Odat? am intrat la un p?rinte ?i, avînd acela ni?te oaspe?i, s-a iscat vorb? pre? cam de o or?. La un momendat, p?rintele a zis c? în Anglia este un oarecare arhimandrit care nu ?tiu cum a f?cut c? occidentalii s-au îndr?gostit de ortodoxie. I-am zis c? pe acest arhimandrit îl cheam? Sofronie ?i c? pricina pentru care a sedus a fost aceea c? a tr?it o ortodoxie vie, lipsit? de ?abloanele noastre catolicizate, c? se rugau simplu, cu cuvintele lor, pentru c? nici nu aveau c?r?i de rug?ciuni în englez?.
Dup? ce ne-am luat r?mas bun, m-a ajuns la poart? unul din cei care a asistat la discu?ie, dar care nu a zis nimic. Un tip înalt ?i puternic. Primele lui cuvinte au fost: “P?rinte, p?rinte, chiar putem s? ne rug?m cu cuvintele noastre?”. “De ce nu ?”, zic. “Eu tot a?a m-am gîndit, eu de multe ori m? rog a?a. Se poate s? merg lîng? dumneavoastr??”. “Hai”, zic. “Eu sînt omonove? (din trupele speciale), a început el, am fost ?i în garda pre?edintelui, dar acum p?zesc “Grand Hall-ul”. P?rinte, dar din psaltire e bine de citit?”. “Sigur c?-i bine “Eu tot a?a m-am gîndit, eu citesc psaltirea cînd am oleac? de vreme ?i simt c? m? u?ureaz?. P?rinte, eu cînd am venit în Chi?in?u cu nevasta ?i feti?a, aveam 270 de lei pe lun? (cam 20 de dolari), dar m-am rugat la Maica Domnului, a?a cum pot eu, ?i amu am 2000 în mîn?, ?i mul?umesc.”