Sfântul Macarie cel Mare, auzind că un oarecare călugăr Teopemt este ispitit de gânduri necurate, aduse de diavolul, i-a dat sfatul următor: ajuneză până seara, așa fel încât să resimți foamea; învață pe dinafară Evangheliile și alte cărți din Sfânta Scriptură pentru ca amintirea lui Dumnezeu să rămână mereu în sufletul tău. Dacă îți vine gând rău, nu-1 primi, nu îngădui niciodată gândului tău să fie târât în jos, ci îndreaptă-1 în sus, și Dumnezeu te va ajuta.
Un frate 1-a întrebat pe avva Sisoe ce trebuie să facă înspre a se mântui și a plăcea lui Dumnezeu. Bătrânul i-a răspuns: Dacă vrei să-I placi lui Dumnezeu ieși din lume, întoarce-te de la pământ și, după ce ai părăsit creaturile, vino către Creator, unește-te cu Dumnezeu prin rugăciune și lacrimi, și vei găsi odihnă în veacul acesta și în cel viitor.
Sfântul Varsanufie cel Mare scria unui frate oarecare: “Dacă vrei să fii mântuit, străduiește-te să mori față de tot ce-i pământesc. Socotește-te ca un nimic, străduiește-te pentru cele ce vor fi, ca nu cumva sub pretextul unei fapte bune diavolul să te ducă la îngrijorări nefolositoare.
Viclean și abil în lupta contra omului, și în dărâmarea lui, diavolul nu recurge întotdeauna la mijloace deosebite pentru a-și atinge scopul. La ce bun s-o facă dacă prin acestea riscă să-l determine pe călugăr la o împotrivire îndârjită și la o biruință strălucită, cum s-a întâmplat în atâtea cazuri? Mijloacele obișnuite sunt mai sigure. în cea mai mare parte a timpului, acestea nu sunt remarcate și, chiar dacă sunt, sunt neglijate pentru că în aparență par nepericuloase.în general în lupta actuală împotriva creștinismului și împotriva monahismului, nu se remarcă folosirea mijloacelor deosebite, ci a mijloacele obișnuite. Saracinii și latinii nu mai atacă mănăstirile ortodoxe; ei nu-i aprind și nu-i taie pe călugării ortodocși pentru a distruge monahismul ortodox. Distrugerea este provocată în mod imperceptibil prin cursele insesizabile, în care-1 face să cadă în vremurile actuale. Preocupările pământești, atunci când călugărul li se dedică cu entuziasm, pot, fără ca acestea să facă păcate exprese, să-l oprească de la sporirea duhovnicească și să provoace dezastru în sufletul său. Un asemenea suflet devine țintă pentru draci, cum spune Evanghelia (Matei 12,44-45). Când inima unui copac este atinsă de putreziciune, copacul piere încetul cu încetul fără să se observe, înafară mai păstrându-și multă vreme frumusețea și nelăsând să transpară moartea care-1 roade prin interior. Fără a atinge aspectul exterior al monahismului, micile preocupări îi distrug esența. Ce mai este călugărul, dacă n-a ajuns un creștin detașat de toate, însingurat cu mintea și cu inima pentru a aparține numai lui Dumnezeu, după ce a intrat într-o comuniune de nedesfăcut cu El? Unde mai este călugărul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu și se atașează de pământ?
Dintre mijloacele obișnuite, dar foarte eficace, fac parte lucrările manuale și fizice, atunci când călugărul se lasă stăpânit de ele fără dreaptă judecată și din voia sa, nu din ascultare. Atunci când călugărul se apucă de treabă în felul acesta, cu siguranță alunecă într-un atașament pătimaș de ceea ce face. La început manifestă un zel periculos pentru această preocupare; apoi orientează toate forțele sufletului său și ale trupului, înspre aceasta, uitând și abandonându-L pe Dumnezeu. în acest timp șarpele se străduiește să-i sugereze călugărului că preocuparea sa este inocentă, ba chiar salutară și folositoare pentru toți. Prin viclenia șarpelui, din toate părțile încep să-i parvină la urechi încurajări si laude pentru munca sa. Se lasă contaminat de părerea de sine, sufletul său, care nu este iluminat de Cuvântul lui Dumnezeu, se învăluie în tenebrele necunoștinței și nechibzuinței. Apoi cade pe de-a-ntregul sub stăpânirea spiritului căzut.
Când sufletul abandoneză asceza duhovnicească sau, ceea ce este același lucru, o împlinește cu neglijență, superficial, și far A dăruire, ocupându-se în primul rând cu entuziasm și atașament, de cele pământești, patimile proprii naturii căzute pot rămâne nestingherite în inimă, fară ca nimic să le tulbure; ele prosperă, cresc și se întăresc în toată libertatea. Călugărul se bucură de o liniște falsă, mângâindu-se cu părerea de sine și cu slava deșartă, în locul celei autentice aduse de har. Cei ce nu luptă împotriva patimilor nu le mai sesizează. Și chiar dacă se agită pentru o scurtă perioadă de timp, cel ce nu-i obișnuit să se cerceteze pe sine, n-o face cu atenție, și se străduiește să-și găsească mângâierea în cele pământești. O asemenea mângâiere, sau mai exact, o asemenea lâncezeală duhovnicească, lipsită de umila înduioșare a inimii, detașată de amintirea morții și judecății, a raiului și a iadului, fară preocuparea de a obține înainte de a fi prea târziu mila lui Dumnezeu, de a se împăca cu El și de a se uni cu El, Sfinții Părinți o numesc “nesimțire” sau “împietrirea inimii”, moarte sufletească până când trupul este încă viu. Până ce durează această teribilă lâncezeală duhovnicească, patimile, în special cele sufletești, cresc într-o măsură nebănuită; ele dobândesc o forță și o putere care depășește capacitatea firească: călugărul merge la pieire fară să-și dea seama. Sfântul Casian Romanul care vizita mănăstirile Egiptului, pe la sfârșitul veacului al patrulea și începutul celui de al cincilea, vreme în care monahismul era în floare și strălucea de o mulțime de daruri duhovnicești, relatează că monahii din pustia Calamonului sau Porfiriei, situată foarte departe de așezările locuite și aproape inaccesibilă din această cauză, duceau o viață călugărească mai puțin bună decât cei din pustia Scetică, care nu era prea departe de sate și chiar de foarte populatul oraș al Alexandriei. Sfântul Casian își descoperă pricina acestui lucru: pustia Scetică era neroditoare, călugării care trăiau aici nu erau distrași nici de cultivarea pământului și nici de contemplarea naturii, dar petreceau cu liniște în chiliile lor, ocupați cu lucrurile manuale cele mai simple, cu rugăciunea și cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, atenți la discernerea gândurilor și a simțămintelor care se iveau în ei. Ducând o viață atât de reculeasă, făceau progrese rapide, și atingeau o inaltă treaptă de perfecțiune. Dimpotrivă, pustia Calamonului era un fel de insulă intinsă și foarte fertilă, o oază asemănătoare Raiului, acoperită de un mare număr de arbori feluriți și de plante variate cum se găsesc în clima tropicală. Oaza era înconjurată de nisip, pe bună dreptate putându-se spune că acesta era un deșert în mijlocul căruia era situat Calamonul, la care se ajungea foarte greu. Călugării din Calamon, încântați de roadele locului în care trăiau, se ocupau cu grădinăritul și cu agricultura. Frumusețea naturii care-i înconjura era o mare pricină de împrăștiere pentru privirea lor. Având într-o mare măsură întoarsă atenția înspre pământ, nu o puteau pe de-a-ntregul îndrepta înspre cer.
Ni se spune în viața Sfântului Sava, arhiepiscopul Serbiei, că atunci când i-a vizitat pe pustnicii din Muntele Athos, i-a găsit pe de-a-ntregul detașați de orice muncă pământească: nu se ocupau nici cu agricultura, nici cu viticultura, nici cu comercializarea lucrurilor făcute de mâinile lor; ei n-aveau nici o grijă legată de această lume. Singura lor ocupație era rugăciunea, lacrimile, constanta râvnă a minții și a inimii către Dumnezeu.
Sfântul Arsenie cel Mare era atât de atent să nu fie cuprins de nici un lucru pământesc, care i-ar fi putut servi de pretext pentru subtila patimă a părerii de sine și a slavei deșarte, încât n-a scris nici scrisori nici cărți, deși era foarte dotat din punct de vedere intelectual și având o erudiție și experiență duhovniceasca deosebită.
Marii cărturari ai antichității ca Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, și alții, pe care Dumnezeu i-a dăruit din belșug cu puteri psihice și fizice, împlineau diverse munci manuale; dar aceste munci erau așa de simple și se obișnuiseră atât de mult cu ele încât nu-i împiedicau deloc ca în timpul lucrului să se roage. Erau așa de obișnuiți cu aceste munci încât mintea le rămânea totalmente liberă. Se puteau adânci în rugăciune profundă și puteau fi dăruiți cu vedenii în timp ce mâinile lor continuau să lucreze: munca lor era așa de ușoară și așa de mecanică încât nu cerea nici un fel de atenție din partea minții.
Foarte mulți călugări în antichitate împleteau frânghii, confecționau coșuri sau rogojini. Examinând preocupările artizanale de astăzi, poți remarca cu ușurință că multe dintre ele, după ce sunt deprinse, cer puțină atenție, ca de exemplu împletirea ciorapilor; cine s-a obișnuit cu această muncă, o face fară să se uite și poate în același timp să fie cu gândul în altă parte. Dar alte preocupări, de pildă pictura, cer o mare atenție: cei ce sunt pricepuți în pictura pot să se roage în timp ce pictează, dar în același timp le este imposibil să se aprofundeze în rugăciune, pentru că munca adesea le cere toată atenția. Pictura trezește în suflet un mare interes pentru ea; râvna nu va fi lipsită de tendința împărțirii între Dumnezeu și lucrarea mâinilor.
După exemplul dat, îți poți face idee despre alte munci manuale. Preocupările intelectuale, în special, riscă să-I întoarca pe om de la umilință și de la Dumnezeu, și să-1 antreneze în părerea de sine și-n idolatrizarea propriei persoane. în cazul unor asemnea ocupații, trebuie să fim foarte atenți ca ele să fie făcute înspre slava lui Dumnezeu și binele celorlalți, nu pentru satisfacerea amorului propriu. Nu-L poți sluji în același timp lui Dumnezeu și lui mamona (Matei 6,24). Nu poți în același timp lucra pentru Dumnezeu, și să te arăți indulgent și entuziasmat față de tine și de patimile tale.
întemeindu-ne pe cele spuse mai înaite, noi le dăm călugărilor, frații noștri preaiubiți, sfatul să fie foarte prudenți față de preocupările pământești, știind că pe pământ se târăște șarpele făcător de rele și viclean, întotdeauna gata să ne rănească, și să ne inoculeze veninul său aducător de moarte. Călugărul începător trebuie să împlinească cu toată râvna ascultarea ce-i este impusă, pentru dragostea față de Dumnezeu și în vederea mântuirii sale. Nu trebuie să admire satisfăcut rezultatele, nu trebuie să se laude, nu trebuie să-și cultive slava deșartă, suficiența de sine și mândria; dacă va proceda astfel, ascultarea în loc să-i fie mijloc de mântuire se va transforma în instrument și mijloc de pierzanie.
Pentru a îndeplini cu succes o ascultare, trebuie să te rogi mereu lui Dumnezeu și să atribui reușita milostivirii Sale. Cand călugărul are libertatea să-și organizeze cea mai mare parte din timp cum crede că e bine, trebuie să se ferească, ca de o otrava mortală, de orice atașament pătimaș față de ocupatiile materiale, oricare ar fi, și de tot ceea ce este pământesc și stritcacios .Trebuie neîncetat să-și ridice gândurile în sus. Aceasta nu presupune sa-si imagineze lăcașurile cerești, îngerii, mărirea lui Dumnezeu si alte lucruri de acest fel. Nu! Asemenea închipuiri nu fac altceva decat să deschidă larg poarta nălucirilor drăcești . Calugarul trebuie sa se ridice printr-o simtire duhovniceasca, fara nici o inchipuire pana la Tronul lui Dumnezeu, sa fie cuprins de o frica mantuitoare si pătruns de gândul omniprezenței și atotștiinței lui Dumnezeu, sa-si plângă păcatele și să și le mărturisească lui Dumnezeu care esti prezent în chilie și-l privește, să-I ceară la timp iertare și dezlegare să-și amintească de mulțimea păcatelor sale și de moarte. Daci timpul ce ne este oferit pentru pocăință și pentru a dobândi eternitatea fericită îl irosim în ocupații pământești și în adunarea de bunuri efemere, nu ne va fi dăruit a doua oară. Pierderea lin este irecuperabilă, și nu ne va fi de nici un folos plânsul nesfarșii din iad. Dacă în timpul călătoriei pământești, omul nu rupe orice legătură cu spiritele răului, va rămâne legat de acestea, chiar și după moartea sa, aparținându-le acestora mai mult sau mai puțin, pe măsura contactului cu ele. Menținerea legăturii cu spiritele căzute duce la pierzania veșnică, atunci când o ruptură incompletă produce chinuri groaznice pe calea ce duce la cer.
Sf. Ignatie Briancianinov