CARTEA CEA VIE
Trecură săptămâni și luni, rostogolind anotimpurile după rânduială, împlinindu-se și a doua primăvară de când llarion își făcea ucenicia la peștera călugărului. Nu mai rămâneau decât dou luni până se încheiau doi ani de când petrecea în munte. Tânărul înaintase așa de mult pe drumul cel bun, încât Pafnutie se gândea în taină la o bucurie visată: să-l ducă la schimnicul ieromonah Nectarie, și să-i spună: “Iată acest rob al lui Dumnezeu știe și poate, acum după doi ani, mai mult decât mine. Ia-l cuvioșia ta și du-l unde știi la vlădicie, să-l sfințească întru preot. El știe carte multă și cititul în orice bucoavnă e numai jucărie pentru dânsul. Vom dura o bisericuță de lemn lângă peșteră, și voi avea și eu păcătosul bucuria să ascult în zi sfânta Liturghie”.
Mai trăia, cale de două zile de la peșteră, un alt pustnic, la care se gândise Pafnutie să și-l facă urmaș. Omul venea din când în când la peșteră și stătea de vorbă cu bătrânul. Era și el în vârstă, poate douăzeci de ani să-i despartă.
Dar de când își începu Ilarion cel tânăr ucenicia, Pafnutie nu se mai gândi la singuraticul acela. Omul venea și acum la trei, patru luni o dată la peșteră. Era mai sălbăticit decât Pafnutie și schimnicul Nectarie. Privea înfricat în jurul său, și vorba-i era împiedicată.
Ucenicul Ilarion, bucurându-se că se apropie de sfârșitul probei, se silea parcă și mai mult decât înainte să se arate vrednic. Înaintă departe pe drumul umilinții, al hărniciei, al răbdării și al dragostei. Urma strâns drumul arătat de bătrân după învățăturile lui Ilarion cel bătrân, care urmase pe Sfântul părinte Efrem Sirul. Rugăciunea acestuia care venea la rând în canonul de la miezul nopții și care începea cu vorbele “Doamne și stăpâne al vieții mele” ucenicul nu o mai rostea numai când îi venea sorocul, ci de mai multe ori pe zi. Îi părea că după “Tatăl nostru”, e cea mai bună și mai desăvârșită rugăciune. E scurtă și cuprinde tot ce trebuie să știi și să săvârșești pentru a nu ieși din calea Domnului.
Cu cât înainta în virtute Ilarion cel tânăr își simțea conștiința tot mai simțitoare. Ajunsese ca oglinda unui lac, care se tulbură chiar dacă numai o gânganie a atins-o din sbor cu aripile. Ucenicul, și pe când îl chema Nichifor Preda și trăia în lume, avusese o conștiință simțitoare. Dacă aluneca și greșea cât de puțin, sufletul lui făcea valuri ca oglinda lacului când arunci un bolovan. Dar avusese atâtea scăderi, între care mai ales mândria, care nu-i pricinuiau nici o mustrare de cuget, nici o tulburare de conștiință.
Acum, cu cât înainta în virtute, cu atât simțea mai tare orice rău care încerca să se apropie de el. Îi părea că e plin de răsunete pe dinlăuntru, că poartă în el o vioară vrăjită, care răsuna din coarde la orice primejdie de apropiere a răului. De multe ori nici nu mai trebuie să stea pe gânduri, să cerceteze dacă o faptă ce-i sta înainte e bună sau rea: simțea bunătatea ori răutatea ei înainte de gând. Uneori se mira cum a ajuns așa de răsunător pe dinlăuntru, deși faptul acesta îi era plăcut, și mai ales foarte folositor în înconjurarea răului și în câștigarea bunelor virtuți.
Se mira, de multe ori, cum pot trăi unii oameni având păcate grele pe conștiință? Cum le dă aceea pace și nu-i mustră? Cum să doarmă liniștiți?
Într-o zi îl întrebă pe Pafnutie.
— Părintele meu, poate un om să aibă o greșeală mare pe suflet, și să poată trăi liniștit și mulțumit?
— Poate, Ilarioane. Altfel cum ar fi lumea plină de leneși, de curvari, de oameni care fură avutul altuia și fac nedreptăți de tot felul? Cum ar fi ucigași cari se ascund să scape de pedeapsă? Hoți, cari nu mai înapoiază avutul răpit de la alții? Cum ar trăi mulțumiți, ba poate chiar fericiți atâția oameni plini de mândrie, care disprețuiesc pe deaproapele lor? Dar aceia care iau pe nedreptate bucata de pâine din gura văduvei și a orfanului? Sau bogații zgârciți care nu dau o bucătură celui sărac, să-l vadă că crapă de foame? Iată toți aceștia, și nenumărați de acest fel, trăiesc și huzuresc de bine, cu toate că pe sufletul lor apasă piatra de moară a păcatului greu.
— Socot, părintele meu, că acesta este o mare nenonocire pentru el.
— Mare, cea mai mare, fiindcă trăiesc o viață în zadar, iar după moarte se osândesc. De unii, care mai păstrează câte-o licărire de lumină în suflet, Domnul se îndură uneori, și, cel puțin în ceasul morții, vedem cum unii făcători de rele își mărturisesc vina săvârșită cu ani înainte. Mai ales lotri care ridică viața aproapelui, de obicei nu pot muri, pâni nu-și mărturisesc vina. Dar hoții, curvarii și atâția alții cu păcate grele, nu mai sunt mustrați de sufletul lor nici în ceasul morții. Ei au uitat de mult să mai citească în cartea pe care fiecare om o poartă în inima lui.
— Despre ce carte este vorba, părintele meu?
— Cartea conștiinței, în care e scris un singur lucru: Ce este bine și ce este rău.
— Da, o carte în care trebuie să citească toală lumea.
— E o carte vie, care vorbește din noi. Nici nu trebuie să știi slovă pentru a citi în ea. Este de ajuns să tragi cu urechea sufletului. La fiecare gând, simțire, ori faptă, ea îți spune fără greș dacă e bună sau rea.
— Crezi, moșule, că fiecare om poartă în el o astfel de carte vie? Poate sunt unii lipsiți de ea, și de aceea n-au în ce citi, și trăiesc liniștiți în păcate.
— E o carte vie a conștiinții, fiule, cartea sufletului. Și dacă fiecare om are suflet, nu se poate să nu aibă și cartea în care să citească ce este bine și ce este rău. Părintele meu Ilarion mi-a dovedit-o aceasta cu nenumărate probe. Tot așa citea și în cărțile cele bătrâne. Am simțit și eu și tu acest adevăr.
— Totuși sunt mulți care nu citesc în ea, care nu mai aud glasul mustrării de conștiință, și trăiesc în păcate. Ba încă mulțumiți, cum numai înainte ai spus d-ta. Cum se poate ca pentru unii cartea aceasta să fie mereu pecetluită, să le amuțească pe vecie glasul conștiintei? –
Pustnicul se gândi un răstimp să-și împrospăteze în suflet învățătura lui Ilarion cel bătrîn. Apoi zise:
— Să începem cu tine, Ilarioane!
— Cu mine? se miră ucenicul.
— Da, cu tine. Nu mi-ai spus tu, și nu am văzut eu, cum ai trăit destui ani cu două păcate de moarte pe suflet? În vreme ce te fereai de necurăție, de minciună, nu trăiai în lene, fără să lucrezi nimic, și mai ales nu erai cu totul stăpânit de mândria ta? Nu-mi spuneai că pentru a fi cel dintâi, pentru a întrece pe altul în fapte bune, ai fi fost gata să-l ucizi, dacă altfel nu l-ai fi putut birui? Adevărat sau ba?
— Adevărat, părintele meu, suspină ucenicul înclinând capul.
— Acum să-mi spui dacă în vremea ce te apăsau aceste două păcate grele, te-a mustrat vreodată conștiința pentru ele?
— Chiar la început, după ce am ajuns la pricepere, vre-un an doi, m-a mustrat, moșule. De multe ori mi-am zis, văzând pe alții cum muncesc din zori până în seară, în vreme ce eu nu răceam nimic, că această rânduială a lumii nu-i dreaptă. Și adeseori, la începutul tinereții, când am băgat de seamă râvna mea bolnavă de a fi mereu cel dintâi, îmi spunea inima că nu e bună această strădanie. Că și alții au dreptul să fie cei dintâi. Dar fiindcă îmi făceau plăcere și lenea — pentru că prin ea aveam vreme să mă gândesc, — și mândria, n-am mai ascultat de glasul acela lăuntric, și pe urmă nu l-am mai auzit. Ani lungi n-am mai simțit nici o mustrare de cuget pentru lene și mândrie.
— Apoi, așa se întâmplă cu toți oamenii; fiul meu. De aceea trăiesc mulți în fărădelegi și nu le pasă. Când ajungi să nu mai vezi cu mintea răul, să nu-l simți cu inima, nu-ți mai pare că e rău și-l faci fără să te mai mustre conștiința. Cartea cea vie, pusă de Dumnezeu în sufletul fiecărui om, care-i învață ce este bine și ce este rău, se pecetluiește. Omul orbește și trăiește în fărădelege fără să-și mai dea seama. Părintele meu Ilarion îmi spunea de multe ori: “Îndoaie o creangă, și ea se oblește iar. Îndoai-o de o sută de ori, și rămâne strâmbă, sau se rupe. Calcă în picioare un firicel de iarbă: iar se ridică. Dar fă bătătură ori turiște de oi pe-o pajiște întreagă, și nu un fir, ci mii de fire rămân culcate la pământ până se usucă. Sau apucă-te tu, Pafnutie, și fură un miel. Să vezi cum o să te junghie glasul conștiinții și să te mustre de păcat. Fură însă, pe rând, o sută, azi unul, mâine altul, și n-o să-ți mai pese de păcat. Cartea cea vie se pecetluește, și glasul lăuntric amuțește”. Așa-mi vorbea în pilde părintele meu Ilarion, și socot că avea dreptate.
— Dar au, așadar, toți oamenii cu ei cartea aceea vie, care-i învață?
— O au, din naștere. Dar dacă nu citesc mereu în ea, uită slova și cartea rămâne pecetluită pentru ei. Părintele meu Ilarion citea adeseori cu glas tare din scrisorile Sfântului Pavel. Și acolo am auzit spunându-se că nu numai creștinii, ci și păgânii au cartea aceea… Stai numai să-mi amintesc, cum spune. Da, îi certa pe Jidovi. Îi înfrunta că ei au legi și porunci date de Dumnezeu prin Moisi, scrise pe două lespezi de piatră și nu le țin. Le arăta că mai buni decât ei sunt păgânii, care dacă n-au lege scrisă în piatră, au lege scrisă în inimă de Dumnezeu, legea ce le arată binele și răul. Dacă păgânii țin legea aceasta, scrisoarea vie din suflet, sunt mai buni decât Jidovii cari nu țin pe cea scrisă. Asta e o mare învățătură, Ilarioane: să citești mereu în cartea aceea, ce-ți arată binele și răul, și să lucrezi așa încât niciodată să nu te mustre conștiința. Acesta e începutul oricărei vieți omenești drepte. Dumnezeu nu în zadar a așezat legea aceea în sufletul omului.
— Da. Simt și eu că e călăuza omului în lume.
— Chiar așa, Ilarioane! Vezi tu că toate ființele știu ce să facă pentru binele lor, fără să le învețe cineva. Așa-mi cuvânta părintele meu cel răposat, căruia îi porți tu numele: “Privește Pafnutie cum știe pasărea să-și facă cuibul, și cum află cerbul izvoarele și pășunile cele bune! Uită-te la albină și la furnică în ce împărății trăiesc, și cum știu face fagurul și mușuroiul. Cine le arată păsărilor călătoare pe unde le este drumul? Cine-l învață pe râs cum să sară în spatele prăzii, sau pe lup să înhațe, ori pe urs să frângă oasele într-o îmbrățișare? Cine a dat fiarelor colți și ghiare, și pentru ce? Iată Ziditorul le-a înzestrat pe toate cu puteri, cu simțiri, cu îndrumări, cu arme pentru a putea trăi în lume. Numai omul să nu aibă nici o îndrumare ce să facă, cum să trăiască, pentru a fi mulțumit și fericit? Se poate una ca asta? Cea mai de seama și cea mai de preț viețuitoare a pământului, s-o fi slobozit Dumnezeu în lume oarbă și surdă? Se poate? Nu se poate, părintele meu, răspundeam, pentru că Dumnezeu poartă grijă de toată lumea. Nici nu l-a trimis în lume fără zestrea lui — zicea mai departe Ilarion cel bătrân. Vedem că trupul e bine înzestrat, cu tot ce-i trebuie pentru viața lui. De la cap până la picioare, toate mădularele omului sunt făcute pentru trebuințele lui. Dar omul mai are și suflet. Și acesta trebuia înzestrat și încă mai bogat fiindcă sufletul mână și trupul. Nu putea lăsa sufletul orb și surd. De aceea a sădit în el cunoștința binelui și a răului. Atâta știe și simte fiecare om: ce e bine și ce este rău, fără alte mari învățături. Și atâta e chiar de ajuns pentru ca omul să știe pe ce drum să meargă în viață, pentru a fi fericit, și care drum îl duce la nenorocire și osândă. Asta e zestrea pe care i-o dă Dumnezeu fiecărui om care vine în lume”. Așa mă învăța Ilarion cel bătrân.
— Și avea dreptate, moșule. Tot ce spunea e adevăr. Dar tot nu înțeleg eu bine cum se pecetluește cartea cea vie. Cum tace glasul lăuntric al conștiinței în păcătoșii cei mari?
— Ti-am spus și-ți voi mai spune: nu citesc oamenii în ea, în fiecare zi. Nu ascultă glasul ce-l lăuntric, care le spune ce este bine și ce este rău. Când faci mai întâi un lucru rău, glasul se ridică și te mustră. Când îl faci a doua oară, se ridică și te mustră mai ușor. Când ai căzut a suta oară în acelasi păcat, nu se mai ridică deloc. Conștiința e tare gingașă, îmi spunea Ilarion cel bătrân. Nu-i ca talpa cizmii să poți călca pe ea de mii de ori până se rupe. Dacă nu mai ții seama la săvârșirea unei fapte dacă e bună sau rea, pierzi cu timpul conștiința binelui și a răului. Și atunci săvârșești lucrul rău fără să mai ai mustrări. Și când nu mai ai mustrări de conștiință, te tăvălești în noroi fără să mai știi. De aceea spune înțelepciunea pustnicilor celor bătrâni, că răului trebuie să i te împotrivești de la început, de îndată ce-l simți că se apropie de tine. Până încă îl cunoști că-i rău. Și până nu a pus stăpânire pe tine. După aceea, chiar de-l vezi din nou, și voiești să te scapi de el, vine cu mare luptă și greutate. Dar pentru a-ți păstra conștiința binelui și a răului simțitoare pe întreaga viață, trebuie să citești în cartea aceea vie în fiecare zi. Să-ți cercetezi, în fiecare seară, faptele de peste zi, să vezi dacă sunt bune sau rele. Și dacă o faptă o descoperi de rea, să i te împotrivești numaidecât, să i te faci dușman de moarte. Toți oamenii care nu lucrează așa, sunt în primejdie să li se stingă glasul cel lăuntric, și să orbească sufletește.
Ucenicul se gândi zile în șir la cele spuse de bătrân, și pornind mai ales de la viața lui, înțelese că toate sunt adevărate. Și mai înainte își cerceta cugetul în fiecare seară, dar de acum se oprea mai multă vreme la fiecare faptă de peste zi. Își spunea că i se apropie sorocul să se lege pentru totdeauna de viața de pustnic. Ucenicia se sfârșea și el simțea că de aici încolo are tot mai mari îndatoriri.
Cu șapte zile înainte de a se împlini doi ani de la venirea lui Nichifor Preda la peștera pustnicului, Pafnutie avu un vis. I se păru că rătăcește singur în pădure, și că într-o poiană cunoscută, chiar la marginea ei, zărește un ocol (un țarc). Nu știa să fie acolo nici o închizătoare. Cine să fi făcut acest ocol și pentru ce? Porni să vadă ce este și când se apropie, zări o blană roșcată printre Iții de brad. Sosind mai aproape descoperi un cerb tânăr, care zăcea pe pajiște, și care nu se înfrică de apropierea lui. Uitându-se mai bine, descoperi și o portiță. Cine a făcut închizătoarea și a pus cerbul aici? Nu era slab, deși pajiștea înlăuntru era săracă. “Se vede că cel ce l-a închis îi aduce de mâncare”, își zise Pafnutie. Deschise portița zicându-și: să vedem nu va zburda? Nimeni n-are dreptul să închidă un cerb aici în munte, unde el e împărat. Dar cerbul văzu portița deschisă, și nu se mișcă. “Poate e bolnav. Poate e rănit. Hai să vedem.” Cerbul nu se sperie de apropierea lui. Dar se ridică sprinten în picioare. Nu era bolnav, nu era rănit. Dar nici din ocol nu avea gând să iasă. “Poate l-au fugărit fiarele cele sălbatice și a aflat aici un adăpost”, vorbea bătrânul singur. Se uită la închizătură. Era înaltă. Era un bun adăpost. Închise portița zicându-și: “N-a intrat el aici de bună voie? Când îi va plăcea, va ieși. Va sări gardul, ca și la intrare, căci portița am aflat-o închisă”.
Porni mirat, dar nu făcu câțiva pași și auzi în fundul codrului un boncăluit de taur. Îi răspunse îndată cel din ocol, și într-o clipă fu peste gard și porni furtună încotro se auzi glasul. “Mare mirare”, își spuse Pafnutie, “să boncăluiască taur de cerb în puterea verii”.
Când se trezi își aduse aminte de vis și se miră. Mai avusese el vis cu cerb, și-l tâlcui, după împlinire, ca fiind în legătură cu Ilarion ce-l tânăr. Dar visul de acum, ce legătură putea avea cu ucenicul său?
Trecând cele șapte zile, și cu ele doi ani de ucenicie, Pafnutie simți cu bucurie că Ilanion începe mai întâi cuvântul, și încă cu nerăbdare.
— Părintele meu, am împlinit cei doi ani de ucenicie. Cu voia lui Dumnezeu și cu ajutorul lui, am muncit și m-am rugat, și am primit în suflet mare dorință să-mi petrec toată viața aici la peșteră. Și, dacă va fi voia și a d-tale, să-ți fiu urmaș în pustnicie.
— Să mulțumim mai întâi lui Dumnezeu, fiule. Trei zile să postim cu ajun și să ne rugăm ca Domnul să ne lumineze mintea la amândoi. Stai în fața unui pas hotărâtor al vieții tale. Dacă te legi odată pentru viața ta de pustnic, numai cu păcat greu te poți desface de legământ. Să ne gândim amândoi, și să ne rugăm mai ales pentru luminarea cea de sus. Ești încă așa de tânăr și viața de pustnic, cum ai văzut în doi ani, este cu multă osteneală. Nu spun că-i fără bucurie, însă. Să ne gândim bine până la hotărâre. Poate va trebui să cerem și sfatul părintelui schimnic și ieromonah Nectarie. El nu spune multe, dar spune bine. E om cu mare înțelepciune. Și a trecut prin multe încercări în viață. Voi chibzui și voi rândui un canon anume pentru aceste trei zile. Bine grăiesc, Ilarioane?
— Bine, moșule. Vor trece ele și aceste trei zile.