocmit de filosoful pagan Iulian Sosigene din Alexandria in anul 44, inainte de venirea Domnului, din porunca imparatului Romei, Iulius Cezar. Acest calendar a fost intocmit si asezat la acea vreme potrivit cu izomeria ( echinoctiu ), care era la data de 24 martie si 24 septembrie. Dar dupa intocmirea acestui calendar, astronomii cei vechi au observat ca acest calendar ramanea in urma, fata de calendarul ceresc, la 300 de ani cu o zi si cu o noapte.
Deci se vede clar, caci crestinii, inca de pe vremea Sfintilor Apostoli nu se mai tineau de echinoctiul calendarului iulian ( cel vechi ), care, dupa cum am vazut, ramanea in urma. Asa ca Sfintii Parinti de la Niceea fac prima indreptare a aclendarului iulian – dupa cum si Sfintii Apostoli mai inainte de ei au facut-o – si echinoctiul cel de la 24, 23 si 22 martie, gasindu-l in urma cu trei zile pana la venirea lor, il fixeaza la 21 martie unde era atunci.
– Dar eu am auzit pe cei cu stilul vechi spunand despre calendarul nostru indreptat ca este catolic, ca cel gregorian, indreptat de Papa Grigorie al XIII-lea la anul 1582.
– Nu este asa, iubite frate. Sa stii ca ramanerea in urma a calendarului era cunoscuta in Biserica noastra cu sute de ani inainte. Accest lucru se arata in marturia arhim. Nichifor, care, la sfarsitul Ceaslovului tiparit in anul 1816, arata ca din cauza greselilor calendarului si pascaliei vechi suntem cu 13 zile in urma.
– Parinte, dar cum a fost indreptarea calendarului in Biserica noastra, caci stilistii zic ca patriarhul Miron Cristea a uitat de randuiala veche si a stricat calendarul nostru cel sfant ?
– Nu patriarhul Miron Cristea a indreptat calendarul, ci Biserica noastra dreptmaritoare de Rasarit, in frunte cu patriarhul ecumenic de la Constantinopol si cu toti patriarhii Bisericilor Ortodoxe care au fost acolo de fata, sau au trimis delegati si imputerniciti pentru a semna in locul lor.
– Dar cand s-a facut aceasta indreptare ?
– In anul 1923 s-au adunat la Constantinopol intr-un sinod, reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetand cu frica lui Dumnezeu si cu amanuntime chestiunea calendarului Iulian

Categories
Carti

Cultul personalitatii

” Ce părere aveți despre acele obști unde se dezvoltă un cult personal al preotului, în care fiecare dintre cuvintele lui, nu doar cele ce privesc viața duhovnicească, ci chiar și cele ce privesc chestiunile legate de politică și oricare altele sunt primite de ucenici ca descoperire a voii dumnezeiești?
Cultul personalității este una dintre cele mai mare năpaste, nu doar în viața bisericească, ci în viața omului, în general, inclusiv în domeniul acesta al politicii. In domeniul politicii, acest cult al personalității atinge culmea în chipul dictaturilor și în aceea că unui oarecare ins, care dezvoltă o influență asupra celor din jurul lui, ajunge să i se încredințeze o putere asupra căreia, de fapt, nu are nici un drept, dacă este să privești obiectiv la conținutul lăuntric al vieții acestui om: înțelepciune, maturitate, cunoaștere. Acest cult al personalității trebuie dezrădăcinat cu tot dinadinsul. Iar cel dintâi care ar trebui să facă aceasta este tocmai acela care îi cade victimă – în cazul dat, preotul sau mireanul -, care se vede înconjurat de o cinstire nemeritată, nefolositoare și de neîngăduit.
Pentru aceasta, preotul (și voi vorbi în primul rând despre preoți) ar trebui ca permanent să ia seama la sine și permanent să țină minte că el nu este nimic dacă nu îl călăuzește harul lui Dumnezeu și că acest har i se dăruiește ca un dar, care însă nu va petrece cu el decât în măsura în care el însuși se smerește înaintea lui Dumnezeu, în măsura în care se leapădă de sine, în măsura în care el însuși viața sa și-o pune pentru cel de lângă el, întru slujire. Imi amintesc că, odată. 

Părintele Sofronie a spus că Biserica este construită ca o piramidă, numai că o piramidă care stă cu vârful în jos. Și cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu cât mai mult dorește să se dea spre slujire celorlalți, cu atât trebuie să coboare din ce în ce mai jos, din ce în ce mai adânc, în această piramidă, iar, în cele din urmă, vârful acestei piramide răsturnate este însuși Mântuitorul Hristos, Cel pe Care se sprijină toate, întreaga greutate a acestei lumi, toata povara păcatelor omenești, tot. De aceea, dacă preotul dorește să se izbăvească de cultul personalității, ar trebui ca, mai întâi de toate, să-și vină în sine, să se dezmeticească, să înțeleagă că oamenii îl cinstesc fie pentru ceea ce i-a fost dat, fie pentru că oamenii văd în el ceea ce poate nici nu este.
Ceea ce i-a fost dat este, mai întâi de toate, înfățișarea cea din afară; ea joacă un rol important. Oamenii își fabrică prima impresie din ceea ce sunt ei la arătare, iar preotul (ca oricare alt om, dar preotul mai cu osebire) ar trebui să ia aminte ca, în cele din afară ale sale, în felul în care se prezintă el oamenilor să nu facă sminteală, adică se cuvine să poarte de grijă pentru ca felul în care arată, să nu fie o întrupare a slavei deșarte, a mândriei, a ignoranței sale duhovnicești, a mitocăniei, a prostiei sale, până Ia urmă. Acesta e un lucru foarte important. înseamnă deci că primul lucru pe care trebuie să-l facă un preot este să poarte de grijă ca înfățișarea lui exterioară să nu epateze, să fie el însuși, dar să ia aminte să nu se arate mai mult decât este.