Bine-cunoscut nu doar în lumea universitară teologică, ci în întreg spațiul ortodox, teologul Jean-Claude Larchet ne oferă noi teme de reflecție și întărire pe calea vieții duhovnicești. Transpar din cuvântul său discernământul și realismul duhovnicesc, virtuți atât de prețioase în lumea noastră. Autoritatea revelată a Scripturii se unește în gândirea teologului francez cu actualitatea spiritualității răsăritene, dând mărturie despre viața creștinului, astăzi, despre sensul bolii și al suferinței și despre rolul esențial pe care duhovnicul îl are pentru fiecare dintre noi.
Duhul lumii de astăzi se imprimă în atitudinea omului. Cum ar putea el să afle reperele fundamentale ale vieții duhovnicești, câtă vreme în jurul lui este atât de multă ostilitate?
Dacă vom crede că această criză spirituală aparține doar modernității, ne înșelăm. Într-o măsură sau alta, ea se regăsește în fiecare epocă. Nu a existat vreodată o perioadă din istoria umanității în care a fi creștin să fie ușor.
Firește, dumneavoastră, în România, ați trecut prin perioada comunistă, o vreme plină de persecuții; de aceea știți foarte bine ce înseamnă greutatea de a fi creștin în astfel de vremuri. Ați trăit vremuri care, din multe puncte de vedere, seamănă cu primele veacuri creștine, deși acelea au fost cu mult mai încercate, murind atunci ca martiri mii și zeci de mii de creștini. S-a întâmplat lucrul acesta și în anumite țări comuniste, e drept, nu în toate. Ce vreau să subliniez este următorul lucru: nicicând nu e ușor să fii creștin.
Aș spune că esența însăși a creștinismului rămâne aceasta, să nu fii în duhul lumii, deoarece există o incompatibilitate între valorile seculare și valorile creștine. Ceea ce creștinismul ne aduce și face evident este modul de a putea depăși spiritual lumea și, rămânând în lume, de a-L putea trăi pe Dumnezeu, aici.
Bineînțeles că pentru fiecare credincios aceasta face parte din însăși conștiința lui de creștin.
Piedicile lumii lăuntrice
Împotriva cui duce creștinul lupta duhovnicească?
Lupta duhovnicească, o spun toți Sfinții Părinți ai Bisericii, nu țintește lumea care ne înconjoară, ci pe aceea din noi. După Sfântul Isaac Sirul, lumea înseamnă patimile.
Așadar, patimile sunt ceea ce moștenim din naștere, rod al păcatului strămoșesc, care, după ce ne botezăm, rămân mai departe în noi, ca un obstacol în calea sporirii duhovnicești. De aceste patimi noi trebuie să ne lepădăm, să ne curățim, pentru a putea atinge, dacă este posibil, și acesta este unul dintre scopurile vieții duhovnicești, nepătimirea, care apoi ne conduce la adevărata iubire față de Dumnezeu și față de aproapele.
Această luptă cu patimile, dacă vreți, care până la urmă este o luptă cu omul căzut, constituie esența războiului cu lumea. Piedicile pe care le întâlnim în lumea exterioară nu sunt atât de mari pe cât sunt cele din lumea noastră lăuntrică.
Și dacă reușim să biruim obstacolele care sunt întru noi, lumea exterioară nu ni se va mai părea o stavilă. Asta învață marii părinți duhovnicești: să găsim mai întâi pacea sufletului, care se câștigă prin biruirea patimilor, și toată lumea din jurul nostru se va liniști. Trebuie să fim foarte atenți, fiindcă, adesea, pentru lipsa unei creșteri duhovnicești, dăm vina pe ceilalți, pe condițiile vieții sociale, pe lumea modernă, în timp ce adevărata piedică este în noi. Dacă biruim acest obstacol care este în noi, nu vom mai considera niciodată obstacolul în afara noastră. Din contră, toți sfinții, pentru că au reușit să învingă propriile patimi, au o viziune cu totul pozitivă în această privință. Ei sunt precum albinele care, fiind într-un câmp, văd numai florile bune și folositoare. De aceea ei ajung să spună: ‘Cât de minunată este lumea aceasta!’. Ei nu mai văd răul la ceilalți, ei nu mai văd decât bunătatea celorlalți, virtuțile și faptele lor bune, iar aceasta vine din hotărârea de a distruge filtrul patimilor prin care odinioară vedeau lumea rea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că cel care a înaintat pe calea duhovnicească nu mai percepe aparențele amăgitoare ale lumii exterioare, ci acei logoi, rațiunile tuturor lucrurilor, adică esența lor, pe care o aduce relația profundă cu Dumnezeu.
Sfântul este cel care, pentru că nu mai are porniri pătimașe, va fi capabil să vadă fiecare lucru în legătura acestuia cu Dumnezeu, să îl simtă ca o lucrare a harului lui Dumnezeu, să-i vadă frumusețea, folosul, măreția și toate calitățile ce oglindesc în lume energiile divine. În sfârșit, unul dintre scopurile vieții duhovnicești este, depășind lupta cu patimile, unirea cu Dumnezeu, dar, ca primă etapă, unirea cu sine însuși cu ajutorul întregii creații pe care nu o mai vede ostilă în drumul spre Dumnezeu și spre noi înșine.
Prin harul lui Hristos putem să facem din boli ceva ce ne ajută să progresăm în viața duhovnicească
Cum ar trebui să reacționăm în fața bolii și a suferinței?
Într-o măsură sau alta, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va fi cuprins de boală, deoarece ea este o consecință a păcatului strămoșesc și de aceea reprezintă o formă a degradării, a umanității căzute. Boala și suferința sunt o provocare pentru noi toți; când ne îmbolnăvim, putem alege fie să ne apropiem de Dumnezeu, fie să ne îndepărtăm de El. Viața în Hristos este o deprindere a înțelepciunii, cu ajutorul harului adus de Hristos prin suferințele îndurate pe Cruce, dar și o înțelegere mai bună a modului în care să depășim starea de boală fizică, psihică, rămânând aproape de Dumnezeu și neîndepărtându-ne de El. Trebuie să ajungem ca, prin harul lui Hristos, să facem din boli ceva ce ne ajută să progresăm în viața duhovnicească și nu ceva care ne aduce înstrăinare și revoltă împotriva lui Dumnezeu, provocând în noi neliniște, deznădejde și lipsa iubirii.
În ceea ce privește atitudinea noastră față de cei bolnavi, pentru că noi înșine împărtășim aceeași condiție umană căzută, și suntem cu toții atinși de boală într-o oarecare măsură, trebuie să le arătăm compasiune. Procedăm astfel pentru că ne dăm seama de neputințele produse de boală, de această încercare prin suferință. Se cuvine totodată să ne rugăm pentru ei, să le fim alături în mod concret. Intuim și faptul că cei mai mulți dintre oamenii bolnavi au dobândit o adâncire spirituală, care i-a condus către sfințenie în măsura în care prin boală s-au apropiat de Dumnezeu.
Auzind de nenumăratele cazuri de cancer, Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că ar trebui să avem foarte multă grijă și prețuire față de cei cuprinși de această boală, pentru că ei ar putea ajunge în Rai. Îndurând cancerul și având o viață plăcută lui Dumnezeu, putem foarte mult să sporim duhovnicește. Tocmai de aceea, mulți oameni bolnavi de cancer ajung să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru suferința lor, pentru că prin ea s-au putut reapropia de El, ceea ce nu ar fi reușit fiind sănătoși. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne îngrijim și să tratăm o boală grea. Dacă noi înșine suntem bolnavi, nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, iar dacă ceilalți sunt bolnavi, se cade să le arătăm dragoste și respect, printr-o solidaritate la care îndeamnă și Sfântul Apostol Pavel, susținându-ne unii pe alții și rugându-ne pentru cei aflați în necazuri.
Cât privește bolile sufletești care își au rădăcinile în patimi, aceste maladii sunt efectul păcatului, iar omul se poate tămădui treptat de aceste boli numai prin harul lui Hristos și prin participarea la viața duhovnicească a Bisericii.
Sfinții Părinți ai Bisericii au socotit mântuirea ca o tămăduire, căreia îi urmează un proces care îl conduce pe om spre îndumnezeire.
Un bun duhovnic este în același timp un tată, un frate și un prieten
Care este rolul duhovnicului în experiența bolii?
Socotesc că duhovnicul este esențial pentru viața oricărui creștin. Duhovnicul este un ghid, iar viața duhovnicească este un drum lung și anevoios, cu înălțimi și prăpăstii. Un adevărat duhovnic este acela care a parcurs deja acest itinerar și care știe unde sunt capcanele, ca unul care le-a depășit.
Duhovnicul este omul care ne însoțește pe drumul vieții, ajutându-ne să progresăm duhovnicește, să înlăturăm piedicile, să nu rătăcim pe căile lăturalnice de-a stânga ori de-a dreapta. El este povățuitorul nostru în bezna vieții acesteia, cu toate încercările ei, dar e în același timp și un ocrotitor.
Apreciez foarte mult cuvântul părintelui Teofil Părăian, care spunea că un bun duhovnic este în același timp tată, frate și prieten. Uneori, lucrarea duhovnicului este înțeleasă greșit de el însuși, doar ca o formă de autoritate asupra celorlalți, în timp ce adevăratul duhovnic respectă profund libertatea fiilor lui duhovnicești, îndrumându-i, dar niciodată impunându-le ceva. Dacă alegem lucrurile – după cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, că atunci când sunt bune, lucrurile sunt primite în mod firesc -, această alegere capătă valoare numai dacă este exercitată în deplină libertate.
Insist deci asupra acestei dimensiuni a libertății care trebuie să existe atât în raportarea duhovnicului la fiul său duhovnicesc, cât și în relația fiului duhovnicesc cu părintele său.
Îmi place mult cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul despre Mântuitorul Hristos, care poate fi transpus foarte bine în relația ucenicului cu duhovnicul: ‘Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez’ (Ioan 3, 30). Sfântul Ioan Botezătorul se referea la Hristos, în schimb, duhovnicul se referă la ucenicul său. Duhovnicul se smerește pe măsură ce fiul său duhovnicesc se maturizează, crește, ajungând ca, într-un final, primul să-i devină frate și prieten. De altfel, chiar de la început ar trebui ca duhovnicul să se manifeste ca un frate și prieten, pentru că legătura duhovnicească nu se bazează doar pe libertate, ci pe o deplină încredere.
Ucenicul trebuie să ajungă a-i putea spune orice duhovnicului său, ca unui prieten, în timp ce duhovnicul trebuie să înțeleagă situația tot ca un prieten, fără să judece, susținându-l pe ucenic ca un prieten, ca un frate și ca un tată. Această dimensiune familială a paternității și a filiației duhovnicești este cu adevărat ecclesială, căci Biserica nu este un organism administrativ, o instituție pur și simplu, ci o adevărată familie, la toate nivelurile ei. O parohie ar trebui să fie chiar ca o familie, unde toți se simt frați și sunt în comuniune, fiind responsabili unii față de alții și gata să se ajute reciproc.
Rețetă pentru găsirea unui duhovnic
Cum să ne alegem un duhovnic?
Cred că dacă nu vom căuta cu multă râvnă un duhovnic bun, cel pe care îl vom găsi nu ne va mulțumi și nu ne va ajuta cu adevărat. Este foarte important să existe afinitate între duhovnic și ucenic, dar asta nu înseamnă că ei trebuie să semene. Fiecare trebuie să găsească nu un duhovnic, ci duhovnicul său, potrivit personalității sale și problemelor pe care le are. Dacă, de exemplu, cineva este mândru sau orgolios, atunci el trebuie să aleagă un duhovnic smerit, dacă cineva este intelectual, ar trebui să-și aleagă un duhovnic necărturar. La începutul căutării spirituale, alegerea duhovnicului potrivit se face în opoziție cu caracterul ucenicului, pentru ca acesta să poată înainta în lupta duhovnicească. Trebuie spus că nu există rețete general valabile pentru găsirea unui duhovnic. Merită să amintim de legătura foarte apropiată dintre Cuviosul Siluan Athonitul și ucenicul său, părintele Sofronie Saharov, primul fiind un țăran ‘cu două ierni de școală’, iar celălalt, un om cultivat. El mărturisea totodată că l-a ajutat extrem de mult în aprofundarea celor duhovnicești faptul că Sfântul Siluan era un om foarte simplu. Părintele Sofronie, pe care l-am întâlnit deseori în viața mea, spunea un lucru care ar putea părea șocant: ‘Cu greu se poate mântui un intelectual.’
Nu trebuie să fim obscurantiști sau ignoranți, dar e necesar să biruim suficiența și rațiunea autonomă
De ce e dificilă dobândirea mântuirii pentru intelectuali?
Este cunoscut acest cuvânt în spiritualitatea ortodoxă că ‘drumul cel mai lung este acela de la minte la inimă’. Un intelectual este un om care trăiește doar prin rațiune, în sfera gândirii sale. Or, în toată literatura filocalică răsăriteană, scopul rămâne acesta: unirea minții cu inima. Iar pentru un intelectual, acesta nu este un lucru prea lesne de împlinit. Nu este imposibil, dar este mult mai greu de realizat decât pentru un om simplu. Condiția intelectualului trebuie neapărat depășită. Nu vreau să spun că ar trebui să fim obscurantiști, iraționali și ignoranți, dar e necesar să biruim suficiența intelectualului, acel mod de existență autonom, doar la nivelul creierului, fără a întâlni inima. Acest lucru este absolut vital pentru a înainta în viața duhovnicească, aducând roade, mintea și inima fiind în unitate.
Abia de aici încolo începe omul să trăiască nu doar cu mintea, ci cu toată ființa lui, după voia lui Dumnezeu. Prin unirea minții cu inima, omul, în integralitatea sa, se poate uni cu Dumnezeu, iar harul divin îl cuprinde în întregime. Atunci când mintea se unește cu inima, apar lacrimile în rugăciune, iar omul simte înlăuntrul său pacea și căldura, care sunt semne ale prezenței Duhului Sfânt, având convingerea că harul lucrează în el. În această unitate avem sintetizată întreaga învățătură filocalică.
Sursa: Interviu publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 17 iulie 2011