Cuvînt la începutul anului nou bisericesc

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile și anii întru a Sa putere, a așezat spre slava Sa și spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Așezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise și a zis: “Spune fiilor lui Israel: În luna a șaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbițelor și adunare sfîntă să aveți; nici o muncă să nu faceți, ci să aduceți ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii și a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat și a sfințit ziua a șaptea, odihnindu-Se întru dînsa, așa i-a poruncit și omului, zicînd: “Șase zile să lucrezi, iar în ziua a șaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi“. La fel și ziua întîi din luna a șaptea a binecuvîntat-o și sfințind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviților zice către Moise: “În ziua a cincisprezecea a lunii a șaptea, cînd vă strîngeți roadele pămîntului, să sărbătoriți sărbătoarea Domnului șapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzînd apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfîntul prooroc Moise s-a coborît a doua oară din munte, avîndu-și fața prealuminată și aducînd Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliților. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfînta Sfintelor, care era după a doua catapeteazmă, ca să aducă jertfă sîngeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăța de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-și cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu și aducînd ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfințită prea minunata și prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon și s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate semințiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicînd: “Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi și să smeriți sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau pînă la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pămîntul făgăduinței. Numărînd 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri și robii lor, boii și catîrii lor, ci și pămîntul pe care locuiau să fie nearat și nesemănat; nici chiar spicele ce creșteau pe el să nu le strîngă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă și să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor și a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: “În ziua curățirii să trîmbițezi cu trîmbița în toată țara voastră. Să sfințiți anul al cincizecilea și să se vestească slobozenie pe pămîntul vostru pentru toți locuitorii lui… să nu semănați, nici să secerați ceea ce va crește de la sine din pămînt… Să nu culegeți cele sfințite ale lui Dumnezeu și se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămășițele le vor mînca fiarele cîmpului. Așa să faci și cu via ta și cu măslinii tăi” (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieșirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor și cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării și al curățirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, și se împărțea în șapte șeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, și fiecare al 7-lea an se numea “sîmbătă” (sabat), adică odihnă.

Așa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: “Șase ani să semeni ogorul tău, și șase ani să lucrezi via ta și să aduni roadele lor; iar anul al șaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni și via ta să n-o tai în anul acela. …Iar de veți zice: Dar ce să mîncăm în anul al șaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al șaselea și va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toți anii aceștia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor și pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: “Să vestiți anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii.

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci și Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie și Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părțile imperiului, a rînduit Indictionul care amintește porunca aceea dată la 15 ani o dată. Și au despărțit Indictionul în trei părți a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toți cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl așezase însă pentru țările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toți anii și abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, și nu cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier și aramă pentru facerea săbiilor, a sulițelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor și a altor arme ostășești. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostașilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoși. Astfel, ținînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăși întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se așeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie și Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Așa a fost așezat Indictionul la romani.

Astfel a primit și Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei și în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, și în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă și să învețe poporul din cărțile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor și sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: “Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiți la inimă, a propovădui celor robiți iertare și orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmați, ușurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit“. Apoi, închizînd și dînd cartea, a început să învețe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea și înnoirea vieții, împlinindu-se astfel scriptura citită, și toți “Îl mărturiseau și se mirau de cuvintele harului care ieșeau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a așezat de către Sfinții Părinți la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxențiu prigonitorul, a înnoit și a luminat toată lumea cu dreapta credință, dezrădăcinînd praznicele păgînești. Astfel a izbăvit pe creștini de jugul greu al persecuțiilor, schimbînd înțelesul Indictionului. Sfinții Părinți au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creștinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor și de vestirea din cartea lui Isaia a “anului Domnului bine primit”. Așadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus și purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă și cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupești. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curățindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: “Biserica lui Dumnezeu care sînteți voi este sfîntă“.

Pentru toate acestea, dînd mulțumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe și negrăite bunătăți, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiți. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel așezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim și să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier și aramă, nici nu-i trebuie argint și aur, precum arată David, zicînd către dînsul: “Domnul meu ești Tu, pentru că nu-Ți trebuiesc bunătățile (darurile) mele”. El, în loc de fier și aramă, cere de la noi bunătățile credinței celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este așezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinților Mucenici care au fost chinuiți pentru credința creștină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: “Prin foc și prin sabie a trecut sufletul lui” .

De aceea ne poruncește Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credință și inimă curată, pentru că “cu inima se crede spre dreptate” și prin această credință curată, ca și cu o armă de fier și cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinților noștri strămoși, care “prin credință au biruit împărății, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduințele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie și au întors oștirile vrăjmașilor în fugă…” (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pri-cinuitoare omului de viața cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogățește cu mult argint nădăjduiește ca toate bunătățile din lume să le cîștige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogățit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va cîștiga cele dorite. De acum el va viețui cu bucurie, nebăgînd seamă toate primejdiile și necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup și de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceață le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpînul său îl înșeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face și cel ce nădăjduia să viețuiască cu îndestulare pînă la sfîrșit, acela degrabă sărăcind, se lipsește de pîine; iar cel ce nădăjduiește spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu rușinează.

Niște argint ca acesta cere Domnul de la noi și ne poruncește să nădăjduim nu spre bogăția care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veșnice și negrăite bunătăți întru a Sa împărăție. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoință, ca niște buni ostași ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaș spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: “Mucenicii Tăi, Doamne, cu credința întărindu-se și cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmașului și au dobîndit cununile“.

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefățarnică dragoste către Dumnezeu și către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuiește de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decît argintul, arama și fierul, tot așa și dragostea este mai cinstită decît nădejdea și credința. “Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; iar mai mare decît acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefățărnicie, nu numai cu inima crezînd și cu gura mărturisind, ci și în fapte arătîndu-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dînsul sufletele noastre și să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta și pe cei de aproape ai noștri să-i iubim așa, precum ne învață iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicînd: “Fiii mei, să nu iubim cu cuvîntul, nici cu inima, ci cu lucrul și cu adevărul“. Acest fel de dragoste se primește spre înfrumusețare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgînilor, dezbrăcîndu-se de omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcîndu-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicînd: “Întru înnoirea vieții să umblăm”, adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultînd poruncile: “De veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele și de le veți face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pămîntul își va da roadele sale. Și voi da pace în pămîntul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi căuta spre voi și vă voi binecuvînta și nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi. Și voi umbla întru voi, și voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfîntul lui Israel…“*

* Sînt unii care socotesc indictioanele rînduite de la începutul lumii și le numără de la întîiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neștiință. Acum însă se știe că nu de la facerea lumii, ci de la așezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-01-anul_nou_bisericesc.html

 

This entry was posted in Evenimente. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *