Pustnicul si ucenicul sau [5]

DUPĂ TREI LUNI
Pustnicul Pafnutie era, din zi în zi, tot mai mulțumit de ucenicul său Ilarion. La miezul nopții, când se sculau să bată metanii și să zică rugăciunile miezonopticului, a fost de ajuns să-l trezească de două ori. Chiar în acele dintâi două nopți de canon a fost de ajuns să-l atingă doar cu degetul pe frunte. Din a treia noapte Ilarion cel tânăr se trezea ca și când el ar fi ceasornicul și ar bate ceasul. Se miră bătrânul de așa repede și ușoară obișnuință și își aduse aminte, cu înfrângere și cu umilință, că el s-a obișnuit mai greu cu scularea de noaptea.
Lecturile din Ceaslov le făcu la început Pafnutie, și Ilarion spunea după el. Până când, la vreo patru săptămâni, pustnicul, îi dădu să citească lui Ilarion Pavecernița. De atunci citea ucenicul, și spunea după el Pafnutie. Era o mare mângâiere pentru bătrân să audă rugăciunea limpede, spusă cu un glas dulce și răsunător, făcut parcă anume pentru rugă. Ilarion citea fără nici o piedică, nu se încurca la nici un cuvânt, era un citeț tot așa de bun cum fusese moșneagul care dormea în mormântul din apropiere.
La metanii era harnic și până făcea Pafnutie una, el bătea trei; curgea sudoarea pe el și nici nu-i păsa.
Ba într-un rând pe-o căldură mare, fiindu-i milă de moșneag, îi zise:
— Părintele meu, lasă, rogu-te, să fac eu și metaniile dumitale.
Pafnutie surâse blând și-i răspunse:
— Nu fiule, până pot sunt dator să-mi port eu canonul. Fiecare om trebuie să-și ducă crucea lui. Dar gândul tău e bun și nu va fi zadarnic. În cartea vieții unde se însemnează toate, se va însemna și asta.
Mai mult se mira Pafnutie de cum s-a obișnuit de repede Ilarion cel tânăr cu hrana ce o puteau avea în pustietatea codrului. Și cât de repede a cunoscut rădăcinile cele bune, — odată dacă i le-a arătat — și cum le aduna de unde nici nu te gândeai. Ținea întins la ajun, alăturea de bătrân, și nu se lăcomea niciodată la mâncare. Totuși, nu se vedea pe el nici o slăbire. Dimpotrivă, părea că-i priește. Era sprinten și vânjos la trup, roșu la față, limpede la ochi și în obraz. Aducea sarcini de uscături, vreme cât ai fierbe un ou de la plecare, încât se crucea Pafnutie. Părea că de când s-a născut, tot în pustnicie a trăit.
Pafnutie văzându-l cum se poartă și mirându-se mereu, își aduse aminte că în creierii munților trăiește un schimnic bătrân care avea faima că e făcător de minuni. Și, se gândea uneori: Nu cumva acel schimnic cu îngăduirea Ziditorului, a luat chipul acestui străin, și a venit să-l ispitească pe el? Să-l vadă cum trăiește singur, rămas paznic aici în urma lui Ilarion cel bătrân? Oare nu din această pricină a venit acest străin să-l învețe el despre tainele vieții și al morții? Nu a spus că-i necredincios anume, ca să l pună pe el la încercare? “Cu voința lui Dumnezeu toate sunt în putință”, își zicea Pafnutie. Dar dacă ar fi schimnicul făcător de miriuni, crede el umilitul, că nu i-a răspuns și nu i-a vorbit decât așa cum știe și poate un biet pustnic.
Se mai mira Pafnutie că Ilarion cel tânăr de când a intrat în rânduiala pustnicească nu s-a mai plâns o singură dată că-i viața grea și nu mai poate trăi, fiindcă nu cunoaște adevărul. Nici despre adevăr nu l-a mai întrebat. Ci își vedea vesel și liniștit de canonul și rânduiala lui. Poate i-a spus că-i necredincios neștiind ce vorbește după leșinul lui, până și-a venit în fire.
Nichifor Preda era hotărât să urmeze cărarea arătată de bătrân, fără nici un vicleșug, din toată inima. Dorința lui era mare; să dea răspuns la întrebările cele grele ale vieții: Ce este omul și care este ținta lui în lume? Dacă este și ce este Dumnezeu, dacă este suflet în viață veșnică, cu răsplată pentru faptele bune și pedeapsă pentru cele rele? Râvna lui să știe, era așa de mare încât îi făcea plăcere să-și trudească toată ziua timpul, încercând și această cale spre descoperirea adevărului fără aflarea căruia simțise el că viața e o nenorocire, o povară pe care nu o mai poate purta. El, cum a spus, era un om fără vicleșug. Ba era, cum i se păruse lui Pafnutie, și un om umilit cu inima. Așa că nici prin gând nu-i trecu să-l ducă în rătăcire pe bătrân. Nici nu se arătă necredincios, fiindcă n-ar fi știut ce spune, cum era cu puterile zdruncinate, în urma leșinului din pricina foamei și ostenelii.
Se supunea și asculta ca un copil mic, fiindcă drumul ce-l începea acum era cea din urmă nădejde a lui de a afla calea mântuirii… Cum, adică, a mântuirii? Așa că el, Nichifor Preda, nu voia să moară, ci să trăiască. Și nu așa, cum i-a văzut pe alții trăind în jurul lui. Întocmai ca aceștia, el simțea că nu se plătește să trăiești. Dar pentru a trăi altfel, cum îl îndemna inima cu cât se făcea mai mare, simțea că nu va putea dacă nu va avea un mare sprijin și un mare căluzitor în viață. El simțea că acest sprijin care-i va lumina și mintea, și-i va întări și inima, nu poate fi decât credința în cele sfinte, în Evanghelie și în tainele vieții. De aceea s-a zbuciumat cu gândul să înțeleagă ceea ce vedea în jurul său că alții nu înțeleg. Pentru că de-ar înțelege nu ar putea trăi în fără de lege și nedreptate, cum i-a văzut el că fac.
Pe drumul lui n-a ajuns ceea ce căuta. Se îndoi că va putea afla vreodată. Fecior mare, în pragul vieții, simțea că ispitele sunt tot mai multe în jurul său, nu ca în copilărie. Și atunci se hotărî să apuce calea codrului spre peștera pustnicului cea slăvită.
Nichifor n-a răspuns la unele întrebări ale lui Pafnutie. N-a vorbit nimic despre trecutul său. Și asta tot atât pentru umilința lui cât și simțul său de dreptate: nu voia să judece pe nimeni. Nu voia să vorbească de rău pe nimeni povestind împrejurările care l au făcut să-i fie scârbă de lume. Până nu cunoștea adevărul nici nu știa dacă lumea în mijlocul căreia trăise, lucrează bine sau rău. Lui nu-i plăcea. Credea că oamenii păcătuiesc. Dar nu-i putea judeca. Putea să fie numai o părere a lui, și lumea să fie în chip firesc așa cum o cunoscuse. Poate el singur era zidit strâmb și judeca răsucit, cum îi spusese Pafnutie despre felul lui de a gândi.
Deci Ilarion cel tânăr se puse cu toată inima la treabă. Dacă drumul arătat de bătrân va duce la țintă și el va ajunge la credință, dacă nu-l vor mai împresura negurile întunericului, ci se va face în capul și în inima lui lumină, va fi prea îndestulat și nici nu-i va mai trebui altceva în lumea asta. Într-un fel Pafnutie nu greșise când se mira cu câtă hărnicie și ușurință săvârșește el toate ale uceniciei de pustnic: Ilarion cel tânăr era un suflet de pustnic, care a rămas curat în toate valurile vieții ce au putut să-l bată până la vârsta de douăzeci și unu de ani.
Din întâiele zile ale uceniciei Nichifor Preda puse stavilă gândurilor care îl frământară mai înainte. El își dădu repede seama că muncindu-și trupul ziua și noaptea cu treburile canonului său, e destul de ușor să scapi de frământarea gândului. Când ești ostenit, când te scalzi în sudorile muncilor, când bați mii de metanii la zi și noapte, când tai uscături și le duci în spate, când nu te înbuibi niciodată cu mâncare, când spui ocinași până amețești, nici vreme nu mai ai, nici nu-ți vine să te întrebi: oare ce este omul și pentru ce trăiește în lume? Oare este suflet nemuritor, rai sau iad?
Pricepu că, în ce privește goana și frământarea gândului, pustnicul avea dreptate: îl pui la locul lui cu truda și osteneala trupului. Dacă toate câte i le-a spus moșul se vor adeveri așa, pe bun drum a apucat. Hei! Să fi știut el înțelepciunea asta aleasă când îl învenina viermele gândului, cum s-ar fi apucat de coasă și de sapă! Ar fi lucrat și s-ar fi ostenit în rând cu muncitorii pământului.
Se mira el de multe ori, acasă, cum se face că oamenii cosesc, seceră, ori sapă din zori până în seară, și totuși sunt veseli, cântă, spun glume, ba seara tineretul mai trage și câte-o horă, pe când el, care toată ziua nu lucra nimic, era mereu trist, ostenit și nemulțumit. Acum începea să înțeleagă: aceia nu aveau vreme de gândit, cum nu are el acum. Și, în schimb, el azi, e aproape tot așa de vesel ca și aceia, acasă la ei, la muncile lor.
“N-am greșit venind la peșteră”, își zicea el. “Aici voiu întâlni multe sfaturi înțelepte. Părintele meu Pafnutie a moștenit cumințenia pustnicilor celor de demult.”
El își săvârșea toate lucrurile cu tragere de inimă și se lumi¬na pe zi ce trecea. Frumusețile codrului și ale muntelui îi părundeau în sufletul său tânăr ca o mireasmă. Uneori i se părea că s-ar putea sătura numai cu albastrul cerului, cu verdeața brazilor, cu mireazma pádurilor bătrâne. Uneori îi venea să cânte, și încă de celea haiducești, dar nu cânta, ci se mira cu bucurie de schimbarea ce o simțea în sufletul său.
Lucrând așa, ținându-și canonul, treceau zilele, săptămânile și lunile. Se scula cu tot mai mare bucurie în miezul nopții, făcea din zi în zi mai multe metanii, postea și ajuna și când nu trebuia, în ascuns de Pafnutie. Când nu-i dădea acesta destul de lucru, își căuta el pe deasupra.
Într-o bună zi înțelese și simți că munca e o mare plăcere și o mare blagoslovenie pentru omul ce trăiește în lume. Simți că fără bucuria muncii nu ar mai putea trăi. Se gândi că, după câte învățase el, munca i-a fost data omului, scos din raiu, ca o pedeapsă. Când s-a zis: “În sudoarea frunții tale îți vei câștiga pânea cea de toate zilele”. Și iată, acum pricepea el mai intâi că nu era o pedeapsă, ci o blagoslovenie. Cel ce spuse vorbele știa ce spune. I-a dat omului putința să trăiască. “Fără muncă, își zicea el, eu n-aș mai putea trăi. M-aș spânzura ori ași ajunge un lotru” .
Iar în altă zi, când aducea la peșteră o sarcină grea de uscături, urcând pieptișul muntelui, negândindu-se la nimic decât să ajungă mai în grabă, când se opri o clipă să se hodihnească, punându-și sarcina jos, se făcu deodată o mare lumină în sufletul său. Și din lumina aceea rămase, ca tipărit, în mintea sa următoarele cuvinte: “Munca e cea dintâi lege a vieții. Cine vrea să înțeleagă lumea și viața, trebuie să înceapă cu ținerea acestei legi”.
Nichifor Preda se lumină si se umplu de bucurie până în adâncurile sufletului. De unde veni acest glas, că parcă fu glas? Cine a tipărit luminoase cuvintele acestea în mintea lui, că le vedea, sau mai bine, le simțea, ca tipărite acolo? Privi împrejur și nu văzu pe nimeni. Se uită în brazi, — acolo numai neclintirea cetinelor la acel ceas al amiezii. Deodată își aduse aminte de cuvintele pustnicului: “Adevărul nu-l află mintea, ci vine de sus, ca un har”.
Ilarion cel tânăr simți ca o dulceață care îl umplu. Acesta să fie harul despre care îi vorbea bătrânul? Încă nu știa. Dar nu se mai îndoia că ceea ce i se descoperi acum despre muncă era cel dintâi adevăr pe care-l afla în viață, în care nu se îndoia, și simțea că nu se va mai îndoi de el niciodată. Așa era de limpede; așa-l simțea de adânc înrădăcinat deodată în toată ființa lui. Gândul, mintea, era neputincioasă să mai întrebe: e așa ori ba? S-a spus de către cineva, poate chiar de inima lui, un cuvânt și el va rămânea neclintit pe vecie.
Ce deosebire între cunoștința asta și altele la care a ajuns el cu mintea lui în anii de zbucium. Acelea trăiau doar o clipă, răstumate de alte gânduri, care, se băteau unele pe altele.
De bucurie, dădu un chiot mare. Apoi, uitându-și sarcina cu lemne, șezu pe mușchiu și privi uimit în jurul său.
Așa trebuia să fie: munca, cea dintâi lege a vieții. Iată, acum băga mai întâi de seamă că toate lucrurile lumii sunt în muncă necurmată. Izvoarele țâșnesc mereu din piatră și murmură în răcoarea codrilor. Pâraele, râurile și râulețele curg mereu și nu încetează de a se rostogoli. Iarba crește harnică, își trage mereu hrană din pământ. Toamna se usucă, iarna putrezește, dar primăvara începe muncă nouă. Brazii aceștia neîncolțiți de secure, iată cum luptă să-și înfigă rădăcinile în stâncă, și cum întind brațe multe în văzduh să soarbă aer și lumină. Știa el de mult cum se hrănește un copac, cum crește. Dar n-a cunoscut până acum că asta e munca lui, că sub scoarța lui curge necontenit puterea ce poartă sucul. În neclintirea lor, eli n-a văzut pănă acum nici o lucrare, nii chiar în împotrivirea lor din fața viforului. Iată că acum descoperă muncă și lucru și în alergarea cerbului și a lupului după hrană… Se gândi: ce este în lume ce nu lucrează? De la furnică și albină, de la pasărea cerului ce sboară toată ziua după hrană, până la pietrele muntelui, care și ele se rostogolesc, se macină de vreme, de arșiță și ploi, — pretutindenea descoperă acum muncă și lucrare… Da! Aceasta trebuie să fie, și este, întâia lege a vieții. El nu a luat-o în seamă până acum…
Deodată se simți mic și neputincios. Ce încredere mare a avut el în priceperea sa, cum îi cerea să-i tâlcuiască tainele vieții, și iată, cu puterile lui, n-a putut descoperi nici această întâie lege a vieții, ea care singură dă farmecul și mulțumirea în lume!
Acum înțelegea limpede că, în mare măsură, nemulțumirea lui cu viața izvora din lenea trupească în care a trăit. După fiecare lucru ce isprăvea, de când intrase în canonul pustniciei, simțea o mare mulțumire sufletească. Îi părea în fiecare seară că n-a trăit ziua în zadar. Și simțirea aceasta îi scălda sufletul în dulceață.
Nici nu-și dădu seama cât a stat pe mușchiu, lângă sarcina de lemne, privind mirat la munca din jurul său. Când se ridică sufletul îi fu cuprins de-o bucurie așa de mare încât se hotărâ să vadă numaidecât pe pustnic să-i spună ce-a pățit, uitându-și de sarcina de lemne.
Numai după un bun urcuș băgă de seamă că a uitat lemnele. Se întoarce, le ridică în spate și porni din nou.
Când ajunse la peșteră era pe la ojina cea bună. Pafnutie era îngrijorat și se pregătea să meargă să-l caute.
Se bucură când îl văzu, dar totuși îl certă.
— Te-ai abătut de la canon, fiule Ilarioane. Ai scăpat rugăciunile dinainte și de după amiazi.
— Dar pe ce vreme să fie? răspunse tânărul înfricat. A trecut de amiazi?
— Vai de mine! Cum să nu treacă. Privește soarele.
Ilarion cel tânăr își răsuci capul să vadă printre cetini.
— Să am iertare, părintele meu. N-o să mai fac.
— Nici să nu mai faci. Să nu te mai încarci cu sarcini așa de grele, că pe urmă nu te mai întorci decât seara. De altfel, câte lemne ai adunat până acum, ne sunt de ajuns o jumătate de iarnă.
— Nu din pricina lemnelor am întârziat, părintele meu, zise cu sfială ucenicul.
— Dar din ce pricină? Te-ai lăcomit cumva la zmeură și te-ai întâlnit cu moș Martin?
— Nu. Să mănânc întâi, și pe urmă am să-ți spun.
Pustnicul se bucură de vorba asta. Îi plăcu că ascultă de tinerețea sa și că se gândi la mâncare mai întâi.
— Moșule, începu Nichifor după ce se înfruptă, azi mi s-a întâmplat ceva. Am început să înțeleg, fără să mă gândesc anume, așa cum mi-ai spus d-ta. Pustnicul ciuli urechea.
— Hai? Și ce-ai înțeles?
— Că în lumea asta este o întâie mare lege, la care se supun toate lucrurile și ființele. Și că cine nu se supune, nu poate fi mulțumit, cum n-am fost nici eu până n-am intrat în canon.
— Legi sunt multe, fiule, și toate trebuesc ținute. Cel ce le-a dat, că și ele au un Tată, a știut de ce le dă. Dar care e legea cea mare de care vorbești tu?
— E legea muncii, moșule!
— Hai, cum ai spus?
— Legea muncii.
— Iar vorbești răsucit fiule. Mintea mea e slăbită de acum. Vorbește așa ca să te înțeleg.
— Iată ce vreau să spun, părintele meu. Tot ce trăește în lume trebuie să-și facă treaba lui: iarba se luptă să crească, cerbul aleargă după hrană, vânturile mătură cerul de la o margine la alta, râurile curg mereu, albina adună miere, omul își câștigă pâinea în sudoarea frunții, păsările…
— Destul, fiule, înțeleg acum. Și tu n-ai știut până azi că asta e o lege a vieții și cine nu i se supune, nu poate trăi mulțumit și vesel?
— Nu, moșule!
— Mare mirare. Când fiecine poate vedea legea asta de când i se deschid ochii. Toată viața e numai luptă și muncă.
— Am văzut, dar n-am priceput. Am crezut că munca și truda omului sub soare e o pedeapsă. Pedeapsa care s-a croit oamenilor când au fost scoși din rai, Adam și Eva.
Pustnicul încreți din frunte. I se părea că Ilarion cel tânăr l-a adus în corn de capră. Și iar se gândi la mintea lui sucită.
— E și pedeapsă, fiule, făcând asemănare cu viața raiului. Dacă nu greșeau, oamenii rămâneau în rai slujind lui Dumnezeu, dar nu acestui trup muritor. Ar fi dus o viață ca îngerii care nici la coasă nu umblă, nici la sapă, nici nu aduc sarcini de uscături din pădure. Ci slujesc lui Dumnezeu și-l proslăvesc pe Dânsul. Însă, pentru oamenii greșiți, pentru oamenii scoși din rai, munca e într-adevăr cea dintâi și cea mai mare lege. Cel dintâi cuvânt ce l-a spus Domnul celor greșiți, acesta a fost: “În sudoarea frunții tale îți vei agonisi pâinea cea de toate zilele”. Adică muncind. De la legea asta, nu este abatere. Cine nu muncește și aleargă, om ori dobitoc, crapă de foame. Și fiindcă legea asta Dumnezeu a dat-o, ea numai sfântă, bună poate fi pentru traiul omului păcătos în lume. Și cine nu o ține, se arde.
— Și, iată părintele meu, eu n-am cunoscut până acum, n-am înțeles această lege.
— Ți-am spus că-i mare mirare.
— Ba, poate nu-i mai zice așa, moșule, dacă vei ști că eu până la vârsta mea de acum, n-am lucrat nimic.
— Hai? Ce-ai spus? Cum se poate? Ai stat o viață de om cu brațe încrucișate?
— Am stat!
— Poate tu ai fost păcurar?
— N-am fost, moșule.
— Dar cum te-au răbdat părinții să rămâi într-o lenevie așa de cumplită?
— N-au avut nevoie de munca mea și mi-au dat pace. El își aveau treburile lor.
— Și nu ți-a fost frică? Nu s-au gândit că vei putrezi în lenevia ta?
— Nu știu, moșule. Ceea ce știu e că eu n-am înțeles legea aceasta a vieții, deși o vedeam cu ochii mei în toată ziua. Dar azi am înțeles-o deplin. Când am pus sarcina jos, la hodină, pe coasta muntelui, mi s-a luminat deodată. Parcă un glas străin mi-a vorbit, chiar așa cum îmi spuneai d-ta, și am mai înțeles că eu, fiindcă am trăit în lenevie, n-am avut nici o mulțumire adevărată în viață. De când am intrat la canonul uceniciei, am simțit mulțumire și bucurie, însă nu știam din ce pricină: Acuma știu, moșule, și știința asta mă umple de mare bucurie. Sunt mulțumit pentru că de-acum mă supun și eu legii celei dintâi a vieții, legii muncii, la care se supun și pe care o îndeplinesc toate viețuitoarele pământului, ba chiar și neviețuitoarele.
— Hm! Hm! Tu ești un om ciudat, fiule. Cred iară că te pricepeam mai bine dacă mi spuneai de la început viața ta. Dar am înțeles că acum încă nu poți și eu silă nu-ți fac. E adevărat tot ce spui, și mă mir numai că toate acestea nu le-ai știut până acum. E adevărat că omul care nu muncește, nu poate avea mulțumire în viață. În această privință munca e o blagoslovenie, nu numai pentru un om, ci și pentru neamuri întregi. Popoarele harnice merg înainte, cele leneșe stau pe loc, întocmai cum se întâmplă și cu o gospodărie omenească.
— Dar nici liniște nu poate avea omul care nu muncește, adause ucenicul. Eu socotesc ca o mare binefacere a muncii liniștea ce o am de când am intrat în rânduiala uceniciei și lucrez. Gândurile cele rele și chinuitoare, nu se mai apropie de mine.
— Cum se vor mai apropia dacă nu le dai răgaz? Îmi pare bine că nu mai te muncești în zadar cu gândurile. În glasul pe care l-ai auzit poate ți-a vorbit Ziditorul, dar poate ți-a vorbit chiar inima ta care s-a liniștit de frământarea gândurilor.
— Se poate, moșule: chiar așa am socotit și eu.
— Citim noi din Ceaslov, la fiecare rugăciune de miezul nopții și pe aceea a sfântului Efrem Sirul. Ai citit-o și tu destule ori. Ea începe așa: “Doamne și stăpâne al vieții mele, nu-mi da mie duhul trândăviei…” Apoi asta e pentru ca Domnul să ne facă harnic, să nu ne lase să cădem în lenevie, care e începutul tuturor răutăților.
