Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Duminica Floriilor

 

 

„De-ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta,

cele ce sunt către pacea ta.”

(Lc. 19. 42).

 

Păcătosul este cel mai nenorocit,

când are pe pă­mânt numai norocire

 

Nimica nu neliniștește pe cei mai mulți așa de tare ca aceea că bogații cei mai prihăniți se îndul­cesc de multă norocire, pe când drepții sau cei îm­bunătățiți adeseori suferă cea mai amară sărăcie și mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulți zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătățit sunt neno­rociți, pe când cel desfrânat și cel rău sunt norociți; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieș­te în îndestulare și desfătare, celălalt este certat de sărăcie și de mizeria cea mai mare”.

Așa vorbește cel nepriceput, dar în adevăr păcă­tosul este omul cel mai ticălos și mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepsește îndată; el toc­mai atunci este cel mai nenorocit când nu se pe­depsește și când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli și la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Și ceea ce este tăietură și doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este ne­norocirea pentru un suflet bolnav.

Ați înțeles ce zic eu ? Fiți cu luare aminte, căci eu voiesc să vă co­munic o învățătură de adevărată înțelepciune. Pre­supune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi și curge puroi, iar acela își ne­glijează rana și buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeași boală, se slujește de mâi­nile doctoricesti, lasă a se arde și a se tăia, și bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceștia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supu­ne vindecării sau pe acela care întrebuințează lea­curile ? Firește că pe acela care nu se lasă a se vin­deca. De asemenea, înfățișează-ți doi păcătoși, căci și păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepsește pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulcește de cinste și de considerație, are dregătorie și putere, și nu cu­noaște nici una dintre patimile cele obișnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bu­cură de o vârstă norocită ș.a.

Și cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeți mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum așa ? îți voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică și trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robește plăcerii de a bea, ține o masă îmbuibătoare, se îm­bată în toate zilele și așa tot mai mult sporește boa­la sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpo­trivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăiește foarte cumpătat, mănâncă și bea neobișnuit de puțin si primește cele mai amare doctorii, care deși pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreșit, că unul este bol­nav și nu se vindecă, celălalt este bolnav și se vin­decă. Cura este grea, dar folositoare. Așa este și în viața noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Lo­cul bolii îl ține aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dum­nezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuințate, deși ard dure­ros, opresc cangrena și stârpesc buba și sunt foarte mântuitoare, tot așa la un suflet bolnav, foamea și bolile și alte rele de tot felul se întrebuințează în locul fierului și al focului, spre a împiedica întin­derea cangrenei sufletului și a-1 vindeca.

Gândiți iarăși la doi desfrânați, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mân­tuire ? Negreșit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăiește în desfătare și prisosință; mai vârtos trebuie să socotești norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac și se chi­nuiește de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieți mai bune. Așadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav și totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăți pentru vii­tor, cât și pentru că el prin aceasta curăță multe dintre păcatele săvârșite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pă­mânt, alții se curăță în această lume, și primesc pe­deapsa deplină în această lume; și apoi sunt și din aceia care se pedepsesc și în această lume și în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiți voi cei mai norociți? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăță de păcatele lor, iar acolo se fe­ricesc veșnic. Iară după aceștia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceștia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc și aicea și acolo. Căci find ei și aicea pedepsiți, de bună seamă pedeapsa lor aco­lo va fi mai ușoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să su­fere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curățise nimic din păcatele sale.

Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veți so­coti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?

Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniți, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de bise­rici, ucigașii, corsarii (hoții de mare), înainte de a fi trași la judecată, trăiesc întru desfătare și îndestu­lare, se îmbogățesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte și în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rostește hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot așa se întâmplă și celor ce țin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeții care înalță sprânce­nele și batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi și va ședea pe tronul Său, și toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduși goi și lipsiți de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor și fără milă vor fi aruncați în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe niște norociți pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socotești nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăție cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veți zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât și dincolo ? Aceasta, iubiților, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputință. Căci, desigur, nu se poa­te ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăiește aici fără grijă, în siguranță și în desfăta­re, cu necumpătare și cu ușurătate ele minte. Cine voiește a fi acolo părtaș la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare și osteneală. Deși nu 1-ar apăsa sărăcia, totuși el are a se lupta de-a pururea împo­triva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă și povară. Deși nu 1-ar chinui vreo boală, totuși îl ră­nește fierbințeala mâniei; și înfrânarea mâniei pricinuiește dureri nu mici. Deși n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuși el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna pof­tele cele nestăpânite, a birui ambiția, a smeri semeția, a se lepăda de dezmierdări și a trăi cu o as­pră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste și alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate do­bândi fără osteneală, fără luptă și încercări.

Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepsește pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alții în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toți încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toți suntem căzuți sub osânda jude­cății dumnezeiești. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulți ar fi și mai ușuratici la minte, ar tăgădui pronia și cârmuirea dumneze­iască, și la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepsește pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să pri­mească o pedeapsă mai ușoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voiește ca prin pedeapsa și nenorocirea unora să facă pe alți pă­cătoși mai înțelepți. Iară pe alții nu-i pedepsește, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării și milostivirii celei dumnezeiești, să se rușineze și să intre în sine și să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât și ele cea viitoare. Dacă însă ei totuși rămân în păca­tele lor, și nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânșii îi aș­teaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngro­zitoarea lor ușurătate de minte.

Deci, iubiților, știind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înșine cu toată strictețea. Când Dum­nezeu ne pedepsește și ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulțumire; când ne aflăm bine și norociți, să gândim la siguranța noastră și, deștep­tați prin nenorocirea altora, să lăudăm și să mărim pe Domnul, prin pocăință, înfrângere și mărturisi­rea păcatelor. Să lepădăm toate greșelile, pe care le-am săvârșit în lumea aceasta, cu toată râvna să ștergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dum­nezeu să ne ajute a ne despărți de lumea aceasta și a intra în cealaltă curați și pregătiți, ca acolo să nu ne însoțim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemu­ritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtași, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

 

This entry was posted in Din toata lumea, Omilii, Ortodoxia and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *