Medicul duhovnicesc al sufletului

Astăzi oamenii sunt obosiți, amețiți și întunecați de păcat și de egoism. De aceea este tre­buință mai mult decât în orice altă vreme de duhovnici buni și experimentați, care să se apropie de oa­meni în mod simplu și cu dragoste adevărată și să-i povățuiască cu discernământ, ca să se liniștească. Fără duhovnici buni bisericile se golesc și se umplu psihiatriile, închisorile și spitalele. Oamenii trebuie să conștientizeze că se chinuiesc pentru că sunt departe de Dumnezeu, să se pocăiască și să-și spovedească cu smerenie păcatele lor.

Lucrarea duhovnicului este o lucrare de tămăduire lăuntrică. Nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă încredere prin sfințenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen­sibile ale lui Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuță și care vindecă suflete și trupuri fără medica­mente, doar cu harul lui Dumnezeu.

Atunci când duhovnicul are iluminare dumneze­iască, are Duhul lui Dumnezeu, înțelege și distinge stări și poate da direcții corecte sufletelor. Este bine ca el să nu aibă multe preocupări, pentru ca să poată acorda fiecărui suflet timpul necesar și să-și poată face treaba lui în chip corect. Altfel pățește ceea ce pățește un chirurg bun care, atunci când face prea multe operații în fiecare zi, se obosește și este firesc să nu poată da cât ar trebui. De aceea nu trebuie să se amestece în toate problemele familiale, ci să se limi­teze de Fiecare dată la ceea ce este în legătură în mod concret cu sufletul, așa încât să aibă timpul necesar să-1 ajute eficient. Dar nici cel ce se spovedește nu tre­buie să-1 încarce pe duhovnic cu subiecte despre care poate întreba pe alții mai competenți, adică să-1 în­trebe care casă anume s-o închirieze sau la ce medi­tații să-și trimită copilul etc.

La spovedanie este judecat de Dumnezeu și cel ce se spovedește și duhovnicul, unul pentru cele pe care le spovedește, iar celălalt pentru cele pe care le ho­tărăște. Mult ajută libertatea duhovnicească la povă- țuirea sufletului. Adică duhovnicul să nu urmeze o linie ce o propun unii, ci să vadă ce spun Sfinții Părinți și să acționeze cu discernământ, potrivit cu omul, cu căde­rea și cu pocăința. Văd însă de multe ori că nu există sinceritate. Unii care au responsabilitate pentru suflete nu stau să spună un cuvânt unuia care, de pildă, este încurcat cu vrăjitori, cu înșelați etc., ca să-i creeze probleme de conștiință, să ia poziție, ca să nu aibă necazuri cu aceia. Adică pentru ca unii duhovnici să nu se strice cu unul și cu altul și ca să spună toți cuvinte bune despre ei, îl lasă pe om să se distrugă, iar pe diavol să se bucure.

Discernământul și experiența duhovnicului

–  Părinte, în epoca noastră, cu atâta păcat ce există în lume, poziția duhovnicului nu este uneori dificilă?

–  Da, este dificilă. De aceea la început este bine ca duhovnicul să încerce să îndrepte păcatele cele foarte mari, ca astfel să se curețe zgura cea groasă a păcatu­lui de pe făpturile lui Dumnezeu și să devină mai pre- dispuși spre îndreptare. Să se poarte cu îngăduință, dar în același timp să-1 povățuiască pe om în așa fel, încât să-și dea seama de greșalele sale și să ceară iertare de la Dumnezeu. Este absolut necesar să-i accentueze celui ce se spovedește că este trebuință de pocăință, de schimbare a vieții, ca să primească milă de la Dumnezeu. De asemenea ajută mult să le vor­bească oamenilor cu dragoste despre marea dragoste a lui Dumnezeu, astfel încât ei înșiși să-și aprindă mărimea de suflet, să-și simtă greșalele lor și să-și schimbe obișnuințele.

Un duhovnic tânăr, până ce va dobândi experiență, este mai bine să ajute în cazurile mai ușoare. Se poate, de pildă, ca un suflet dificil să-i întârzie sporirea lui duhovnicească prin sabotajele ce i le va face și să-i mănânce tot timpul. Dacă nu ia aminte, datorită bunei Iui intenții va da importanță totdeauna scenelor ce i le va face un astfel de suflet, își va cheltui fără scop puterile sale și se va chinui. Atunci când va do­bândi experiență, va ști când trebuie să dea impor­tanță și când să se poarte cu indiferență. Iată, eu arunc o privire peste scrisorile ce mi le trimit și, dacă este ceva serios, acelui caz îi dau atenție. De multe ori este și lucrarea ispititorului. Unul îți spune: Două minute, vreau să-ți spun ceva aici la poartă”, și te ține o oră. Să fii transpirat, să te lovească curentul, să tremuri, iar el să-ți spună istorii, ca și cum nu sar fi întâmplat nimic. Ei, aceasta este de la Dumnezeu? După aceea te îm­bolnăvești, nu poți face rugăciunea nici pentru lume nici pentru tine, și nu ești bun de nimic zile întregi. Vine după aceea omul, sărmanul, care are adevărată nevoie și nu-1 poți ajuta.

Pe cei care au o oarecare problemă serioasă nu ajunge numai să-i asculți și să vezi că au o durere și să le spui: “Ia o aspirină”. “Mumai un minut te rețin, spun unii, pentru că pleacă autobuzul”, și îți spun o pro­blemă serioasă. Ca și cum cineva, având cancer, spu­ne medicului: “Fă-mi o operație, pentru că peste puțin pleacă avionul!”. Orice boală are nevoie de timpul necesar ca să vezi de unde pornește, ce simptome are etc. într-o problemă serioasă nu poți da soluții provi­zorii. în timpul unei litanii care se face în Sfântul Munte în Săptămâna Luminată, s-a apropiat de mine un frate începător exact când am început urcușul, voind să-i vorbesc despre rugăciunea minții. De atâtea ori a venit la Colibă și niciodată nu a întrebat despre subiectul acesta, iar acolo, în timpul urcușului, a avut inspirația să întrebe despre un subiect atât de fin! Un subiect fin și serios nu se discută în picioare și nici urcând…

Duhovnicul rânduiește cât de des se împărtășește credinciosul

– Părinte, Apostolul Pavel scrie: “Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, judecată luiși mănâncă și bea”11. Când se împărtășește cineva cu nevrednicie”?

–  în general trebuie să ne apropiem la Sfânta îm­părtășanie având conștiința nevredniciei noastre. Hristos cere de la noi zdrobire și smerenie. Atunci când există ceva care ne deranjează conștiința, trebuie s-o aranjăm. Dacă, de pildă, ne-am certat cu cineva, trebuie să ne împăcăm cu el și după aceea să ne împărtășim.

–  Părinte, unii șovăie să se împărtășească, deși au binecuvântare de la duhovnicul lor.

–   Nu rânduiește nimeni singur dacă se va împărtăși sau nu. Dacă hotărăște singur să se împărtășească sau nu, diavolul va exploata aceasta și-i va da de lucru. De multe ori credem că suntem vrednici, dar nu suntem; iar alteori, potrivit cu legea, într-adevăr, nu suntem, dar potrivit cu duhul Sfinților Părinți este necesară transfuzia dumnezeiască pentru spitalizare și mân­gâiere dumnezeiască, pentru că din multa zdrobire a pocăinței se poate să vină diavolul din dreapta și să ne arunce în deznădejde.

–  Părinte, cât de des adică trebuie să se împărtă­șească cineva?

Cât de des trebuie să se împărtășească și cât tre­buie să postească cineva înainte de Sfânta împăr­tășanie, acestea nu intră într-un șablon. Duhovnicul va rândui cu discernământ cât de des se va împărtăși și cât va posti, potrivit cu puterea ce o are. în paralel îl va povățui și la postul duhovnicesc, la abținerea de la patimi, potrivit cu sensibilitatea lui duhovnicească, adică potrivit cu cât își simte greșala sa și având în vedere răul ce îl poate face vrăjmașul luptând cu un suflet sensibil, ca să nu-1 aducă la deznădejde. De pildă, în căderi trupești, pentru care se dă canon de patruzeci de zile depărtare de Sfânta împărtășanie, se poate ca diavolul să arunce iarăși sufletul în păcat după 35 de zile, și dacă se mai dă un canon de 40 de zile, diavolul va pune sufletul acela pe fugă și astfel amețește și deznădăjduiește. în aceste cazuri, după primul canon, duhovnicul poate spune: “Ascultă fiule, păzește-te o săptămână și apoi împărtășește-te”, și după aceea să se împărtășească mereu la fiecare Sfântă Liturghie, ca sufletul să se poată întrema și diavolul să se depărteze. Unul care trăiește o viată duhovnicească va veni cu luare aminte la Taină atunci când simte Sfânta împărtășanie ca pe o necesitate, iar nu din obișnuință, dar și aceasta să se facă cu binecu­vântarea duhovnicului lui.

Folosirea epitimiilor12

–   Părinte, respectarea cu acrivie a poruncilor ne ajută să avem simțirea lui Dumnezeu?

–   A căror porunci? Ale legii mozaice?

–   Nu, ale Evangheliei!

Respectarea poruncilor ajută, dar respectarea lor corectă, deoarece se poate ca cineva să respecte poruncile, dar în mod greșit. în viața duhovnicească este necesară dreptatea dumnezeiască și nu aplicarea seacă a legii. îi vedem și pe Sfinții Părinți cu cât dis­cernământ spuneau să se aplice sfintele canoane! Marele Vasile, cel mai sever Părinte al Bisericii, care a scris cele mai aspre canoane, citează un canon ce este valabil pentru un păcat, dar după aceea el însuși adaugă: “nu cerceta timpul, ci felul pocăinței”13. Adică, dacă doi oameni fac același păcat, duhovnicul, potri­vit cu pocăința fiecăruia, unuia îi poate da canon să nu se împărtășească doi ani, iar celuilalt două luni. Se poate face chiar și atâta diferență.

–   Părinte, epitimia ajută ca să se taie o patimă?

–   Trebuie să-și dea seama că epitimia îl va ajuta. Altfel, ce să spui? Dacă încerci să îndrepți un om cu bâta, nu faci nimic. Å¢ie, care ai voit să-1 îndrepți cu sila, Hristos îți va spune în Ziua Judecății: “Ai fost Dio- clețian!”; iar aceluia: “Tot ce ai făcut, ai făcut de silă”. Nu îl vom strânge de gât pe celălalt ca să-1 trimitem în rai, ci îl vom ajuta astfel ca singur să ceară și să facă o nevoință. Să ajungă să se bucure că trăiește și să se bucure că moare.

Epitimiile sunt la discernământul duhovnicului.

–  Pentru cei ce păcătuiesc cu răceală duhovnicul tre­buie să fie aspru, fără să cedeze. Pe cel care este biruit, dar se pocăiește, se smerește, cere iertare cu strângere de inimă, îl va ajuta cu discernământ să se apropie iarăși de Dumnezeu. Tot astfel au făcut și atâția sfinți. Sfântul Arsenie Capadocianul, de pildă, ca duhovnic, de obicei nu dădea canoane oamenilor, încerca să-i aducă întru simțire, ca ei singuri, din mă­rimea de suflet, să ceară să facă nevoință, milostenii sau alt fel de faptă bună. Când vedea vreun copil îndrăcit sau paralizat și își dădea seama că părinții lui erau pricina pentru care se chinuia sărmanul, îl vinde­ca mai întâi pe copil și apoi dădea canon părinților, ca să ia aminte în continuare.

Unii spun: “A, cutare duhovnic este foarte canonist. Foarte aspru! Este inteligent, are memorie bună, știe Pidalionul14 pe de rost”. Dar un duhovnic care aplică după literă canoanele cuprinse în Pidalion poate face rău Bisericii. Nu ajută faptul ca duhovnicul să ia Pida­lionul și să înceapă: “Ce păcat ai făcut tu? Acesta. Ce scrie aici despre cazul acesta? Atâția ani depărtare de la Sfânta împărtășanie. Tu ce ai făcut? Asta. Ce scrie aici? Canonul acesta!”.

–    Așadar, Părinte, trebuie să se aibă în vedere multe lucruri.

–    Da, mai ales în vremea de astăzi nu ajută să aplice cineva toată legea Bisericii cu o asprime fără discernământ, ci trebuie să cultive mărimea de suflet în oameni. Să facă mai întâi treabă bună în el însuși ca să poată ajuta sufletele, căci altfel va sparge capetele.

Pidalionul se numește pidalion15 pentru că îndrumă pe om spre mântuire, când într-un mod, când în altul, precum face corăbierul, mișcând cârma când la dreap­ta, când la stânga, ca să scoată corabia la liman. Dacă o va tine drept, fără să o miște după cum este de tre­buință, va izbi corabia de stânci, o va scufunda și oamenii se vor îneca. Dacă duhovnicul folosește ca­noanele ca… bombardament, și nu cu discernământ, potrivit cu omul, cu pocăința ce o are acela etc., în loc să vindece suflete, le va omorî.

 

Rugăciunea de iertare

Unii duhovnici au următorul tipic: când cel ce se spovedește nu se poate împărtăși, nu-i citesc rugă­ciunea de iertare. Există și alții care spun: “Este regula noastră să nu citim întotdeauna rugăciunea de iertare”. Dar aceasta seamănă a fi protestantism… A venit la Colibă un tânăr care avea câteva căderi. S-a dus, s-a spovedit, dar duhovnicul lui nu i-a citit rugăciunea de iertare. Sărmanul a fost cuprins apoi de deznădejde. “Ca să nu-mi citească duhovnicul rugăciunea de iertare, înseamnă că nu mă iartă nici Dumnezeu”, s-a gândit și intenționa să se sinucidă. “Să te duci la duhovnicul tău, îi spun, și să-ți citească rugăciunea de iertare. Åži dacă nu ți-o va citi acela, să te duci la alt duhovnic”.

Fără rugăciunea de iertare omul va avea mereu căderi, pentru că diavolul nu-și pierde drepturile. Cum să se lupte omul, dacă diavolul mai are încă drepturi în el? Nu este eliberat, ci primește încă înrâuriri dia­volești. în timp ce prin rugăciunea de iertare se taie aceste înrâuriri, terenul se recuperează și astfel sărmanul este ajutat și se poate lupta, se poate nevoi, ca să se elibereze de patimi.

NEVOINTA DUHOVNICEASCA    Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *