https://www.youtube.com/watch?v=GXWa44k4Bzg
Category: Ortodoxia
Mă bucur foarte mult că, în această avalanșă de amăgiri, ești preocupat în continuare de problemele sufletului și de căutarea Adevărului. M‑ai întrebat ce părere am despre sloganul manipulator – „Vrem spitale, nu catedrale”. Eu cred că este bine, sub inspirația Duhului Sfânt, să avem puterea de a vedea lucrurile împreună. Adică, avem nevoie și de spitale performante, și de biserici vii, și de școli serioase etc. Fiecare își păstrează un rol însemnat, într‑o societate liberă și responsabilă. Să nu ne facem părtași unui duh al dezbinării românești, de care se bucură atât de mult cei care vor să ne înrobească din nou.
În același timp, este necesar să nu uităm cuvintele atât de frumoase ale Sfântului Ioan Gură de Aur: Biserica este un „spital al sufletelor”, ea „este un spital duhovnicesc și se cade ca aceia care vin aici să primească lucruri potrivite și să le pună pe rănile lor, și așa să plece acasă”. Faptul că România este, probabil, țara unde, raportat la numărul de locuitori, se construiesc cele mai multe biserici, ne arată că românii simt nevoia să se apropie mai mult de Dumnezeu și de ei înșiși. Mulți dintre români simt nevoia unei schimbări lăuntrice. Această dorință este contagioasă și pentru unii dintre străinii care ajung pe pământurile noastre. De exemplu, Maria, o fată din Chile, care s‑a născut catolică și s‑a convertit la dreapta credință, a vrut să facă studiile universitare în România, într‑un oraș care să fie cât mai aproape de zonele cu mănăstiri. Acum este studentă la Iași. Mama Mariei a rămas catolică și este foarte uimită când vede schimbarea în bine care s‑a produs cu fata ei, de când și‑a asumat credința ortodoxă. Maria a devenit mai deschisă, mai comunicativă, mai interesată de spiritualitate și de rugăciune.
Florin, Biserica îl poate învia pe om din iadul patimilor, către o viață luminoasă! Acesta este un lucru extrem de important! Îmi amintesc de un adolescent care venise să se spovedească la avva Sofian (†2002), apostolul Bucureștilor, prin anii ’90. Tânărul era foarte încruntat, era întunecat și mânios. A stat foarte mult la spovedit. Când a ieșit, aproape că nu‑l mai recunoșteam. Harul și bucuria duhovnicească îi străluceau în priviri. Mai târziu, părintele Sofian ne‑a spus că tânărul acela fusese pe punctul de a se sinucide și că venise la spovedanie ca la ultima soluție. Iată că, cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, dobândește har. Cine se smerește și are încredere în sfinți și în Tainele Bisericii, va reuși în cele din urmă să‑și dărâme din minte idolii păcatelor și ai ideologiilor secularizate.
Îmi vine în gând remarcabilul poet creștin Daniel Turcea (†1979). A fost o minte strălucitoare, dublată de o sensibilitate artistică impresionantă. Într‑o primă parte a vieții s‑a afundat mult în viața fără sens a patimilor și a rațiunii autonome, negând prin fapte și prin gândire existența Dumnezeului celui viu. Era cuprins de un orgoliu luciferic și datorită uimitoarelor cunoștințe culturale pe care le avea. La un moment dat a știut să‑și smerească inima, iar harul a lucrat cu putere în sufletul său. Cu Daniel Turcea a avut loc cea mai spectaculoasă convertire din literatura română. El a devenit un poet mărturisitor de talie mondială. Iată cum descrie sora poetului ultima împărtășire a acestuia cu Sfintele Taine, înainte de a muri: „Daniel s‑a împărtășit cu atâta evlavie și lacrimi de bucurie, încât nu‑mi găsesc cuvinte potrivite să descriu acest moment. Eu, una, nu mai văzusem ceva asemănător, n‑am termeni de comparație! Aveam impresia că trăiesc un moment prea frumos, ca să poată fi și real”. La rândul său, părintele Sofian, cel care l‑a spovedit pentru ultima dată pe poet, a spus, după moartea acestuia: „Noi, cei care am rămas, nu suntem vrednici nici să ne gândim la smerenia pe care a avut‑o Daniel, dar s‑o atingem!”
Dragul meu, avem nevoie să ni se deschidă ochii sufletului! Avem nevoie să dobândim cât mai mult har, pentru a putea pricepe cum lucrează Dumnezeu în viața noastră! Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie foarte limpede că Biserica „întărește prin har înțelegerea celor care caută spre ea cu evlavie”. Harul Bisericii ține întreaga lume și a ținut acest neam de‑a lungul veacurilor. Există o legătură foarte strânsă între Ortodoxie și identitatea românească.
Cele mai ziditoare momente din istoria noastră se întemeiază pe credința vie impregnată discret pe fundalul existenței românești. Acesta este specificul nostru ca neam și trebuie să știm să fim mulțumitori, nu cârtitori, față de Bunul Dumnezeu. Mi‑ai scris că ești dezamăgit de unele lucruri pe care le observi în viața bisericească. Nu uita că nimic din ceea ce aparține acestei lumi nu este perfect. Să nu ne înecăm în amănunte. Vrei să simți harul plinătății Ortodoxiei? Roagă‑te cu toată sinceritatea lui Dumnezeu și sfinților Săi. Sfinții sunt cea mai importantă autoritate din Biserică. Partea esențială a învățăturii Bisericii se întemeiază pe experiența pe care au avut‑o sfinții în dorința lor de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu. Citește Viețile Sfinților. Acolo vei găsi scris despre oameni deveniți cu adevărat locașuri ale Duhului Sfânt. La acest lucru să ne gândim: în Biserică putem dobândi har pentru a ne îndumnezei! În încheiere, te îndemn, dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus” (Coloseni 3, 1).
Cu dragoste, părintele Teofan
Cum se pogoară Sfânta Lumină
Patriarhul Irineu I a fost hirotonit diacon în Ierusalim în anul 1969 și a deținut vrednicia patriarhală în perioada 2001-2005. Într-o discuție pe care am avut-o în iunie 2009, a descris foarte limpede cele pe care le-a trăit pe durata ceremoniei în perioada în care a fost patriarh. Cea mai importantă parte a dialogului pe care l-am avut este următorul:
– Preafericite, minunea se săvârșește după ce mai întâi terminați de citit rugăciunea specială sau în timpul ei?
– Uneori și în timpul ei.
– Ce se întâmplă în acea clipă?
– Dintr-odată, tot Mormântul se umple de Sfânta Lumină. Este o Lumină albastru-deschis. Te cutremuri. Ieși din sine. Este o flacără mare albastru-deschis care zboară. De la această flacără se umple tot Mormântul... Nu este ușor să se exprime cineva.
– Cum se aprind mănunchiurile de lumânări ce le țineți în mâini?
– În clipa în care înalț cele patru mănunchiuri cu 33 de lumânări fiecare, ele se aprind îndată de la flacăra albastru-deschis care zboară și se răspândește prin văzduh. După puțin timp, flacăra ia culoarea galbenă a flăcării obișnuite.
– Este adevărat că în acele clipe Sfânta Lumină nu arde?
– Desigur. Sfânta Lumină nu arde deloc în acele prime clipe. De fiecare dată când am participat la ceremonie, ca patriarh, nu a ars niciun fir de păr din barba mea. Din păcate, există unii care iau în râs minunea. Printre ei sunt și purtători de rasă. Așa cum au existat cândva iconomahii, tot astfel și astăzi există aghiofotomahii (luptători impotriva Sfintei Lumini). Dumnezeu să-i învrednicească să se pocăiască și să înceteze să mai hulească. Sfânta Lumină nu este în mod simplu o minune. Este minunea minunilor.
(Haralambie K. Skarlakidis, Sfânta Lumină. Minunea din Sâmbăta Mare de la Mormântul lui Hristos, traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Atena, 2011, pp. 266
Preluat de pe: www.doxologia.ro
Despre judecarea duhovnicilor
Dacă ar ști un duhovnic tânăr ce‑l așteaptă, n‑ar mai spovedi în viața lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine niște patimi, dar nu așa…ci cu putere mare! Și erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Și mă luptau cu atâta forță încât nu mai dormeam nopțile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu știe nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face și cât de mare e lupta mi‑am zis: și dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri și tot nu‑l voi judeca vreodată, când știu câte pătimește de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viață și într‑un singur punct să fie slab un duhovnic și să vezi cu ce forță va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci așteaptă o breșă la un duhovnic. Spovedesc de șase ani. Însă un an și jumătate n‑am știut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creștin, nu monah, așa atacuri diavolești am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înțelegere și a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om își dă viața pentru țara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numește el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranșee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl disprețuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria și nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm…
Dintr-un interviu cu Părintele Iustin Miron, starețul Mănăstirii Oașa
Intre cer si pamant
Cuvant catre tineri
Ce este rugaciunea
Rugaciunea este o intrare a omului in legatura cu Dumnezeul cel Viu, care este peste tot, si care lucreaza neincetat la mantuirea noastra. Este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, strigatul omului dupa ajutorul harului divin, lupta pentru dobandirea iertarii pacatelor, cerere pentru dobandirea mantuirii, cantecul multumirii ai al maririi lui Dumnezeu.
Rugaciunea este o trambita a sufletului, ca si lumina si hrana pentru viata trupului. E strigat de nadejde, “clipa petrecuta in ceruri“, putere care “improspateaza nadejdile inimii“.
Rugaciunea este o mare putere de nobilare, de intarire, de curatire, de pocainta, de progres duhovnicesc, material si de mantuire.
Sfintii Parinti spun ca rugaciunea este ridicarea omului cu mintea, cu inima, cu credinta si cu vocea la Dumnezeul cel Adevarat, pentru a-L preamari, a-I multumi si a cere de la El toate lucrurile de care avem nevoie pe plan spiritual si fizic, stiind ca El ne aude si ne ajuta.
“Rugaciunea este aspiratia sufletului; prin ea sufletul crestinului respira in atmosfera cerului, este hrana sufletului cu lumini de sus, este puterea Sufletului, caci prin ea, sufletul soarbe puteri divine” (T. Morala Ortodoxa vol. II p. 50. Manual pentru institutul Teologic).
Ea este mijlocul si calea prin care credinciosul se poate inalta la Dumnezeu, Cel Atotputernic si Nemarginit. In rugaciune crestinul vorbeste direct cu Dumnezeu, ca unui Parinte bun, caruia ii destainuie pasurile, gandurile si simtamintele sale. Rugaciunea este veche ca si omul si ea a fost firul de aur curat ce a legat Cerul de pamant, pe fii pamantului de Creatorul lor – Tatal Ceresc (Rugaciuni si invataturi de credinta Ortodoxa, Rm. Valcea, 1988 p. 5 – 6).
Folosul rugaciunii consta in faptul ca orice fel de rugaciune am face, ea aduce o ridicare, o sporire, o imbogatire a fortelor noastre de viata.
Iata motivul concret pentru care omul, de cand a existat pe fata pamantului, el n-a incetat sa se roage, a simtit marele adevar, ca de cate ori se roaga ii cresc fortele de viata spirituala si materiala.
Prin urmare, “rugati-va neincetat, multumiti pentru toate, caci acesta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 17 -18; Coloseni 4, 2; I Petru 4, 7). Munciti si va rugati tot timpul, avand pe buze si in inima luminata rugaciunea “Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul“, precum si alte rugaciuni rostite mereu, caci a ne ruga neincetat inseamna sa avem in fiecare minut prezenta lui Dumnezeu in fata noastra.
Cine are placere de mancare fizica, se spune in general, ca este un om sanatos trupeste. Cine are placere si nu se plictiseste de rugaciune, se spune ca este un om sanatos cu sufletul, un bun crestin. Sa ne rugam cat mai mult cu credinta, dragoste si nadejde.
Staret,
Arhimandrit Gamaliil Vaida
Legionarii? Ce au fost legionarii? Vedem ca parerile despre ei sunt pana astazi contradictorii, predominand cele in care sunt prezentati ca personaje negative, insetate de sange. Ce erau ei de fapt – un grup predominant de tinerii studenti sau chiar liceeni, inflacarati de idealuri cu adevarat frumoase, cum ar fi credinta in Dumnezeu, cinstirea Bisericii stramosesti si dragostea de neam si care ar trebuii urmate si de noi.
Multi i-au acuzat de anti-semitism, numindu-i chiar adepti ai nazismului sau fascismului, insa aceste lucruri pot fi intelese doar in contextul istorico-politico-social al vremii.
Ortodoxia in Congo
Iata ca si in cele mai indepartate locuri din Africa se studiaza notatia bizantina. Impresioneaza ca au transpuns melodiile in limba proprie (swahili).