— A tuturora?
— Da, fiule Ilarioane, a tuturora. Nu numai a sărăciei și a frământării zădarnice a gândurilor. Din lenevie izvorăsc beția, curvia, uciderea, clevetirile, pârile, dușmăniile și o mulțime de alte rele. Văzut-ai vreodată om ori femeie harnică să cadă în astfel de greșale?
Nichifor Preda se gândi un răstimp apoi zise:
— După cât îmi aduc aminte, n-am văzut.
— Omul care nu muncește trebuie să-și umple ziua cu ceva, și adeseori și nopțile. Căci leneșul nu prea are somn lung și hodinit noaptea, fiindcă nu și-a ostenit trupul și mai doarme și peste zi. Apoi nici duhul cel necurat nu doarme. Duhul trândăviei e tată al multor altor duhuri necurate, și când tăbărește în sufletul omului tatăl, se țin de poalele cămeșii lui și copiii. Dacă ai băgat de seamă de leneșii satelor umplu crâșmele și temnițele, și ei sunt veșnic pe drumuri cu pâri împotriva tuturora, ci aprind certele și bătăile. Ei se pun împotriva tuturor lucrurilor bune ce se fac într-un sat, ba le batjocoresc chiar înainte de a fi începute.
Iar muierile leneșe pe de o parte sunt necurate, cu copii nespălați și urduroși, sar gardurile și strică tineretul satelor, iar pe de altă parte meliță toată ziua pe la porțile creștinilor, duc minciunile de la o casă la alta, clevetesc pe toată lumea.
Când are vreme omul harnic sau muierea cuprinsă, din zori în noapte, cu lucrul ei, pentru așa nelegiuiri? Diavolul fuge de omul harnic și se ține scai după cel ce petrece în trândăvie. Asta spunea părintele meu Ilarion că era și învățătura sfântului Efrem Sirul. Și așa am înțeles-o și eu de mult uitându-mă la lume și la oameni, și mai ales la mine însumi.
— Adevărat trebuie să fie ce spui, moșule, deși eu până acum, se pare, că nu mi am deschis destul de tare ochii asupra lumii. Dar blestemați ca aceia despre care vorbești am văzut și eu și, adevărat, cu toții erau niște trândavi. Așa trebuie să fie dacă legea muncii e cea dintăi și cea mai mare lege a vieții. Roatele fără osii nu pot duce carul, ele se durigă și se rătăcesc până cad pe o latură, iar carul stă pe jos. Acum mi se pare că legea muncii e char osia vieții omului pe pământ.
— Bună minte ai, fiul meu Ilarioane, zise cu mirare pustnicul auzind asemenea cuvinte. Numai din gura părintelui meu celui adormit, al cărui nume îl porți, am mai auzit așa asemănare. El o să se bucure văzând cum calci pe urmele lui. Odată vorbind noi într-o seară despre rănile adânci pe care le deschise în sufletele celor rămași în viață moartea unuia dintr-o casă, îmi spunea răposatul: “Pafnutie, ziditorul a lăsat leac la toate. A lăsat si pentru durerile ce le seamănă în lume moartea”. Eu zic: da, uitarea este leacul. “Când vine uitarea”, zise el, leacul și-a făcut treaba lui. Leacul e munca, nu uitarea. Numai muncind, trudindu-și trupul, poți uita. Dacă părintele căruia i-a murit fiul, fecior june, ar sta cu brațele încrucișate și ar aștepta uitarea, ar putea aștepta mult și bine. Dar încă de a doua zi pornește cu calul ori cu plugul, sau cu coasa în spate, la munca lui. Și nu se mai poate gândi. Căci gândul, să știi, Pafnutie, e povara cea mai grea a omului când nu ne poate ajuta. Iar în moartea celor iubiți ai noștri, cum ne-ar putea ajuta?
— Așa vorbea acela al cărui nume îl port despre leacul durerii și despre povara gândului? spuse cu mirare și oarecum înfricat Ilarion cel tânăr.
— Așa grăia, fiule, și am simțit și eu că avea dreptate. Gândul care nu te duce la luminiș, e cea mai grea povară a vieții. Dar ce-ți mai spun ție? Tu din pricina ei nu mai puteai trăi, scârbindu-te de lume și vrând să mori.
— Mă bucur că mi-ai dat numele Ilarion. Ași vrea să calc pe urmele celui răposat, zise cu hotărâre ucenicul.
— În unele lucruri am văzut că semeni cu el, și m-am bucurat și eu, fiule. Dar a merge pe urmele lui, e altă socoteală. Viața e lungă. Se vor vedea pe urmă puterile. Și mai ales va atâma acest drum de darul cel din înălțime. Să grijești mai ales să nu te lași ispitit de duhul mândriei, al prea marei încrederi în tine însuți, că ușor cazi în prăpastie. Dacă tu ai aflat că întâia lege a vieții e munca și hărnicia, să știi, tot de la Ilarion cel bătrân care urma pe sfântul Efrem Sirul, că cea de a doua lege a vieții omului în lume, e legea — noi aici la peșteră spunem: porunca umilinții. Că spune sfântul Efrem, în rugăciunea ce-o zicem la miezul nopții: “Nu-mi da mie duhul trândăviei”, dar după ce a pomenit duhurile rele rugându-l pe Ziditorul să le alunge de la el, cel dintâi duh bun pe care-l cere e acela ai umilinții, căci zice la începutul cererii pentru duhul bun: ,,Iară duhul umilinții… dă-mi-l mie, robului tău”. E același lucru pe care ți l-am spus de la început: “Cel ce se umilește, înălța-se-va”. Deci, vei urma pe Ilarion cel bătrân, dacă vei putea bate și această cărare a lui…
Urmă un răstimp de tăcere îndelungată pentru pustnic și ucenicul lui. Soarele scăpătase după brazi și răcoarea înserării se strecura printre trunchii bătrâni. În înălțimi, în tăria vănătă, se rotea un vultur mare, cu aripile întinse. În munte stăpânea o liniște adâncă.
Pustnicul tresări și zise:
— Scoală să mergem la treabă. E vremea vecerniei.
Nichifor Preda întârzie o clipă și zise zâmbind cu sfială:
— Părintele meu, înainte de a pleca, rogu-te să-mi spui: vremea cât am stat tăcuți, ce am făcut amândoi? Că eu cred că amândoi am făcut același lucru.
— Ne-am gândit, de bună seamă, răspunse Pafnutie.
— Așa este. Dar am greșit noi ori ba, lăsându-ne furați de gând?
— Cum să greșim? Noi trebuie să rumegăm ce spunem, ce vom vorbi, ce am lucrat și ce vom lucra. De aceea ne deosebim de animalele necuvântătoare.
— Și gândul acesta e de folos?
— Cum să nu fie?
— Nu e o pierdere zadarnică de vreme? Nu e cu primejdie?
— Nu, că prin el facem rânduială în gospodăria sufletească. Și cu primejdie cum ar fi, când prin cumpăna minții și a inimii ne putem feri numai de primejdie? E cu primejdie gândul, cum ți-am spus, numai când ne trudim să înțelegem lucruri neînțelese ori, când îl lăsăm să umble pe cărări ce le străbate sfatul celui potrivnic.
— E și aceasta învățătura răposatului Ilarion?
— Este.
— Să am iertare. Te-am intrebat numai fiindcă azi, după ce mi s-a facut lumină în cap cu privire la legea sau porunca muncii, m-am lăsat multă vreme furat de gânduri. De aceea am întârziat.
— Cu prilejuri de acestea e folositor să te gândesti și să încerci a pătrunde. Că fulgerul harului ține doar o clipă, și omul trebuie să facă rodnică lumina lui, cuprin¬zând o cu toate puterile să n-o mai piardă.

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *