“Pustnicilor neancetata dorire dumnezeiasca se face, celor ce sunt afara de lumea cea desarta”(Dumninica, Glas 1, Antifonul 1)
Iata m-am indepartat fugind si m-am salasluit in pustie( Ps.54,7)
Idealul pustiei este inima crestinatatii, strans legat de intreaga istorie a omului si mantuirii sale.Caci asa cum caderea omului a inceput in Raiul desfatarii, tot asa si mantuirea sa trebuie sa inceapa in pustie, in saracie cu duhul, in nevointe si lipsuri. Asa au trait Marii sfinti ai pustiei acest ideal in toata plinatatea stiind ca sunt pribegi si straini pe pamant si ca adevarata patrie se afla in cer, cu Dumnezeu.
Ca sa intelegem mai bine de ce stau asa lucrurile vom vedea care era starea lui Adam inainte de cadere. La inceput cand Dumnezeu l-a plasmuit pe om, l-a facut sfant, nepatimas si fara de pacat dupa chipul si asemanarea Sa. Toate erau bune foarte si omul era curat si nevinovat din punct de vedere moral, mintea ii era curata, luminoasa si teafara si trupul fara vreun cusur.Harul lui Dumnezeu salasluia in primii nostri stramosi, le slujea ca un fel de vesmant ceresc, iar ei aveau desavarsita simtire a apropierii de Dumnezeu.Insusi Dumnezeu era intaiul Povatuitor si Invatator si le incredinta descoperirile Sale nemijlocite. Chipul lui Dumnezeu in om tine de cele mai inalte insusiri ale sufletului, indeosebi de nemurirea sufletului, de libertatea voii sale, de ratiunea si putinta sa de a iubi in chip curat, Asemanarea tine de desavarsirea morala a omului in virtute si sfintenie, in dobandirea darurilor Duhului Sfant. Deci noi primim chipul lui Dumnezeu cu existenta, dar asemanarea trebuie s-o dobandim noi insine.
Totusi Adam si Eva au pacatuit si au cazut din Rai, iar caderea a fost posibila tocmai de catre cele trei insusiri ale sufletului ce oglindec chipul lui Dumnezeu. Unde exista libertate exista putinta ezitarii in privinta alegerii, astfel devine posibila ispita. Ispita ratiunii este aceea de a se trufi ceea ce duce la nerecunoasterea intelepciunii si bunatatii lui Dumnezeu. Ispita pentru simtamantul dragostei consta ca in loc sa iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele sa te iubesti pe tine insuti si tot ceea ce-ti satisface dorintele josnice.Aceasta putinta a ispitirii si caderii era pusa inaintea omenirii, iar intaiul om nu a stat neclintit impotriva ei. Pacatuind Adam si Eva prin propria alegere, si-au sporit vina ascunzandu-se de Dumnezeu si indreptatindu-se. Astfel au fost alungati din Rai si supusi unor mari pedepse pentru smerirea mandriei lor. Inainte de cadere Adam si Eva erau oarecum unitari, netulburati si neamprastiati de patimi, iar ochii lor erau neantunecati fiind in stare sa-l slaveasca pe Dumnezeu. Caderea a pricinuit o despartire a omului in sine insusi, carnea se razboieste cu sufletul, mintea si inima nu mai sunt in armonie.Sfantul Marcu Egipteanu spune: “ Locuitorii pamantului si fii veacului acestuia se aseamana graului pus in ciur: ei sunt cernuti de cugetele nestatornice ale lumii acesteia, in necontenitul vartej al lucrurilor celor pamantesti, al poftelor si al incurcatelor cugete materialnice”
Iesirea din starea cazuta nu era posibila pana la Hristos, fara a insemna ca Dumnezeu si-a parasit zidirea deoarece calauziti de El multi barbati si femei din vechiul Testament au dus o viata dreapta si neprihanita si prin lucrarea Duhului Sfant au proorocit si au facut minuni. Dar acestea nu au fost de ajuns spre ai mantui fiindca firea lor nu fusese reasezata in frumusetea si plinatatea de la inceput de aceea dupa moarte toti mergeau in iad. Numai”glasul celui ce striga in pustie” care a vestit izbavirea noastra din intunericul fara de nadejde, Sf. Ioan Botezatorul s-a aratat propovaduind in pustia Iudeii, “purtand imbracaminte din piei de camila si brau de curea imprejurul mijlocului lui, iar hrana lui era lacuste si miere salbatica”( Matei 3,4)
Se cuvenea deci ca Inaintemergatorul Celui care avea sa desfiinteze toate cele vechi( truda, blestemul, intristarea, sudoarea) sa aiba oarecare simbol al acestui dar si sa fie mai presus de osanda aceea caci el nici pamant a arat, nici brazda a sapat, nu a mancat painea sa intr-u sudoarea fetei sale, ci masa lui era gatita in pripa, imbracamintea lui inca mai usor dobandita, iar adapostul sau inca si mai lesnicios decat imbracamintea.Ca nu a avut trebuinta nici de acoperis, pat, masa aratand un chip de vietuire ingereasca in aceasta carne a noastra.
Astfel primii oameni ce au urmat lui Hristos, crestinii de la inceput erau respinsi de lume si prigoniti si au fost nevoiti sa fuga in catacombe unde se rugau pe ascuns, asteptand necontenit mucenicia, fiind astfel mereu treji, pregatindu-se pentru lumea cealalta. Bogatiile, inlesnirile si cinstirile nu aveau pentru ei nici un inteles caci prigoana si suferinta i-au dezbracat de asemenea lucruri.
Cand o data cu convertirea imparatului Constantin, crestinismul a ajuns religia oficiala a Imparatiei Romane, amenintarea prigoanei fiind indepartate de pe Biserica. Astfel mari multimi de oameni , cea mai mare parte a lumii civilizate au venit la Hristos, legile Imparatiei au incepu a se intemeia pe valorile crestine. Au existat insa si efecte negative anume faptul de a fi crestin a devenit un lucru comod crestinii peirzandu-si osardia de la inceput. Au uitat ca nu trebuia sa fie din lumea aceasta, iar Biserica era in primejdie de a fi vazuta ca o institutie lumeasca si politica. Cu adevarat asa s-ar fi intamplat daca Biserica n-ar fi fost cu adevarat Mireasa tainica a lui Hristos. Avand in frunte pe Sf. Antonie cel Mare crestinii care nu si-au uitat dragostea dintai( Apocalipsa2,4) au fugit din tumultul si inlesnirile cetatilor in linistile si asprele pustietati din imprejurimi. Precum zidurile catacombelor, largile intinderi ale pustiului egiptean si sirian i-au despratit de inraurirea lumii ce se afundase in grijile lumesti uitandu-si scopul. Dar pentru ca omul sa recastige cele pierdute in Rai nu este de ajuns sa primeasca botezul crestin sis a fuga de lume ci prin postire, privegheri si osteneli, vechii locuitori ai pustiei refaceau prigoanele din vremea catacombelor asupra lor. Ei se faceau mucenici de buna voie pastrand in acest chip duhul osardiei. Imbolditi de aceasta osardie prin pocainta si launtrica lupta duhovniceasca cu propriile patimi si cu demonii au biruit in ei insisi caderea, si-au unit vietuirea cea impartita, redobandindu-si pierduta asemanare cu Dumnezeu (dragostea, smerenia, curatia inimii). Stradaniile lor ajutate si desavarsite de Duhul Sfant Care-Si facea salas in inimile lor, unindu-I cu Dumnezeu, preschimbandu-I si indumnezeindu-le firea.
SURSA: Fericita Athanasia si idealul pustiei