Mai mult trebuie a-si pazi cineva inima de gîndurile cele rele decît simturile sale de patimile cele vatamatoare
[…] Inima este camara cea tainica si ascunsa a mintii si a sufletului – dupa cum am aratat mai la început. Caci zice Sfînta Singlitichia ca – precum corabia se scufunda din doua pricini: sau din afara de valurile marii, sau dinauntru pentru ca ia apa – tot asa si sufletul se vatama sau din afara, scufundîndu-se de lucrurile cele materiale; sau dinauntru, de gîndurile cele rele si de patimile aflate în inima. De aceea, omul trebuie sa ia aminte ca sa-si pazeasca atît simturile sale de dezmierdarile cele vatamatoare care li se împotrivesc, cît si inima sa de gîndurile cele viclene si de patimi. „Dupa cum o corabie se scufunda uneori de întreitele valuri, iar alteori din pricina ca ia apa, tot asa si noi: uneori pierim prin pacatele ce lucreaza în afara, iar alteori ne prapadim prin gîndurile ce lucreaza înauntru. Trebuie deci sa ne pazim si de navalirile cele din afara ale duhurilor, si de necuratiile cele dinlauntru ale gîndurilor. Dar totdeauna trebuie sa fim treji catre observarea gîndurilor.” Si, mai mult decît atît, inima trebuie pazita mai vîrtos de gîndurile cele rele si de patimi decît simturile de patimile cele potrivnice si vatamatoare. Caci – asa cum de multe ori, daca nu se baga în seama sonda, corabia se scufunda cu tot cu corabieri, fara vreo nadejde de scapare, în vreme de liniste, si aceasta si din pricina somnului celui adînc – tot asa si gîndurile cele rele, nefiind bagate în seama, scufunda oamenii în fapte rele si în pierzare. De aceea si spune Sfînta Singlitichia: „Trebuie sa facem mintea mai nevoitoare spre gînduri, iar cel ce poate sa se mîntuiasca, cu multi ochi trebuie sa fie.” (din Viata ei). […]
Atunci cînd mintea se afla în inima, trebuie sa se roage
Aflîndu-se în inima, mintea ta sa nu stea sa priveasca, nemaifacînd altceva, ci, aflînd partea cea lucratoare prin cuvîntul cel launtric al inimii – cu care gîndim, judecam în mintea noastra, sau deslusim si citim în taina carti întregi, fara a mai grai cu gura – sa n-o lase sa rosteasca altceva decît aceasta scurta rugaciune care se numeste de un singur gînd: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”
Dar nu ajunge numai aceasta, ci trebuie sa misti si puterea cea voitoare a sufletului tau, adica sa zici aceasta rugaciune cu toata vointa, puterea si dragostea ta. Si ca sa-ti spun mai limpede: Cuvîntul tau cel launtric sa ia aminte, atît cu privirea lui cea gîndita, cît si cu auzul sau cel gîndit, numai la cuvintele rugaciunii, si mai vîrtos la cele ce se înteleg prin cuvinte, fara sa ia vreun chip, fara a-si închipui sau a gîndi ceva din cele simtite sau gîndite, dinlauntru sau din afara, chiar daca ar fi si bun. […]
Asadar, te rog fierbinte: pe lînga cele sapte laude si rugaciuni pe care le faci în fiecare zi dupa canoanele cele vechi ale Bisericii, sa te îndeletnicesti si cu aceasta rugaciune a inimii si a mintii, avînd-o ca pe lucrare neîncetata si vesnica. Sa graiesti în inima ta prea-dulcele, de lume doritul si cu totul rîvnitul nume al lui Iisus. Pe Iisus sa-L gîndesti în mintea ta, pe Iisus sa-L doresti si sa-L iubesti cu vointa ta, catre Iisus sa-ti întorci toate puterile sufletului tau si mila Lui sa o cersesti, cu zdrobire si cu smerenie. Si desi nu poti sa te îndeletnicesti întotdeauna cu aceasta, din pricina grijilor si tulburarilor din lume, sa ai macar unul sau doua ceasuri rînduite mai ales seara, si, retragîndu-te într-un loc linistit si întunecos, îndeletniceste-te cu aceasta sfintita si duhovniceasca lucrare. Caci te încredintez deplin: mult folos vei dobîndi din ea, iar roadele le vei secera coapte. […]
Si – precum atunci cînd vietatile, luînd vreo suparare, alearga la lacasurile lor si scapa – tot asa si mintea, cînd se va supara de razboiul gîndurilor rele sau de alta întîmplare dinlauntru sau din afara, alearga la inima si – strigînd: „Iisuse al meu, ajuta-mi! Iisuse al meu, mîntuieste-ma, scapa-ma!” – se slobozeste de ispita. „Cu numele lui Iisus bate-i pe razboinici!” – zice Ioan Scararul. Si iarasi: „Pomenirea numelui lui Iisus sa se uneasca cu rasuflarea ta, si atunci vei cunoaste folosul linistii” (FR 9, cuvîntul 27, cap. 25, p. 394). Dar si verhovnicul Petru a propovaduit, zicînd: „Si întru nimeni altul nu este mîntuirea [adica fara numai în Hristos], caci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie sa ne mîntuim noi” (Faptele Apostolilor 4:12).
Si, de nu vei cîstiga ceva mai bun din aceasta, totusi ceva-ceva tot vei cîstiga, si anume cunostinta de pacate si de neputinta ta, si din acestea te vei smeri si te vei pocai înaintea lui Dumnezeu. De aceea a zis Sfîntul Isaac: „Omul care a ajuns sa-si cunoasca masura neputintei lui a ajuns la desavîrsirea smereniei” (cuvîntul 73, op. cit., p. 365). Pentru ca, fara aceasta paza a mintii si a inimii, este cu neputinta a-si cunoaste cineva greseala din cuvinte sau din gînduri, ci de multe ori pacatuieste cu pacate groase si nu simte. Prin urmare, nici nu se întristeaza pentru ele si nici nu se pocaieste. Pentru aceea, bine a zis un Parinte ca cine îsi cerceteaza gîndurile sale cu de-amanuntul, acela pazeste si poruncile Facatorului sau: „Cel ce este cu dinadinsul cercetator ai gîndurilor sale este într-adevar si îndragitor ai poruncilor.” Zice înca si Sfîntul Isaac: „Biruinta omului, si înfrîngerea, si comoara, si sprijinirea lui si toate ale celui ce se nevoieste îsi au temeiul în gîndul lui si se înfaptuiesc printr-o mica învoire” (cuvîntul 54, FR 10, 1981. p. 271). Si alt Parinte a zis: „Un gînd mîntuieste, si un altul pierde pe om.” Iar Ecclesiastul a zis: „Unul care greseste va pierde bunatate multa” (9:17). […]
A învata cineva pe cei din lume rugaciunea mintii nu este necuviincios, ci cuviincios
[…] Marele Apostol Pavel, ca si cum le-ar porunci tuturor Crestinilor, fara deosebire, le spune sa se roage neîncetat: „Rugati-va neîncetat!” (I Tesaloniceni 5:17). Iar aceasta porunca se poate împlini mai ales prin rugaciunea cea din inima. Dupa Marele Vasile si dupa dumnezeiescul Gura de Aur, se poate face totdeauna si pretutindeni, fara a tine seama de ceea ce lucrezi. Iar în alt loc, acelasi Pavel îi da ca o porunca lui Timotei, zicîndu-i sa-si aduca aminte de Iisus Hristos: „Adu-ti aminte de Iisus Hristos, Care a înviat din morti!” (2 Timotei 2:8). Iar Sfîntul Grigorie Teologul zice: „Se cuvine a ne aduce aminte si a pomeni pe Dumnezeu mai des decît se cade sa rasuflam. Si, de este cu putinta, sa spunem: Nimic altceva, ci numai aceasta trebuie sa o facem.” Si un alt oarecare Parinte zice ca Dumnezeu cere de la noi pomenirea Lui ca pe o datorie (caci si El pururi ne face bine, si viata ne da si rasuflare). Aceasta o zice si Fericitul Augustin în Enhiridion [Kecagrarion], la capitolul 29.
Si acel dumnezeiesc Grigorie Sinaitul nu numai pe monahii Sfîntului Munte i-a învatat aceasta lucrare, ci, începînd din Sfîntul Munte, a mers învatînd aceasta lucrare a rugaciunii pîna în Valahia, adica pîna în Tara Româneasca. Înca si stralucitul luminator al Tesalonicului, Grigorie, îndeamna pe toti Crestinii a se ruga gîndit în inima [cu mintea în inima], nu numai în multe din cuvintele sale, ci si într-un cuvînt întreg pe care îl trimite catre filosofii Ioan si Teodor, aflati în lume‚ în care le descopera lor toate tainele sfintitei rugaciuni si ale trezviei.
Dumnezeiescul Diadoh zice ca diavolul nu vrea ca oamenii sa stie si sa creada ca el se afla la inima si ca de acolo le da razboi, ci vrea ca ei sa socoteasca razboiul de la el ca venind din afara; si, din aceasta pricina, cei mai multi oameni, chiar si cei prea-cuvîntatori [rationali] si cu multa învatatura, cred ca gîndurile le vin nu dinauntru, de la inima, ci poate din cap sau din vreo alta parte din afara. Pentru ca nu cumva sa se afle aceasta de catre oameni, caci le vor da razboi cu pomenirea lui Iisus Hristos în inima‚ duhurile cele rele petrec împrejurul inimii, fapt pe care dracii nu voiesc sa-l creada oamenii niciodata. Stiind aceasta, oamenii cu dinadinsul sa se înarmeze cu pomenirea lui Dumnezeu împotriva lor.
Sursa: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Ed. Buna Vestire, Bacau, 2000.