de IonMuresan
Brusc s-a-nserat. În sfeșnic lumânarea
Pocnind se-aprinse singură, din nou.
Trei zile l-am vegheat sub răsuflarea
De somn ce-n somn e somnului ecou.
Și între pleoape strâns țineam mormântul:
Roșie stâncă spartă-n sur dreptunghi.
Romanii-ntre măslini dormeau urându-l,
Stând ghemuiți cu capul pe genunchi.
La vremea cântului de miruire,
Ne-am pus cenușă-n cap și-am plâns amar:
„O, suflete, durere-i peste fire
Când părăsești al trupului hotar!”
Și stânca a prins apoi să vălurească,
Ușor, ca apa râului în munte,
Și-un trup de abur a-nceput să crească
Din piatră, ca ieșindu-ne din frunte
Furnici de foc peste furnici de rouă.
Și El a fost, n-am umbră de-ndoială,
Venind spre noi a spus doar„Pace vouă!”
Și cerul tremura, ca o petală.