“Pustnicilor neancetata dorire dumnezeiasca se face, celor ce sunt afara de  lumea cea desarta”(Dumninica, Glas 1, Antifonul 1)

Iata m-am indepartat fugind si m-am salasluit in pustie( Ps.54,7)

            Idealul pustiei este inima crestinatatii, strans legat de intreaga istorie a omului si mantuirii sale.Caci asa cum caderea omului a inceput in Raiul desfatarii, tot asa si mantuirea sa trebuie sa inceapa in pustie, in saracie cu duhul, in nevointe si lipsuri. Asa au trait Marii sfinti ai pustiei acest ideal in toata plinatatea stiind ca sunt pribegi si straini pe pamant si ca adevarata patrie se afla in cer, cu Dumnezeu.

Ca sa intelegem mai bine de ce stau asa lucrurile  vom vedea care era starea lui Adam inainte de cadere. La inceput cand Dumnezeu l-a plasmuit pe om, l-a facut sfant, nepatimas si fara de pacat dupa chipul si asemanarea Sa. Toate erau bune foarte si omul era curat si nevinovat din punct de vedere moral, mintea ii era curata, luminoasa si teafara si trupul fara vreun cusur.Harul lui Dumnezeu salasluia in primii nostri stramosi, le slujea ca un fel de vesmant ceresc, iar ei aveau desavarsita simtire a apropierii de Dumnezeu.Insusi Dumnezeu era intaiul Povatuitor si Invatator si le incredinta descoperirile Sale nemijlocite. Chipul lui Dumnezeu in om tine de cele mai inalte insusiri ale sufletului, indeosebi de nemurirea sufletului, de libertatea voii sale, de ratiunea si putinta sa de a iubi in chip curat, Asemanarea tine de desavarsirea morala a omului in virtute si sfintenie, in dobandirea darurilor Duhului Sfant. Deci noi primim chipul lui Dumnezeu cu existenta, dar asemanarea trebuie s-o dobandim noi insine.