FATA NEVAZUTA A HOMOSEXUALITATII

 

Intrucat este o carte temeinic documentata, cu foarte multe studii, vom incerca mai jos sa rezumam cateva aspecte importante ce apar pe parcursul acesteia:

coperta

 

 Fenomenul homosexualitatii a devenit astazi o problema importanta pe agenda politica europeana si chiar mondiala, astfel ca o consecinta a globalizarii, dupa anul 1990, aceasta problema a fost impusa si tarii noastre. Presiunile  facute asupra tarii noastre sunt din ce in ce mai mari. Desi inca mai sunt voci care sa sustina normalitatea la noi in tara, din pacate tanara generatie datorita influentelor puternice si agresive chiar ale mass-mediei, devine din ce in ce mai receptiva la  noile schimbari de mentalitate si asta pe fondul desacralizarii si primirii fara nici un discernamant a tuturor nonvalorilor venite din Occident, renuntand la valorile plenare ale poporului nostru .Din nefericire si unele  bunicute de ale noastre induiosate de telenovele  si Talk Show-ri siropoase si sentimentaliste cad in capcana de a accepta povestea de dragoste gen Romeo si Julieta dintre personae de acelasi sex, ba mai mult le putem vedea si mari sustinatoare ale homosexualilor. Putini stiu insa, despre drama homosexualilor , nu din cauza ca ar fi stigmatizati de societate, fiind tari in care nu numai ca nu sunt discriminati, ba chiar sunt apreciati si respectati, ci din pricina stilului de viata pe care-l duc , iar perspectiva stiintifica bazata pe studii si cercetari este foarte graitoare in acest sens si cu mult diferita de  ceea ce se prezinta pe micile ecrane.  De aceea trebuie in primul rand sa constientizam  riscurile si ce inseamna cu adevarat asumarea destinului unui homosexual si in al doilea rand sa-I facem pe cei asupriti de devoratoarea pasiune homosexuala sa realizeze ca exista  intoarcere la normalitate. 

 Una dintre cele mai importante inginerii psihosociale ale neo- marxistilor este sa declare intreaga conceptie traditionala privind lumea si viata ca un ansamblu de prejudecati depasite, retrograde, propunand in schimb o noua intelegere  a lucrurilor, pretins stiintifica, cand de fapt lucrurile stau exact invers. Ei uita ca de fapt conceptia traditional este intemeiata pe o experienta multimilenara, fiind verificata in timp, pe cand cea ce ni se propune nu are nici o legatura cu stiinta.  Astfel ca si in alte domenii, in cazul homosexualitatii se impun in opinia publica prin mass media, o seama de mituri pe care se intemeiaza asa-zisa normalitate a acestei “ orientari sexuale. Argumentul principal al acestei pseudostiinte este acela ca homosexualii s-au nascut asa, deci cine are dreptul sa-i marginalizeze. Argumentul apeleaza la spiritul de dreptate si la sentimentul de compatimire, deci la emotie, motiv pentru care principalul efect a fost acela  de a misca constiintele si de a influenta mentalitatile inca de la inceputul anilor 80. Astfel au inceput sa ploua cu articole ce prezinta tot felul de studii si cercetari ce vor sa demonstreze ca homosexualii s-au nascut asa.  De exemplu o prima incercare de a dovedi comportamentul homosexual inascut a fost facuta in 1984, printr-un articol publicat in revista Science ce sustinea ca  intre homosexuali si heterosexuali sunt diferente semnificative in privinta raspunsului la estrogen si, ca urmare in dezvoltarea creierului. Desi  la acea vreme s-a facut un adevarat circ mediatic in jurul studiului acesta in final si-a pierdut relevanta atat pentru esantionul insuficient pentru a fi concludent  format din 14 homosexuali cat si pentru ca cercetarile ulterioare au demonstrat contrariu. Astfel Gooren(1986) a constatat ca , la femei, intre lesbiene si heterosexuale nu exista nici o diferenta de raspuns la estrogen, deci nu poate fi vorba de o androgenizare a creierului, iar la barbati diferentele nu sunt semnificative, ele putand fi cauzate de factori endocrini, cum ar fi functionare celulelor Leyding, si neputand sa fie corelate cu identitatea de gen sau orientare sexuala.

 Deasemenea  Simon Lev-Vay, cerecetator declarat homosexual sustine ca a descoperit o zona din creierul barbatilor homosexuali ce era mai slab dezvoltata  decat la barbatii heterosexuali, dar dezvoltata asemanator cu aceeasi zona din creierul femeilor. Este vorba de grupul de neuroni aflati in partea anterioara a hipotalamusului, cunoscuti ca INAH-3.  Studiul a fost criticat din cauza esantionului prea mic format din 19 homosexuali pentru a trage o concluzie, iar pe deasupra  toti 19 au murit de SIDA. Continue reading

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Cuvant al IPS BArtolomeu la Hramul Manastirii Nicula 2000

Posted in Audio | Leave a comment

Acoperamantul Maicii Domnului – Slava Laudelor, gl. 6

Posted in Audio | Leave a comment

Nascatoare de Dumnezeu Fecioara

Troparul Născătoare de Dumnezeu Fecioară, de Petru Bereket, interpretat de grupurile psaltice Nectarie Protopsaltul si Sfântul Apostol Erm, al Mitropoliei din Plovdiv, cu ocazia hramului Bisericii Sfântul Grigorie Palama din București (15.11.2015)

Posted in Audio | Leave a comment

Staretul meu Iosif Isihastul 1

Posted in Audio, Carti, Din toata lumea, Ortodoxia, Vietile Sfintilor | Leave a comment

Masterclass bizantin Iasi 2016

Posted in Audio | Leave a comment

“Vrem spitale, nu catedrale”

Mă bucur foarte mult că, în această avalanșă de amăgiri, ești preocupat în continuare de problemele sufletului și de căutarea Adevărului. M‑ai întrebat ce părere am despre sloganul manipulator – „Vrem spitale, nu catedrale”. Eu cred că este bine, sub inspirația Duhului Sfânt, să avem puterea de a vedea lucrurile împreună. Adică, avem nevoie și de spitale performante, și de biserici vii, și de școli serioase etc. Fiecare își păstrează un rol însemnat, într‑o societate liberă și responsabilă. Să nu ne facem părtași unui duh al dezbinării românești, de care se bucură atât de mult cei care vor să ne înrobească din nou.

În același timp, este necesar să nu uităm cuvintele atât de frumoase ale Sfântului Ioan Gură de Aur: Biserica este un „spital al sufletelor”, ea „este un spital duhovnicesc și se cade ca aceia care vin aici să primească lucruri potrivite și să le pună pe rănile lor, și așa să plece acasă”. Faptul că România este, probabil, țara unde, raportat la numărul de locuitori, se construiesc cele mai multe biserici, ne arată că românii simt nevoia să se apropie mai mult de Dumnezeu și de ei înșiși. Mulți dintre români simt nevoia unei schimbări lăuntrice. Această dorință este contagioasă și pentru unii dintre străinii care ajung pe pământurile noastre. De exemplu, Maria, o fată din Chile, care s‑a născut catolică și s‑a convertit la dreapta credință, a vrut să facă studiile universitare în România, într‑un oraș care să fie cât mai aproape de zonele cu mănăstiri. Acum este studentă la Iași. Mama Mariei a rămas catolică și este foarte uimită când vede schimbarea în bine care s‑a produs cu fata ei, de când și‑a asumat credința ortodoxă. Maria a devenit mai deschisă, mai comunicativă, mai interesată de spiritualitate și de rugăciune.

Florin, Biserica îl poate învia pe om din iadul patimilor, către o viață luminoasă! Acesta este un lucru extrem de important! Îmi amintesc de un adolescent care venise să se spovedească la avva Sofian (†2002), apostolul Bucureștilor, prin anii ’90. Tânărul era foarte încruntat, era întunecat și mânios. A stat foarte mult la spovedit. Când a ieșit, aproape că nu‑l mai recunoșteam. Harul și bucuria duhovnicească îi străluceau în priviri. Mai târziu, părintele Sofian ne‑a spus că tânărul acela fusese pe punctul de a se sinucide și că venise la spovedanie ca la ultima soluție. Iată că, cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, dobândește har. Cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, va reuși în cele din urmă să‑și dărâme din minte idolii păcatelor și ai ideologiilor secularizate.

Îmi vine în gând remarcabilul poet creștin Daniel Turcea (†1979). A fost o minte strălucitoare, dublată de o sensibilitate artistică impresionantă. Într‑o primă parte a vieții s‑a afundat mult în viața fără sens a patimilor și a rațiunii autonome, negând prin fapte și prin gândire existența Dumnezeului celui viu. Era cuprins de un orgoliu luciferic și datorită uimitoarelor cunoștințe culturale pe care le avea. La un moment dat a știut să‑și smerească inima, iar harul a lucrat cu putere în sufletul său. Cu Daniel Turcea a avut loc cea mai spectaculoasă convertire din literatura română. El a devenit un poet mărturisitor de talie mondială. Iată cum descrie sora poetului ultima împărtășire a acestuia cu Sfintele Taine, înainte de a muri: „Daniel s‑a împărtășit cu atâta evlavie și lacrimi de bucurie, încât nu‑mi găsesc cuvinte potrivite să descriu acest moment. Eu, una, nu mai văzusem ceva asemănător, n‑am termeni de comparație! Aveam impresia că trăiesc un moment prea frumos, ca să poată fi și real”. La rândul său, părintele Sofian, cel care l‑a spovedit pentru ultima dată pe poet, a spus, după moartea acestuia: „Noi, cei care am rămas, nu suntem vrednici nici să ne gândim la smerenia pe care a avut‑o Daniel, dar s‑o atingem!”

Dragul meu, avem nevoie să ni se deschidă ochii sufletului! Avem nevoie să dobândim cât mai mult har, pentru a putea pricepe cum lucrează Dumnezeu în viața noastră! Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie foarte limpede că Biserica „întărește prin har înțelegerea celor care caută spre ea cu evlavie”. Harul Bisericii ține întreaga lume și a ținut acest neam de‑a lungul veacurilor. Există o legătură foarte strânsă între Ortodoxie și identitatea românească.

Cele mai ziditoare momente din istoria noastră se întemeiază pe credința vie impregnată discret pe fundalul existenței românești. Acesta este specificul nostru ca neam și trebuie să știm să fim mulțumitori, nu cârtitori, față de Bunul Dumnezeu. Mi‑ai scris că ești dezamăgit de unele lucruri pe care le observi în viața bisericească. Nu uita că nimic din ceea ce aparține acestei lumi nu este perfect. Să nu ne înecăm în amănunte. Vrei să simți harul plinătății Ortodoxiei? Roagă‑te cu toată sinceritatea lui Dumnezeu și sfinților Săi. Sfinții sunt cea mai importantă autoritate din Biserică. Partea esențială a învățăturii Bisericii se întemeiază pe experiența pe care au avut‑o sfinții în dorința lor de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu. Citește Viețile Sfinților. Acolo vei găsi scris despre oameni deveniți cu adevărat locașuri ale Duhului Sfânt. La acest lucru să ne gândim: în Biserică putem dobândi har pentru a ne îndumnezei! În încheiere, te îndemn, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus” (Coloseni 3, 1).

Cu dragoste, părintele Teofan

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri”

Posted in Ortodoxia, Repere romanesti | Leave a comment

Pr Necula – Cum trăiesc tinerii în ziua de azi

Posted in Mari duhovnici | Leave a comment

Despre Sobornicitatea Bisericii lui Hristos in învatatura Sfântului Maxim Mărtutisitorul

A trece sub tăcere cuvântul(Adevărului) este totuna cu a te lepăda de Hristos
fiindcă Duhul Sfânt grăiește prin gura prorocului:
nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.” (Ps.18:3)

 

Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul și Mărturisirea de Credință. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[2] = Biserica Sobornicească)

 

Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturisește Credința Ortodoxă și unitatea sa ține de mărturisirea Unicei și adevăratei Credințe. (pag.172)

 

Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturisește Credința Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinței, mărturisirea unei credințe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)

 

Autoritatea bisericească se întemeiază pe Mărturisirea Credinței Ortodoxe … Pe de altă parte, orice pomenire în diptice a unui patriarh eretic înseamnă autoexcluderea din Biserica Sobornicească (Catholică) și din comuniunea cu ea. (pag.183-184)

 

Biserica Universală (Catholicească) este mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în El, Dumnezeul a toate. Dacă Roma mărturisește cu toate celelalte biserici o credință eterodoxă (eretică), atunci înseamnă că nici o biserică din Pentarhie (cele cinci Patriarhii) nu poate pretinde să aparțină Bisericii Sobornicești și Apostolești și să se identifice cu ea, să fie cu adevărat Biserică. Biserica pământească nu mai este prezentă prin urmare decât în conștiința credincioșilor care mărturisesc încă Dreapta Credință. (pag.188)

 

Bisericile care Mărturisesc Credința Ortodoxă aparțin, sau mai precis sunt Biserica Sobornicească (Catholicească), iar cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia. Biserica Sobornicească (Catholicească) se găsește acolo unde este mărturisită Credința Ortodoxă și fiecare Patriarh sau Episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credințe. (pag.196)

 

Ceea ce determină unirea și comuniunea cu Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea Credinței Ortodoxe, iar ceea ce cauzează și menține ruptura de această comuniune este mărturisirea unei credințe eterodoxe (eretice). (pag. 198)

 

Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El și cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturisește pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiția, se plasează în afara Lui. Acela care nu primește pe Apostoli, pe Prooroci și pe Învățători, ci nesocotește expresiile și glasurile lor, acela disprețuiește pe Hristos Însuși. (pag. 200)

 

Dreapta Credință ca și criteriu al apartenenței la Biserică nu este definită de o biserică oarecare, de  clerul său,  de Patriarhul și de credincioșii ei, ci de întreaga Tradiție a Bisericii Universale. Criteriul Credinței Ortodoxe este acordul cu Tradiția, așa cum este ea exprimată de învățăturile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor, Sinoadelor și ale Sfinților Părinți. Dar, chiar și Sinoadele trebuiesc primite și aprobate în relație cu Credința Ortodoxă, așa cum este ea definită în Tradiție în toate componentele ei. (pag. 201)

 

Mărturisirea adevăratei credințe condiționează apartenența la Biserică, împărtășirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Hristos și apartenența la Trupul Său. Ea ne privește, deci, pe toți în mod vital. Iar mântuirea noastră depinde de aceasta. De aceea, apărarea Dreptei Credințe nu reprezintă pentru Sfîntul Maxim doar o discuție de dogmatică abstractă, ci o problemă de viață și de moarte. (pag. 203)

 

Biserica Sobornicească (Catholicească) este Biserica zidită de Dumnezeu. Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței în El. (pag. 204) Cei care mărturisesc doctrine eretice se opun Bisericii Sobornicești și lucrează pentru nimicirea ei. (pag. 206)

 

Termenul de Biserică Sobornicească (katholiki ekklisia) nu este folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii, ci mai curând intergitatea Credinței sau a dogmei, fidelitatea Bisericii față de întreaga Tradiție primară. Katholikos (καθολικός) nu înseamnă universal (Οικουμενικός/ Oikoumenikós), catholic însemnând mai degrabă „orotodox” decât „universal”. Catholicitatea este de fapt distinctă de universalitate, care este totuși inclusă, într-un oarecare sens.

 

Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicțională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp și spațiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna și pretutindeni constituie Credința Ortodoxă…, și, de asemenea, pe toți cei care oriunde și oricând continuă să mărturisească această Credință. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiași Credințe în aceeași Treime și același Hristos, Bisericile Locale și credincioșii lor sunt uniți în aceeași Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care unește creștinii de peste tot din lumea întreagă și de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” și a arătat că unul este sufletul și una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget și de grai a Credinței. (pag 207-209)

 

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioși, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar și cea mai mică a Bisericii, fie și un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtășească cu monoteliții, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăși cu voi, eu unul nu mă voi împărtăși”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicități eretice. (pag. 209)

 

Mărturisind și apărând Credința Ortodoxă, Sfîntul Maxim are conștiința faptului că apără și mărturisește ”Dogma comună Bisericii Sobornicești (Catholicești)”, adică credința pe care Apostolii, Părinții, Sinoadele, Clerul și credincioșii au mărturisit-o mereu și pretutindeni. Cel care mărturisește Credința Ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească (Catholicească) și în comuniunea sa. Cel care propovăduiește o doctrină care nu este conformă cu  Dreapta Credință se exclude singur din  Biserica Sobornicească și chiar trebuie exclus din aceasta. (pag. 209-210)

 

Acest principiu este valabil pentru persoane  dar și pentru biserici. Ele aparțin Bisericii Sobornicești sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credință și sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă   din punct de vedere instituțional să fie biserici și să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinței Ortodoxe, așa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinți și Sinoade. (pag. 210)

 

Dacă „porțile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” și definitiv cu Biserica. (pag. 211)

 

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie și deci s-au aflat în afara Bisericii Sobornicești (Catholicești). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, și Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câțiva credincioși care nu încetau a mărturisi Credința Ortodoxă. (pag. 211)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit și Apus Ed. DOXOLOGIA, Iași 2010)

 

***

Mărturisirea Dreptei Credințe condiționează apartenența sau neapartenența la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, și, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar și pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)

 

Comuniunea care se realizează în împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos presupune încă și mai mult adevărata credință. Dacă nu se mărturisește Dreapta Credință, se răstoarnă și se desființează marea, luminoasa, prealuminata și slăvita Taină a Ortodoxiei creștinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns și,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfințite.  Așadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)

 

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iași 2013)

 

***

„Mă jur înaintea Sfintei și Deoființă și Închinatei Treimi, fără nici un vicleșug, să nu cuget și să nu primesc nimic în afară de ceea ce învață Sfânta Biserică Sobornicească și să nu mă împărtășesc cu cel ce crede altfel, adică care nu mărturisește Dreapta Credință.” (pag. 63)

 

(Sursa: Sfîntul Ioan Damaschin – „Cuvânt despre Dreapta Credință” Ed. Doxologia,  Iași 2015)

***

 

Omul se sfințește prin mărturisirea corectă a Credinței. Cel care are Credința nefalsificată în Hristos, acela are în el în întregime toate harismele dumnezeiești.    Fără Credința nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească Credința și să sufere martiriu, nu are harisme și nu se poate mântui. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos) 

 

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credințe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți…și, deci, dezbinați de Biserică, schismatici sunt toți cei care cugetă osebit de Sfinții Bisericii.

 

Unde nu există „Adevărul și moștenirea Mărturisirii de Credință”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – și, implicit, nici Preoție, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

 

1

 


[1] Din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul

[2] Μία Αγία Καθολική και Αποστολική Εκκλησία

   Mía Agía Katholikí kai Apostolikí Ekklisía

   Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică

 

 

Posted in Catehism | Leave a comment

Cum se pogoară Sfânta Lumină

Patriarhul Irineu I a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1969 și a deținut vrednicia patriarhală în perioada 2001-2005. Într-o discuție pe care am avut-o în iunie 2009, a descris foarte limpede cele pe care le-a trăit pe durata ce­remoniei în perioada în care a fost patriarh. Cea mai importantă parte a dialogului pe care l-am avut este următorul:

– Preafericite, minunea se săvârșește după ce mai întâi terminați de citit rugăciunea specială sau în timpul ei?

– Uneori și în timpul ei.

– Ce se întâmplă în acea clipă?

– Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieși din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mor­mântul... Nu este ușor să se exprime cineva.

– Cum se aprind mănunchiurile de lumânări ce le țineți în mâini?

– În clipa în care înalț cele patru mănunchiuri cu 33 de lumânări fiecare, ele se aprind îndată de la flacăra albastru-deschis care zboară și se răspândește prin văzduh. După puțin timp, flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obișnu­ite.

– Este adevărat că în acele clipe Sfânta Lumină nu arde?

– Desigur. Sfânta Lumină nu arde deloc în acele prime clipe. De fiecare dată când am participat la ceremonie, ca patriarh, nu a ars niciun fir de păr din barba mea. Din păcate, există unii care iau în râs minunea. Printre ei sunt și purtători de rasă. Așa cum au existat cândva iconomahii, tot astfel și astăzi există aghiofotomahii (luptători impotriva Sfintei Lumini). Dumnezeu să-i învrednicească să se pocăiască și să înceteze să mai hulească. Sfânta Lumină nu este în mod simplu o mi­nune. Este minunea minunilor.

(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 266

Preluat de pe: www.doxologia.ro

Posted in Din toata lumea, Ortodoxia | Leave a comment