Categories
Ortodoxia Repere romanesti

“Vrem spitale, nu catedrale”

Mă bucur foarte mult că, în această avalanșă de amăgiri, ești preocupat în continuare de problemele sufletului și de căutarea Adevărului. M‑ai întrebat ce părere am despre sloganul manipulator – „Vrem spitale, nu catedrale”. Eu cred că este bine, sub inspirația Duhului Sfânt, să avem puterea de a vedea lucrurile împreună. Adică, avem nevoie și de spitale performante, și de biserici vii, și de școli serioase etc. Fiecare își păstrează un rol însemnat, într‑o societate liberă și responsabilă. Să nu ne facem părtași unui duh al dezbinării românești, de care se bucură atât de mult cei care vor să ne înrobească din nou.

În același timp, este necesar să nu uităm cuvintele atât de frumoase ale Sfântului Ioan Gură de Aur: Biserica este un „spital al sufletelor”, ea „este un spital duhovnicesc și se cade ca aceia care vin aici să primească lucruri potrivite și să le pună pe rănile lor, și așa să plece acasă”. Faptul că România este, probabil, țara unde, raportat la numărul de locuitori, se construiesc cele mai multe biserici, ne arată că românii simt nevoia să se apropie mai mult de Dumnezeu și de ei înșiși. Mulți dintre români simt nevoia unei schimbări lăuntrice. Această dorință este contagioasă și pentru unii dintre străinii care ajung pe pământurile noastre. De exemplu, Maria, o fată din Chile, care s‑a născut catolică și s‑a convertit la dreapta credință, a vrut să facă studiile universitare în România, într‑un oraș care să fie cât mai aproape de zonele cu mănăstiri. Acum este studentă la Iași. Mama Mariei a rămas catolică și este foarte uimită când vede schimbarea în bine care s‑a produs cu fata ei, de când și‑a asumat credința ortodoxă. Maria a devenit mai deschisă, mai comunicativă, mai interesată de spiritualitate și de rugăciune.

Florin, Biserica îl poate învia pe om din iadul patimilor, către o viață luminoasă! Acesta este un lucru extrem de important! Îmi amintesc de un adolescent care venise să se spovedească la avva Sofian (†2002), apostolul Bucureștilor, prin anii ’90. Tânărul era foarte încruntat, era întunecat și mânios. A stat foarte mult la spovedit. Când a ieșit, aproape că nu‑l mai recunoșteam. Harul și bucuria duhovnicească îi străluceau în priviri. Mai târziu, părintele Sofian ne‑a spus că tânărul acela fusese pe punctul de a se sinucide și că venise la spovedanie ca la ultima soluție. Iată că, cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, dobândește har. Cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, va reuși în cele din urmă să‑și dărâme din minte idolii păcatelor și ai ideologiilor secularizate.

Îmi vine în gând remarcabilul poet creștin Daniel Turcea (†1979). A fost o minte strălucitoare, dublată de o sensibilitate artistică impresionantă. Într‑o primă parte a vieții s‑a afundat mult în viața fără sens a patimilor și a rațiunii autonome, negând prin fapte și prin gândire existența Dumnezeului celui viu. Era cuprins de un orgoliu luciferic și datorită uimitoarelor cunoștințe culturale pe care le avea. La un moment dat a știut să‑și smerească inima, iar harul a lucrat cu putere în sufletul său. Cu Daniel Turcea a avut loc cea mai spectaculoasă convertire din literatura română. El a devenit un poet mărturisitor de talie mondială. Iată cum descrie sora poetului ultima împărtășire a acestuia cu Sfintele Taine, înainte de a muri: „Daniel s‑a împărtășit cu atâta evlavie și lacrimi de bucurie, încât nu‑mi găsesc cuvinte potrivite să descriu acest moment. Eu, una, nu mai văzusem ceva asemănător, n‑am termeni de comparație! Aveam impresia că trăiesc un moment prea frumos, ca să poată fi și real”. La rândul său, părintele Sofian, cel care l‑a spovedit pentru ultima dată pe poet, a spus, după moartea acestuia: „Noi, cei care am rămas, nu suntem vrednici nici să ne gândim la smerenia pe care a avut‑o Daniel, dar s‑o atingem!”

Dragul meu, avem nevoie să ni se deschidă ochii sufletului! Avem nevoie să dobândim cât mai mult har, pentru a putea pricepe cum lucrează Dumnezeu în viața noastră! Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie foarte limpede că Biserica „întărește prin har înțelegerea celor care caută spre ea cu evlavie”. Harul Bisericii ține întreaga lume și a ținut acest neam de‑a lungul veacurilor. Există o legătură foarte strânsă între Ortodoxie și identitatea românească.

Cele mai ziditoare momente din istoria noastră se întemeiază pe credința vie impregnată discret pe fundalul existenței românești. Acesta este specificul nostru ca neam și trebuie să știm să fim mulțumitori, nu cârtitori, față de Bunul Dumnezeu. Mi‑ai scris că ești dezamăgit de unele lucruri pe care le observi în viața bisericească. Nu uita că nimic din ceea ce aparține acestei lumi nu este perfect. Să nu ne înecăm în amănunte. Vrei să simți harul plinătății Ortodoxiei? Roagă‑te cu toată sinceritatea lui Dumnezeu și sfinților Săi. Sfinții sunt cea mai importantă autoritate din Biserică. Partea esențială a învățăturii Bisericii se întemeiază pe experiența pe care au avut‑o sfinții în dorința lor de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu. Citește Viețile Sfinților. Acolo vei găsi scris despre oameni deveniți cu adevărat locașuri ale Duhului Sfânt. La acest lucru să ne gândim: în Biserică putem dobândi har pentru a ne îndumnezei! În încheiere, te îndemn, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus” (Coloseni 3, 1).

Cu dragoste, părintele Teofan

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri”

Categories
Repere romanesti

Despre judecarea duhovnicilor

Dacă ar ști un duhovnic tânăr ce‑l așteaptă, n‑ar mai spovedi în viața lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine niște patimi, dar nu așa…ci cu putere mare! Și erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Și mă luptau cu atâta forță încât nu mai dormeam nopțile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu știe nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face și cât de mare e lupta mi‑am zis: și dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri și tot nu‑l voi judeca vreodată, când știu câte pătimește de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viață și într‑un singur punct să fie slab un duhovnic și să vezi cu ce forță va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci așteaptă o breșă la un duhovnic. Spovedesc de șase ani. Însă un an și jumătate n‑am știut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creștin, nu monah, așa atacuri diavolești am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înțelegere și a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om își dă viața pentru țara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numește el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranșee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl disprețuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria și nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm…

Dintr-un interviu cu Părintele Iustin Miron, starețul Mănăstirii Oașa

Categories
Ortodoxia Repere romanesti Video

Intre cer si pamant

Categories
Repere romanesti

Cuvant catre tineri

Dragii mei tineri, voi sunteți în floarea vârstei, trăiți-vă tinerețea! E a voastră și trebuie să o trăiți până nu e prea târziu, dar în limitele decenței și ale cuviinței. Nu vă imaginați cât de plăcut este să-ți trăiești tinerețea, fără ca mai târziu să-ți fie rușine sau să-ți pară rău de faptele pe care le-ai făcut.

Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului, cel puțin așa cum țineți la sănătatea trupului! Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri! Este în firea lucrurilor ca tinerii să fie curioși. Fiți curioși, cât se poate de curioși în știința voastră, în setea voastră de carte, în setea voastră de educație, acolo unde îl trage pe fiecare inima! Dar nu lăsați curiozitatea voastră să umble acolo unde este primejdie, oricât ai fi de curios nu-ți vei pune mâna într-un cuib de vipere.

La vârsta fragedă vă privesc anumite primejdii: lipsa de discernământ, curiozitatea nesăbuită, viciile care se infiltrează încetul cu încetul. Dragii mei, vine o vreme când începi să bagi de seamă că ai mers prea departe și că trebuie să te oprești, dar vreau să vă spun un singur lucru: din ce în ce mai mult se dau semnale în țara noastră că tinerii încep să devină toxicomani, să devină consumatori de droguri. Țineți minte de la mine, din orice viciu, din orice patimă rea există o cale de întoarcere, dar în privința consumului de droguri nu există cale de întoarcere. Opriți-vă curiozitatea la pragul acestui mare pericol al vieții noastre sociale.

Este un îndemn pe care ni-l cer și vremurile noastre de astăzi, în care în special tineretul este chemat la superficialitate, la frivolitate, la viața ușoară lipsită de preocupări stabile și serioase. Se vorbește de un tineret debusolat, care nu are niciun fel de ideal, care nu poate să-și facă un plan. Ei bine, scuturați-vă iubiții mei tineri și tinere! Scuturați-vă de această superficialitate și comoditate a vieții și pătrundeți în ființa voastră lăuntrică! Vă va prinde bine și acum, vă va prinde bine mai cu seamă mai târziu.

Când vor veni bătrânețile și vă veți simți sfârșitul aproape și veți privi în urmă și veți constata că Dumnezeu va făcut viața cât pasul de o palmă și că nu ați realizat mare lucru în urma voastră. Dar dacă vă veți cunoaște ființa întreagă în adâncul ei, atunci vă veți putea clădi o viață adevărată, solidă, rodnică și atunci, către sfârșitul vieții, vă veți putea apropia, nu de neant, ci de Împărăția lui Dumnezeu, cu gândul că v-ați trăit cu adevărat viața care trebuia trăită și care este una singură. Să vă pregătiți pentru primirea Împărăției lui Dumnezeu, care este printre noi prin Biserica lui Hristos și pe care o așteptăm în viața veacului ce va să fie. Amin!
I.P.S. Bartolomeu Anania
Categories
Repere romanesti

Ce este rugaciunea

Rugaciunea este o intrare a omului in legatura cu Dumnezeul cel Viu, care este peste tot, si care lucreaza neincetat la mantuirea noastra. Este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, strigatul omului dupa ajutorul harului divin, lupta pentru dobandirea iertarii pacatelor, cerere pentru dobandirea mantuirii, cantecul multumirii ai al maririi lui Dumnezeu.

Rugaciunea este o trambita a sufletului, ca si lumina si hrana pentru viata trupului. E strigat de nadejde, “clipa petrecuta in ceruri“, putere care “improspateaza nadejdile inimii“.

Rugaciunea este o mare putere de nobilare, de intarire, de curatire, de pocainta, de progres duhovnicesc, material si de mantuire.
Sfintii Parinti spun ca rugaciunea este ridicarea omului cu mintea, cu inima, cu credinta si cu vocea la Dumnezeul cel Adevarat, pentru a-L preamari, a-I multumi si a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual si fizic, stiind ca El ne aude si ne ajuta.

Rugaciunea este aspiratia sufletului; prin ea sufletul crestinului respira in atmosfera cerului, este hrana sufletului cu lumini de sus, este puterea Sufletului, caci prin ea, sufletul soarbe puteri divine” (T. Morala Ortodoxa vol. II p. 50. Manual pentru institutul Teologic).

Ea este mijlocul si calea prin care credinciosul se poate inalta la Dumnezeu, Cel Atotputernic si Nemarginit. In rugaciune crestinul vorbeste direct cu Dumnezeu, ca unui Parinte bun, caruia ii destainuie pasurile, gandurile si simtamintele sale. Rugaciunea este veche ca si omul si ea a fost firul de aur curat ce a legat Cerul de pamant, pe fii pamantului de Creatorul lor – Tatal Ceresc (Rugaciuni si invataturi de credinta Ortodoxa, Rm. Valcea, 1988 p. 5 – 6).
Folosul rugaciunii consta in faptul ca orice fel de rugaciune am face, ea aduce o ridicare, o sporire, o imbogatire a fortelor noastre de viata.

Iata motivul concret pentru care omul, de cand a existat pe fata pamantului, el n-a incetat sa se roage, a simtit marele adevar, ca de cate ori se roaga ii cresc fortele de viata spirituala si materiala.

Prin urmare, “rugati-va neincetat, multumiti pentru toate, caci acesta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17 -18; Coloseni 4, 2; I Petru 4, 7). Munciti si va rugati tot timpul, avand pe buze si in inima luminata rugaciunea “Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“, precum si alte rugaciuni rostite mereu, caci a ne ruga neincetat inseamna sa avem in fiecare minut prezenta lui Dumnezeu in fata noastra.
Cine are placere de mancare fizica, se spune in general, ca este un om sanatos trupeste. Cine are placere si nu se plictiseste de rugaciune, se spune ca este un om sanatos cu sufletul, un bun crestin. Sa ne rugam cat mai mult cu credinta, dragoste si nadejde.

Staret,
Arhimandrit Gamaliil Vaida

Categories
Repere romanesti

Unde sa cauti jumatatea

Una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastra este aceea ca in viata trebuie sa-ti cauti jumatatea!

– De ce spun ca e o minciuna? 
– Pentru ca fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumatate de chip. Si nu relatia mea cu alt om ma implineste, ci relatia cu Dumnezeu. 

Categories
Audio Repere romanesti

Puterea rugaciunii [Pr. Cleopa]

Categories
Ortodoxia Repere romanesti

TINERII SI BISERICA – PARINTELE AMFILOHIE BRANZA [1/2]

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=82rVJ19hF5k]

Categories
Citate Ortodoxia Repere romanesti

23 ani fara Parintele Nicolae Steinhardt

Pe 30 martie se împlinesc 23 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Nicolae de la Rohia. Părintele e încă printre noi prin sfaturile, scrierile ce ni le-a lăsat, dar mai ales prin pilda vieții sale. În articolul ce vi-l propunem am cules câteva fragmente din scrierile părintelui. Dumnezeu să-l odihnească cu Sfinții Săi!

Creștinismul este o școală a fericirii.

Lumea aceasta zadarnică și în care ni se hotărăște soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică și de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenți.

“Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învățăturii creștine, noua învățătură și într-un anume fel, pecetea darului Duhului Sfânt.

Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.

De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.

Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc. E și foarte deștept.

Categories
Catehism Ortodoxia Predici Repere romanesti

Daruind vei dobandi de Nicolae Steinhardt

Orb, neghiob si stramt la minte, cum ma aflu, n-am fost totusi atat de stupid si nestiutor incat sa cred ca Hristos ne cere sa dam din prisosul nostru: asta o fac doar si paganii. Am fost insa indeajuns de nepriceput si de ratacit in bezna spre a cugeta – ceea ce pare intru totul conform cu invatatura crestina – ca ni se cere sa dam din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers pana la a ma invoi cu ideea ca din pilda celor doi bani aruncati de femeia vaduva in cutia darurilor (Marc 12, 41-44 ; Luca 21, 1-4) reiese indemnul de a da tot ce avem, toata avutia noastra.

A fost nevoie sa nimeresc a citi, acum catva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1998) pentru a intelege, cutremurandu-ma, infiorandu-ma, ca Hristos ne cere cu totul altceva.

Si anume: sa dam ce nu avem.

Orb, neghiob si stramt la minte am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui ca Hristos-Dumnezeul care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta intreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica?!

Paul Claudel nu ni-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste?

Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: sa dam ce nu avem.

Dar sa-l ascultam pe Michaux: in manastirea unde ar dori sa fie primit se prezinta un candidat la calugarie. Ii marturiseste staretului : sa stiti, Parinte, ca nu am nici credinta nici lumina nici esenta nici curaj nici incredere in mine si nici nu pot sa-mi fiu mie insumi de ajutor, iar altora cu atat mai putin; nimic nu am.

Firesc ar fi fost sa fie de indata respins. Nu asa insa. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) ii raspunde: Ce-are a face! Nu ai credinta, nu ai lumina; dandu-le altora, le vei avea si tu. Cautandu-le pentru altul, le vei dobandi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tau esti dator sa-l ajuti cu ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.

Nu din prisosul, nu din putinul tau, ci din neavutul tau, din ceea ce iti lipseste. Daruind altuia ce nu ai – credinta, lumina, incredere, nadejde – le vei dobandi si tu.

Trebuie sa-l ajuti cu ceea ce nu ai.” “Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc.

Cu ceea ce crezi ca nu ai,