Pe 30 martie se împlinesc 23 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Nicolae de la Rohia. Părintele e încă printre noi prin sfaturile, scrierile ce ni le-a lăsat, dar mai ales prin pilda vieții sale. În articolul ce vi-l propunem am cules câteva fragmente din scrierile părintelui. Dumnezeu să-l odihnească cu Sfinții Săi!
Creștinismul este o școală a fericirii.
Lumea aceasta zadarnică și în care ni se hotărăște soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică și de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.
Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenți.
“Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învățăturii creștine, noua învățătură și într-un anume fel, pecetea darului Duhului Sfânt.
Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.
De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens.
Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul deși lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că pretutindeni nu vin decât semnale negative.
Dumnezeu nu e numai bun, drept, atotputernic etc. E și foarte deștept.
Evenimentul eliberării se apropie și poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchiez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi și ies cu ochii deschiși. Am intrat răsfățat, râzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele și viața îmi spuneau puțin. Acum știu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.
Poate că definiția eroismului și a sfințeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil.
Pe Cruce, s-au unit Dumnezeu cu omenirea.
Curajul e taina finală; învinge acela care este dispus să moară.
Vii sunt numai cei care-și prefac ideile în fapte. Cei care dau realitate cuvintelor rostite, care trec pe plan existențial conceptele și visările planului ideativ.
Noi vorbim de blândețea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – și enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o însușire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însușirea aceea e curajul.
Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.
Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului.
Creștinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferință, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.
Creștinul este cel ce nu trăiește nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.
Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
Vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiți cu moartea.
Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimțământul nostru.
Extrase din broșura săptămânală “Cuvinte de Folos” an IV – nr. 176, 25 martie 2012 a Asociației pentru Cultură și Educație Sfântul Daniil Sihastrul.