O femeie credincioasă din județul Vâlcea ne mărturisește un lucru adevărat, ca acesta:
In satul meu trăiau până nu demult doi bătrâni. Soțul era milostiv și foarte credincios; soția, mătușa Veta, era însă foarte zgârcită. Mereu o sfătuia el să fie mai deschisă la suflet, dar în zadar.
Odată a avut niște lucrători la câmp.
– Taie cocoșul, a zis bătrânul, și fă mâncare, că avem oameni mulți la masă!
Mătușa Veta a tăiat însă un pui mic și n-a ajuns la mâncare. Iaca, moare bătrânul! Pe când soția îl plângea lângă sicriu, deodată el oftează adânc, se deșteaptă din morți și fără să se miște din sicriu, începe a vorbi. Bătrâna, foarte speriată, dă să fugă.
– Veto, nu fugi, zice el, că eu pentru tine am venit. Vino mai aproape să-ți spun ceva, că plec iar de unde am venit. Tu să nu mă plângi pe mine, că eu acolo unde sunt, sunt bine! însă tu, dacă o să fii tot așa zgârcită, ai să ajungi la rău. Ți-aduci aminte cu cocoșul… Deci să faci milostenie, că altfel o să fie rău de tine.
Apoi îndată bătrânul a adormit din nou și a fost înmormântat cu multă lume.
Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioaniche Balan, p. 102-103