Cultul personalitatii

” Ce părere aveți despre acele obști unde se dezvoltă un cult personal al preotului, în care fiecare dintre cuvintele lui, nu doar cele ce privesc viața duhovnicească, ci chiar și cele ce privesc chestiunile legate de politică și oricare altele sunt primite de ucenici ca descoperire a voii dumnezeiești?
Cultul personalității este una dintre cele mai mare năpaste, nu doar în viața bisericească, ci în viața omului, în general, inclusiv în domeniul acesta al politicii. In domeniul politicii, acest cult al personalității atinge culmea în chipul dictaturilor și în aceea că unui oarecare ins, care dezvoltă o influență asupra celor din jurul lui, ajunge să i se încredințeze o putere asupra căreia, de fapt, nu are nici un drept, dacă este să privești obiectiv la conținutul lăuntric al vieții acestui om: înțelepciune, maturitate, cunoaștere. Acest cult al personalității trebuie dezrădăcinat cu tot dinadinsul. Iar cel dintâi care ar trebui să facă aceasta este tocmai acela care îi cade victimă – în cazul dat, preotul sau mireanul -, care se vede înconjurat de o cinstire nemeritată, nefolositoare și de neîngăduit.
Pentru aceasta, preotul (și voi vorbi în primul rând despre preoți) ar trebui ca permanent să ia seama la sine și permanent să țină minte că el nu este nimic dacă nu îl călăuzește harul lui Dumnezeu și că acest har i se dăruiește ca un dar, care însă nu va petrece cu el decât în măsura în care el însuși se smerește înaintea lui Dumnezeu, în măsura în care se leapădă de sine, în măsura în care el însuși viața sa și-o pune pentru cel de lângă el, întru slujire. Imi amintesc că, odată. 

Părintele Sofronie a spus că Biserica este construită ca o piramidă, numai că o piramidă care stă cu vârful în jos. Și cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu cât mai mult dorește să se dea spre slujire celorlalți, cu atât trebuie să coboare din ce în ce mai jos, din ce în ce mai adânc, în această piramidă, iar, în cele din urmă, vârful acestei piramide răsturnate este însuși Mântuitorul Hristos, Cel pe Care se sprijină toate, întreaga greutate a acestei lumi, toata povara păcatelor omenești, tot. De aceea, dacă preotul dorește să se izbăvească de cultul personalității, ar trebui ca, mai întâi de toate, să-și vină în sine, să se dezmeticească, să înțeleagă că oamenii îl cinstesc fie pentru ceea ce i-a fost dat, fie pentru că oamenii văd în el ceea ce poate nici nu este.
Ceea ce i-a fost dat este, mai întâi de toate, înfățișarea cea din afară; ea joacă un rol important. Oamenii își fabrică prima impresie din ceea ce sunt ei la arătare, iar preotul (ca oricare alt om, dar preotul mai cu osebire) ar trebui să ia aminte ca, în cele din afară ale sale, în felul în care se prezintă el oamenilor să nu facă sminteală, adică se cuvine să poarte de grijă pentru ca felul în care arată, să nu fie o întrupare a slavei deșarte, a mândriei, a ignoranței sale duhovnicești, a mitocăniei, a prostiei sale, până Ia urmă. Acesta e un lucru foarte important. înseamnă deci că primul lucru pe care trebuie să-l facă un preot este să poarte de grijă ca înfățișarea lui exterioară să nu epateze, să fie el însuși, dar să ia aminte să nu se arate mai mult decât este.

In al doilea rând: calitățile intelectuale. Mintea ți-o poți pune în lucrare cu înțelepciune sau cu îndrăzneală.
Cu înțelepciune, poți să-ți arăți toate cele pe care le-ai adunat de-a lungul vieții, fie viața aceasta lungă sau scurtă, atunci când celălalt are nevoie de aceasta. Dar, așa cum a spus un scriitor francez de prin veacul al XVIII-lea, cele pe care le cunoști, la fel și ințelepciunea, trebuie să ți le păstrezi, așa cum omul își păstrează ceasul în buzunarul de la piept; îl scoate numai atunci când are trebuință să știe cât este ora, iar nu ca să știe toată lumea că el are un ceas în buzunar. Este foarte important ca omul să nu arate că ar avea vreun fel de învățătură sau înțelepciune atunci când acestea nu trebuie nimănui și când nu ar apărea decât ca simple demonstrații ale unor capacități și înzestrări pe care se prea poate nici să nu le aibă cu adevărat.
Mai departe, omul se poate mândri cu cunoștințele sale, adică, mai exact, cu nivelul de cultură la care a ajuns, cu anii lui de studiu etc; dar aici el ar trebui să își amintească că toată această cunoaștere, de fapt, nu îi aparține, că nu este decât un dar, un dar pe care i l-a dăruit Domnul, la fel ca și mintea cu care a fost în stare să primească acele cunoștințe, dar și un dar al Bisericii, al mediului său social, al familiei, prietenilor, literaturii de demult și celei contemporane etc. Nimic din acestea nu îi aparține. Dacă el chiar are aceste însușiri: minte, erudiție și altele, atunci s-ar cădea să se învețe a fi mulțumitor, nu să se țină de demonstrații.
Apoi, ar trebui să se ferească de ispita fandoselii și a folosirii cinului său pentru a câștiga cinstire sau pentru a ocupa cine știe ce loc în societate: „Eu, deh, sunt episcop”, „sunt arhimandrit”, „sunt preot”, „sunt diacon” sau mai știu eu ce altceva. Aceasta nu înseamnă nimic. Inaintea Domnului, a Celui ce privește la sufletele oamenilor, aceste „titluri” pot fi nu numai nume goale, chiar pricină de osândă, pentru că, dacă omul merge zdrăngănindu-le pe dinaintea lui, atunci Domnul Se poate uita și va spune: „Da, titluri ai, dar vrednicie? De nici un fel. Tu nu corespunzi deloc cu aceste ranguri cu care te lauzi și, cu cât mai mare chemarea și rangul, cu atât mai mare va fi și osânda… Acestea sunt gânduri foarte importante pentru un preot și pentru tot omul care se laudă pentru un dar sau altul, care i-a fost dat lui de Dumnezeu.
Noi ar trebui, cu toții, să ne amintim ce se spune la începutul Fericirilor: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor. Ce înseamnă „sărac cu duhul”? Sărac cu duhul este omul care înțelege adânc, sau măcar cu marginea sufletului său, că în el nu este nimic, nimic în afară de cele pe care i le-a dat Domnul, că tot ceea ce poate fi bun înăuntrul lui este darul lui Dumnezeu și că a se lăuda el cu acestea este cu desăvârșire nepotrivit.
Imi amintesc de o fată de vreo douăzeci de ani, cu o înfățișară drăgălașă. Vine la mine, se așează și, cu o expresie îngrozitoare a feței, îmi spune: „Eu nu mă mântuiesc! Mă pierd din pricina îngrozitoarei slave deșarte!”. „Dar ce faci, cum te lupți împotriva ei?” „Nu știu ce să fac cu ea. Mă lupt cu ea, dar ea câștigă mereu!” „Dar în ce constă slava ta deșartă?” „Păi, de câte ori mă uit în oglindă sau într-un geam, mă văd și zic: «O, dar chiar că sunt frumușică!»” Eu am zâmbit și i-am spus: „Dar să știi că asta așa e!”. Ea s-a uitat îngrozită la mine și a strigat: „Atunci eu ce mă fac? Sunt pierdută!”. „Nu, nu ești pierdută. Ar trebui, pur și simplu, să te înveți să preschimbi slava deșartă în mulțumire. Smerenia, nici eu, nici tu nu ne putem dumiri măcar pe unde ar locui. Noi nu știm ce este aceea smerenie, căci acesta este însușirea oamenilor sfinți. Dar mulțumirea este o însușire pe care noi, fiecare dintre noi, o putem dobândi în orice minut”. „Și cum se face aceasta?”, a întrebat ea. „Iată ce să faci: de trei ori pe zi să te pui în fața oglinzii și să enumeri fiecare trăsătură a chipului care îți place: fruntea, sprâncenele, ochii, buzele, nasul, obrajii și, în general, tot ceea ce tu singură poți vedea și îți place. Și, când termini, să spui: «Doamne, îți mulțumesc că mi-ai dăruit toate acestea, pentru că eu însămi pe ele nu le-aș fi putut face!»”. Și să mai adaugi și aceasta: „Și iartă-mă, Doamne, că peste această frumusețe pe care Tu mi-ai dat-o eu pun această expresie îngrozitoare pe care o am acum!”.
Eu cred că aceasta se poate aplica și în ceea ce privește însușirile duhovnicești. Cei săraci cu duhul sunt acei oameni care știu că tot ceea ce au ei este de la Dumnezeu și care, în loc să se străduiască să-și agonisească o falsă smerenie, respingând, lepădându-se de ceea ce li s-a dat, se întorc către Domnul, cu mulțumire pentru darurile primite.
Iar mai departe? Mai departe pot folosi aceste daruri în folosul altora. Dacă au darul vorbirii frumoase, dacă au mintea ascuțită, cultură, delicatețe (poți să înșiri la nesfârșit mulțimea aceasta de daruri care sunt de folos unui duhovnic), atunci să mulțumească! Să mulțumească și, din mulțumire, se va naște smerenia, pentru că omul înțelege că cele pentru care mulțumește nu sunt ale lui, ci sunt daruri pe care i le-a făcut Dumnezeu. Iar dacă este dar, atunci poate să se veselească pentru că i s-a dat lui, dar cu nici un chip nu se poate umfla în pene. Chestiunea cultului personalității preotului începe de la el însuși. Se cade ca el – de fapt, ca fiecare dintre noi – să se învețe, de-a lungul întregii sale vieți, să mulțumească Domnului pentru ceea ce i s-a dat și să nu-și pună iscălitura nicăieri.
Este o istorisire în viața Sfântului Macarie cel Mare despre cum, după moartea lui, unul dintre ucenicii săi a văzut cum sufletul său se înălța la cer și cum, pe drum spre cer, demonii înșirau ca niște mese, pentru vamă, iar la fiecare masă de felul acesta îi puneau întrebări pentru câte un păcat anume. Iar el a trecut pe lângă toate acele mese, curat fiind. Iar când Macarie a ajuns chiar la ușile Raiului, demonii au hotărât să-l prindă cu cea din urmă capcană și, bătând din palme, i~au strigat: „Macarie, tu ne-ai învins pe noi!”, nădăjduind astfel că îl vor prinde cu slava deșartă. Iar Macarie s-a întors, i-a amenințat cu degetul și le-a zis: „Nu încă!” și, cu aceste cuvinte, a fost lăsat să intre în Rai.
Iar eu cred că fiecare student, fiecare mirean, fiecare preot, fiecare diacon trebuie să învețe aceasta: tot ceea ce are el, toată bogăția lui este darul pe care l-a primit de la Domnul. Iar când oamenii îl laudă, el înăuntru să nu primească, ci să întoarcă lauda care i se aduce către Domnul ca mulțumire, întru frângerea inimii, pentru că, dacă omul ar fi cu adevărat smerit și în Domnul, atunci nu l-ar mai lăuda oamenii pentru mărunțișuri.
Imi amintesc de o scrisoare a Preasfințitului Tihon de Zadonsk, adresată unui tânăr preot, care i se plângea că îl lăudau enoriașii și că, oricât s-ar fi silit să le arate că laudele lor nu erau deloc binemeritate, ei îl lăudau încă și mai mult, încât el nu mai știa ce să facă. La care, vlădica Tihon îi răspunde: „Mai întâi de toate, nu le spune parohienilor că se înșeală și că tu nu ești vrednic de laudele lor, pentru că la faptele tale bune, care nu există, de fapt, vor adăuga și o smerenie care nu există de fapt. Ci tu ascultă-i și ține minte lucrurile pe care le văd în tine și încearcă să le dobândești într-adevăr, pentru a deveni așa cum te văd ei, în cel mai bun înțeles al cuvântului”. Este nevoie de o adevărată educație în acest sens și trebuie începută încă din familie, apoi în societate, în Biserică, în seminarii, în academii, în toată vremea, pentru ca omul să nu confunde ceea ce i-a fost dăruit cu ceea ce îi aparține în chip firesc sau din darul lui Dumnezeu. Este foarte important. Și, dacă omul se deprinde să nu se umfle în pene cu ceea ce este el, atunci cultul personalității poate să treacă foarte bine pe lângă dânsul, căci va fi așa cum sunt valurile care lovesc în stâncă. El, din aceasta, nu se va strica, nu va pieri.
In afară de aceasta, preotul s-ar cădea să-i prevină pe oameni asupra faptului că el nu este deloc atotștiutor și că, uneori, are o părere, alteori știe, iar alteori este de-a dreptul ignorant sau necunoscător. In problemele ce țin de viața duhovnicească sunt momente când preotul, prin mila lui Dumnezeu, prin harul preoției ce i s-a dat, vede cu o desăvârșită limpezime ce trebuie să-i răspundă omului la întrebarea sau problema pe care i-a pus-o înainte. Alteori nu vede cu aceeași limpezime, dar poate aduce o pildă din Viețile Sfinților sau un citat din Sfânta Evanghelie, dar alteori ar trebui să fie și în stare să spună: „Nu știu!”. Și oameni mai mari decât noi au avut îndrăzneala să spună aceasta. Imi amintesc două întâmplări din viața Cuviosului Ambrozie al Optinei, când la el au venit oameni cu întrebări, iar el i-a rugat să mai rămână în mănăstire pentru câteva zile, în vreme ce el avea să se roage și să ceară de la Dumnezeu un răspuns. Și în ambele cazuri, oamenii respectivi au venit după trei zile, zicându-i: „Batiușca, noi trebuie să ne grăbim de acum a merge la casele noastre, iar tu, la întrebările ce ți le-am pus, nu ne dai nici un răspuns”. Și, în două rânduri, Ambrozie a răspuns: „Iată, de câte zile o întreb pe Maica Domnului ce răspuns să vă dau, iar ea tace. Cum deci aș putea eu să vă răspund?”. Iată, cu adevărat, viață duhovnicească și un stareț sfânt!
Iar dacă discuția se pune deja nu despre viața duhovnicească, ci despre chestiuni politice sau sociale, atunci datoria preotului este să spună: „Eu nu sunt pus aici ca să vă fiu învățător în probleme de politică sau în cele ce privesc viața lumească. Eu am fost pus aici, înaintea voastră, ca să vă vestesc Evanghelia”. Bineînțeles, se mai pune problema și în sensul că, dacă el are anumite convingeri, chiar și necăutând aceasta, îi influențează și pe ceilalți. Aici nu ai ce să faci. Dacă oamenii văd că el merge pe una sau alta dintre căi, atunci fără îndoială că vor putea spune: „De vreme ce un om atât de însemnat socotește astfel, poate că la fel ar trebui să socotesc și eu”. Dar aici, omul ar trebui să poată spune: „Nu, eu așa cred, așa simt, pentru că eu așa am fost educat, pentru că așa sunt eu din moși-strămoși. Prea puțin este ceea ce poate spune el drept în această privință. Iar voi să căutați propriul adevăr, acel adevăr pe care Domnul vi-l descoperă dumneavoastră personal.
Sunt cazuri în care nu este obligatoriu să subscrii la convingerile altuia. A ne depărta de rău, firește, trebuie întotdeauna și în toate privințele, dar, dacă discuția se pune cu privire la chestiuni de natură politică, socială, iar acolo nuanțe sunt cât se poate de multe, trebuie ca fiecare om să reacționeze așa cum îi dictează curăția propriei conștiințe, luând foarte bine aminte la sine și lucrând astfel, încât să poată sta înaintea Domnului și să-I spună: „Iată, eu acestea le-am vorbit oamenilor în numele Tău, dar nu numai ca și cum m-aș fi folosit de faptul că ei văd în mine un creștin și un preot, cât că lucrurile ce le-am spus se înrădăcinează adânc în Evanghelia Ta, în cuvântul Tău”.
Cu cinstirile și închinăciunile care i se fac și i se aduc, preotul trebuie să se lupte în toată vremea, pentru ca oamenii să nu vadă într-însul ceea ce, de fapt, nici nu este. Se cuvine ca preoții să vorbească mai mult despre faptul că preoția lor se „limitează” la săvârșirea Tainelor – dacă putem folosi un termen atât de departe de desăvârșire – și că atunci când ei săvârșesc Tainele, Cel care le săvârșește, de fapt, este Domnul însuși, și nu ei; că Hristos este Săvârșitorul Tainelor, Duhul Sfânt este Săvârșitorul Tainelor, așa cum se spune limpede la Sfânta Liturghie. Și, pentru aceasta, da, pot să spun cu desăvârșită încredințare că ceea ce rostesc eu la Sfânta Liturghie – cuvintele spuse de mine – are putere dumnezeiască, pentru că eu doar le rostesc, dar puterea din ele este a lui Dumnezeu. Eu repet cuvintele pe care însuși Hristos ni le-a lăsat. Iar în alte domenii mă pot exprima cu deplină sinceritate, dar nu pot să spun că aceasta este voia lui Dumnezeu sau viziunea pe care o are El asupra lucrurilor.”
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Adierea Duhului. Purtarea de grijă față de suflete; Editura Doxologia
This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *