Despre luarea-aminte in ceea ce priveste citirea cartilor Sfintilor Parinti despre viata monahala

Cartile Sfintilor Parinti despre viata monahala tre­buie citite cu mare chibzuinta. Se pare ca monahul incepator nu poate nicidecum sa adapteze cartea la situatia proprie, ci se lasa furat, de obicei, de ori­entarea cartii. Daca acea carte cuprinde sfaturi despre linistire (isihie) si arata imbelsugarea roadelor duhov­nicesti care pot fi dobandite in pustie, si in incepator se iveste intotdeauna dorinta foarte puternica de a se insingura in isihie intr-o pustie nelocuita. Daca se vorbeste in carte despre ascultarea neconditionata sub calauzirea unui Parinte purtator de Duh, si in incepa­tor apare totdeauna dorinta unei vietuiri foarte aspre in deplina ascultare fata de staret. Dumnezeu nu a lasat pentru vremea noastra nici pe unul, nici pe ce­lalalt dintre aceste feluri de vietuire.

Cartile Sfintilor Parinti scrise despre acestia, il pot insa, inrauri atat de puternic pe incepator, incat acesta, din pricina lipsei de experienta si a nestiintei sale, se hotaraste cu usu­rinta sa paraseasca locul petrecerii sale, de unde are totul la indemana spre a se mantui si a spori duhovni­ceste prin implinirea poruncilor evanghelice, si aceas­ta, de dragul visului de neimplinit al vietuirii desavar­site, care se zugraveste in culori vii si ademenitoare in inchipuirea sa. Sfantul Ioan Scararul spune in Cuvan­tul despre isihie: “In trapeza bunei obsti se afla intot­deauna un caine oarecare, ce incearca sa rapeasca din ea o bucata de paine, adica sufletul, iar apoi fuge, tinandu-l in gura, si il mananca intr-un loc insingurat” (Cuvantul 27).

In cuvantul despre ascultare, acest po­vatuitor al monahilor zice: “Celor aflati in ascultare, diavolul le sadeste pofta unor virtuti peste putere; iar pe cei din linistire ii indeamna la nevointe nepotrivite lor. Cerceteaza mintea ascultatorilor necercati si vei afla acolo ganduri nascocite din amagirea de sine: vei gasi acolo dorinta de linistire si postire nemasurata, de rugaciune neimprastiata, de cea mai deplina lipsa de slava desarta, de necontenita pomenire a mortii, de ne­incetata strapungere a inimii, de desavarsita neminie­re, de tacere adanca, de curatie covarsitoare. Acestia amagindu-se, au sarit in zadar (din viata de obste in insingurare adanca), fara a avea, in sine, ca incepatori, sus-pomenitele virtuti, din osebita iconomie a lui Dumnezeu: vrajmasul i-a invatat sa tinda spre aceste virtuti mai inainte de vreme, ca sa nu le primeasca pe ele la vremea lor.

Amagitorul (diavolul) fericeste ina­intea celor ce se linistesc iubirea de straini a ascultato­rilor, slujirea lor, iubirea de frati, impreuna-vietuire, ingrijirea celor bolnavi, ca sa-i faca si pe acestia lipsiti de rabdare, ca si pe cei dintai” (Cuvantul 4). Ingerul cazut se straduieste sa-i insele si sa-i atraga la pier­zanie pe monahi, imbiindu-i nu numai cu pacatul in feluritele lui chipuri, ci si cu virtutile cele mai inalte, care nu sunt la masura lor. Nu va incredeti, fratilor, in gandurile voastre, in priceperea voastra, in visele si aplecarile voastre, ori cat de bune vi s-ar parea, oricat de viu v-ar infatisa privelistea celei mai sfinte vietuiri monahale ! Daca acea manastire in care locuiti va da putinta de a trai potrivit cu poruncile evanghelice, daca nu va pravalesc smintelile in pacate de moarte, nu va parasiti manastirea. Suferiti-i cu indelunga rab­dare neajunsurile, atat duhovnicesti, cat si materiale; nu cugetati in zadar a cauta o arena de nevointe pe care Dumnezeu nu a daruit-o vremurilor noastre. Dumnezeu voieste si cauta mantuirea tuturor. El ii si mantuieste intotdeauna pe toti cei care vor sa se man­tuiasca de la innecul in marea vietii si a pacatelor, dar nu o face intotdeauna in corabie sau intr-un liman indemanos si bine oranduit. El a fagaduit mantuirea de la moarte a Sfantului Apostol Pavel si tuturor tova­rasilor sai; El a si dat aceasta mantuire, dar Apostolul si tovarasii sai de drum s-au salvat nu pe corabie, care s-a sfaramat, ci cu mare osteneala; unii inot, altii pe scanduri si felurite sfaramaturi din corabie.

Ti-a venit vreun gand bun ? Opreste-te: sa nu tinzi nicidecum spre implinirea lui fara chibzuiala, pe negan­dite. Simti in inima vreo insuflare buna ? Opreste-te: nu indrazni sa te lasi dus de ea. Ia Evanghelia ca indrep­tar. Cerceteaza: se potrivesc, oare, gandul tau cel bun si insuflarea cea buna a inimii tale cu atotsfanta inva­tatura a Domnului ? Curand vei vedea, ca nu este nici o potrivire intre binele evanghelic si binele firii ome­nesti cazute. Binele firii noastre cazute este amestecat cu raul, si de aceea insusi acest bine s-a preschimbat in rau, la fel cum se preface in otrava mancarea gus­toasa si sanatoasa, atunci cand este amestecata cu otrava. Pazeste-te de a savarsi binele firii cazute ! Savarsind acest bine, vei hrani caderea ta, vei hrani in tine parerea de sine si trufia, vei atinge cea mai apro­piata asemanare cu demonii. Dimpotriva, savarsind binele evanghelic, ca un ucenic adevarat si credincios al Dumnezeului-Om, te vei face asemenea Dumne­zeului-Om. “Cel ce isi iubeste sufletul sau“, a zis Domnul, “si-l va pierde; iar cel ce isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pastra in viata vesnica” (Ioan l2, 25). “Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie.

Caci cine nu va voi sa isi scape sufletul, il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va mantui” (Mc. 8, 34-35). Dom­nul porunceste lepadarea deplina de firea cazuta, ura fata de pornirile ei, nu numai catre cele care sunt rele si la aratare, ci fata de toate pana la una, chiar si fata de cele care par bune in aparenta. Mare nenorocire este a urma dreptatii firii cazute – cu aceasta se afla impreunata lepadarea de Evanghelie, lepadarea de Rascumparatorul, lepadarea de mantuire. “Cel ce nu isi va ura sufletul sau, nu poate sa fie ucenicul Meu” a zis Domnul.

Talcuind cuvintele de mai sus ale Dom­nului, Marele Varsanufie graieste: “Cum se leapada de sine omul ? Doar prin aceea ca paraseste dorintele firesti si urmeaza Domnului. De aceea si vorbeste aici Domnul anume despre ceea ce este firesc, iar nu despre ceea ce este nefiresc; caci daca cineva are sa paraseasca doar cele nefiresti, inca nu a parasit pentru Dumnezeu nimic din cele ale sale, caci cele se sunt impotriva firii nu sunt ale lui. Iar cel care a parasit cele firesti pururea striga dimpreuna cu apostolul Petru: “Iata, noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie. Cu noi, oare, ce va fi ?” (Mt. l9, 27-29) si aude fericitul glas al Domnului, si prin fagaduinta se incredinteaza de mostenirea vietii vesnice (Mt. l9, 27-29). Ce a lasat Petru, nefiind bogat, si cu ce se lauda, daca nu cu parasirea dorintelor sale firesti ?

Caci daca omul nu va muri fata de de trup, traind cu duhul, nu poate sa invie cu sufletul. Dupa cum in mort nu se mai afla deloc dorinte firesti, ele nu se mai afla nici in cel care a mu­rit duhovniceste fata de trup. Daca ai murit fata de trup, cum pot trai in tine dorintele firesti ? Iar daca nu ai atins masura duhovniceasca, ci inca mai esti prunc cu mintea, atunci smereste-te inaintea invatatorului ­ca sa te certe cu mila” (Ps. l40, 5) si fara de sfat “nimic sa nu faci (Sirah 32, 20), macar de ti s-ar parea lucrul bun la aratare, caci lumina demonilor se in­toarce, mai apoi, in intuneric” (Raspunsul 59). Intoc­mai la fel se poate spune si despre lumina firii ome­nesti cazute. A urma acestei lumini si a o lasa sa spo­reasca in tine aduce sufletului desavarsita intunecare, si te instraineaza cu totul de la Hristos. Cel strain de crestinism, este strain de Dumnezeu: “oricine taga­duieste pe Fiul nu are nici pe Tatal” (Ioan ll, 23) ­este un om fara Dumnezeu.

In veacul nostru, ingamfat de prosperitatea sa, cei mai multi dintre oameni, care se proclama pe sine crestini si mari savarsitori ai binelui, s-au aruncat spre savarsirea dreptatii firii cazute, respingand cu dispret dreptatea evanghelica. Aceasta majoritate sa bage in urechi caracterizarea Domnului: “Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si cu buzele Ma cinsteste, dar cu inima este departe de Mine. In desert ma cinstesc ei, invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor” (Mt. l5, 8-9). Cel ce lucreaza dreptatea omeneasca este plin de parere de sine, de cugetare semea~a, de amagire de sine; el propavaduieste, trambiteaza de­spre sine, despre faptele sale, nebagarid nicicum in sea­ma oprelistea pusa de Domnul (Mat. 6,l-l8); cu ura si razbunare plateste el acelora care ar indrazni sa-si desehida gura pentru a se impotrivi, oricat de inteme­iat si bine intentionat dreptatii lui, se recunoaste pe sine vrednic si preavrednic de rasplatile pamantesti si ceresti.

Dimpotriva, lucratorul poruncilor evanghelice este intotdeauna adancit in smerenie: punand fata in fata maretia si curatia preasfintelor porunci cu felul in care le-a implinit el insusi, el recunoaste intotdeauna acest fel ca fiind in cea mai mare masura neindestula­tor si nevrednic de Dumnezeu; el se vede pe sine ca meritand muncile vremelnice si cele vesnice pentru pacatele sale, pentru partasia nedesfacuta cu Satana, pentru caderea cea de obste a tuturor oamenilor, pen­tru propria lui staruinta in cadere; in fine, pentru in­sasi plinirea neindestulatoare si adesea anapoda a po­runcilor. Inaintea oricarui necaz trimis de Dumneze­iasca Pronie, el pleaca, smerit, capul, stiind ca Dum­nezeu prin necazuri da invatatura slujitorilor Sai in vremea calatoriei lor pamantesti. Unuia ca acesta ii pare rau pentru vrajmasii sai si se roaga pentru ei ca pentru niste frati aflati sub inraurirea demonilor, ca pentru niste madulare ale aceluiasi trup, lovite de boala in duhul lor, ca pentru niste binefacatori ai sai, ca pentru niste unelte ale Dumnezeiestii Pronii.

Sf. Ignatie Briancianinov – Despre inselare