Gheorghe Stanica (1922-2012)

Dumnezeu l-a chemat la El în data de 13.04.2012 (Vinerea Mare) pe fostul deținut politic Gheorghe Stănică (1922-2012), un om de mare credință, profunzime și sensibilitate.

“(…)Am crezut netarmurit în Dumnezeu. Netarmurit.”

Născut la Giurgiu pe 23 aprilie 1922, a urmat Liceul „Ion Maiorescu”, în cadrul căruia s-a apropiat de Frățiile de Cruce începând cu toamna lui 1940. A fost condamnat la 1 an de închisoare după rebeliunea din ianuarie 1941. În 1943 s-a înscris la Facultatea de Construcții din București și a fost nevoit să se întrețină singur, ceea ce i-a îngreunat activitatea de student. A păstrat legătura cu mai mulți tineri legionari, astfel că a aflat de arestările din mai 1948 și a hotărât să se ascundă vreme de peste un an de zile.

A fost arestat pe 17 august 1949 și considerat șef al unui lot de cunoscuți din județul său de origine, deși singura activitate pe care au întreținut-o era aceea de a se întâlni între ei. În plus, Stănică l-a găzduit timp de o săptămână pe Ion „Nonu” Sasu, fugar la acea vreme. A fost anchetat de Direcția Securității Capitalei la Ministerul de Interne și trimis în judecată, unde a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională.

Imediat după pronunțarea sentinței a fost trimis la Pitești, unde a fost torturat chiar în camera 4-spital la începutul lui 1950, inclusiv de către Eugen Țurcanu. Cu unul dintre cei chinuiți în aceeași serie cu el, Adrian Băcilă, avea să rămână prieten multă vreme după eliberarea din închisoare. Despre experiența sa în Pitești spunea că „Nu știai ce să mai crezi. Totul se prăbușea, ca un joc din ăla de cărți. Nu știai ce să mai crezi, în cine să mai crezi. Eu am avut un noroc mare de tot: am crezut nețărmurit în Dumnezeu. Nețărmurit.”

În toamnă a fost transferat la Canal și a fost repartizat într-o brigadă în care a avut din nou de-a face cu agresori trimiși din Pitești. Cu toate acestea, comportamentul său pe perioada detenției i-a atras o prelungire a pedepsei sale inițiale cu alte 12 luni de internare administrativă. A fost eliberat la 27 mai 1954 și a lucrat ca inginer până la ieșirea la pensie.

Gheorghe Stănică a fost unul dintre deținuții de mare profunzime morală, în contrast evident cu discreția totală în care a trăit. Vorbea puțin, dar întotdeauna limpede și cu folos. Structura sa sufletească, suferința și experiența de viață l-au determinat să considere că cea mai înaltă concepție despre viață este iubirea aproapelui: „Un singur lucru regret: că am fumat. Restul, nu regret nimic! Nici chiar 4-spital nu-l regret. Cel mai mare lucru, după mine, în viață e să știi să ierți… Și-al doilea e să te încrezi în aproapele tău. Fără astea două lucruri nu va ieși nimic.”

Dumnezeu sa il ierte si cu sfintii sa il numere!

Sursa: http://www.fenomenulpitesti.ro