STRAINUL VREA SA RAMANA LA PESTERA, DAR NU DESTAINUIESTE NIMIC
Pustnicul își văzu de treburile și canoanele lui, ca și când ar fi singur la peșteră. Din când în când trăgea cu coada ochiului la străin. Nichifor sta, cu ziua de cap, trântit pe o parte, cu ochii închiși. Trebuia să-l cheme Pafnutie la mâncare.
A treia zi bătrânul îi aduse o bucoavnă veche.
— Mai frunzărește-o, poate-ți trece vremea mai în grabă.
Dar Nichifor nu răspunse și nu se atinse de carte. Poate nici nu-l auzi pe Pafnutie.
A patra zi, de dimineață, pustnicul îi zise:
— Te-ai gândit la toate câte ți le-am spus?
— Gândit, moșule.
— Și ești hotărât să rămâi la peșteră?
— Hotărât.
— Cu mâncarea ce ne-o da-o Dumnezeu? Și cu canoanele pe care va trebui să le faci? Dacă hotărârea e mare și bine chibzuită, eu nu te pot alunga. Poate e voia Celui prea Înalt.
— E mare și bine chibzuită hotărârea mea, moșule. Altfel n-ași fi venit aici. Dar canoanele…
— Ce-i cu canoanele?
— Trebuie să înțeleg întâi pentru ce trebuiesc făcute.
— Aha! Tot întrebarea ta cea dintâi.
— Când voi înțelege, le voi face.
— Dar cum vrei, altfel, să fii ucenicul meu? Să stai să te uiți la mine? Asta nu se poate, fiule. Trebuie să te muncești pentru a înțelege.
— E vorba de lucrări sufletești, moșule. Ce-ar folosi metaniile, truda trupului, la luminarea minții?
— Hm! Ai tu gândurile tale! Dar mergând pe urma lor, nu vei descoperi adevărul. Cu mintea te-ai trudit destul până acum. Spui că de la vârsta de șaisprezece ani. Dacă puteai să te luminezi, să descoperi adevărul, cu truda minții tale, l-ai fi descoperit până acum.
— Asta-i adevărat, răspunse Nichifor, ridicându-se într-un cot, și ascultând cu băgare de seamă. Ochii lui se deșteptară din ceață și se ivi în ei picurul vieții.
— Cum să nu fie adevărat? De când e lumea, adevărul l-au aflat numai aceia care și-au pus la muncă grea trupul. Că descoperirea tainelor celor mari nu vine de la mintea noastră și de la truda ei, ci de la luminarea Domnului. Și trebuie să te uiți pe tine și gândurile tale pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Și cum vei adormi viermele gândului care asudă otravă, dacă nu-ți vei canoni trupul?
În vreme ce bătrânul vorbea, Nichifor se ridică, mirat foarte, și-i puse mâna pe umăr:
— Iată o vorbă, zise el cu un glas adânc, pe care încă n-am auzit-o, nici n-am citit o în cărți.
— Hai? De ce te miri? Lucrul acesta îl știe fiecare pustnic. Ce crezi tu că facem noi în singurătatea muntelui? Ne gândim cu ziua de cap, și ne zvârcolim nopțile să pricepem tainele lumii? Noi ajunăm și postim, batem sute și mii de metanii și ne rugăm. De pe partea gândurilor, nu ne doare capul. Dar în mijlocul trudei noastre uneori se coboară harul lui Dumnezeu și ne luminează. Azi un picur, mâne altul până se face pahar plin, ori chiar fântână, cum se întâmplă cu sfinții. Știu eu ce face gândul, dar gândul e ispită. Că te face să tei iei la harță cu Ziditorul. Bați cu el în porțile cerului, și cade frânt cu aripile rupte. Spune Cartea Sfântă: “tot cel ce se înalță se va umili, și cel ce se umilește se va înălța”. Asta este: cel ce vrea să priceapă adevărul și tainele lumii cu mintea lui, e omul care se înalță, plin de trufie.
— Spui lucruri noi pentru mine, moșule, zise plin de mirare Nichifor.
— Or fi noi pentru tine, dar cine vrea să trăiască în munte, să le cunoască. Deci, dacă vrei să rămâi la peșteră, trebuie să te supui canoanelor. Altfel nu se poate. Altfel pierzi vremea cea scumpă a lui Dumnezeu în zadar. Ba, fără canon, chiar să vrei, n-ai putea rămâne aici multă vreme. Ai spune curând că eu sunt un biet nebun, și tu al doilea.
— Bine, moșule. O să te ascult. Voi face și rânduiala la care mă vei supune.
— Hai? Păi trebuie s-o faci dacă vrei să faci ucenicie, să vezi și tu, să văd și eu, cât plătești, cât te ține cureaua. Bine, suntem înțeleși, în parte însă. Vreau să știu cu mâncarea cum te vei mulțumi? Ți-am spus că lapte și caș sunt lucruri rare la peșteră. Poate chiar să le avem, și să postim. Că rânduiala acestei peșteri e post în mai toate zilele anului, și ajun des.
— Mă voi mulțumi cu ce vom avea.
— Cu ce ne va da Dumnezeu.
Străinul nu rosti nici acum numele Ziditorului ci plecă în pământ capul. Pustnicul băgă de seamă, și iar simți un junghiu. Iar îi veni în minte visul lui cu râsul și cerbul. Nichifor îi părea uneori blând ca un cerb, dar când se punea să tacă avea ceva din încăpațânarea mâței aceleia sălbatice… Nu cumva totul e numai o ispită.
— Ascultă Nichifore, zise el, nu-mi place mie cum te pui pe tăcere la anume întrebări. La anume vorbe. E nevoie, pentru a te putea povățui, să-ți deschizi de tot sufletul. Să ai încredere în mine. Iată, văd că nu pomenești numele lui Dumnezeu. Și nici cruce nu te-am mai văzut să-ți faci, de la izvor, când te-ai deșteptat.
Străinul se întunecă deodată.
— Eu nu vreau să cunosc minciuna, moșule. Ți-am spus că n-am credință. Nu cred nici în suflet, nici în Dumnezeu, nici în mântuirea prin Hristos. Dacă nu cred, cum să pomenesc? De ce folos mi-ar fi?
Sufletul lui Pafnutie se răscoli până în adâncuri. Întâi părea că l-a ars un fier roșu pe dinlăuntru, apoi valuri tulburi îl năvăliră, valuri reci ca de ghiață. Se uită bine să vadă dacă nu zărește cornițele în fruntea lui Nichifor. Nu se iveau! Totuși necuratul trebuia să fie pe undeva pe aproape… Adică asta înțelegea el prin necredința lui! Nici Dumnezeu, nici Hristos, nici viață veșnică. Cine nu crede că are suflet, cum va crede în viața de după moarte… Vai! În lunga lui viață de pustnic încă nu auzise așa hulă ieșind din gura unui om! Greșea chiar numai ascultându-l pe străin. Se gândi îndelung, spuse în gând o rugăciune, apoi zise cu asprime.
— Aici la peșteră e loc de rugăciune și de pocăință, fiule. Sunt, și locul și aerul și brazii, sfințiți lui Dumnezeu. Aici nu se poate rosti hulă la numele Celui Prea Înalt. Asta s-o știi, și să ți-o însemnezi.
— Nu m-am gândit la hulă, moșule. Mi-e viața întunecată și grea, poate chiar din pricină că nu sunt un credincios, cum ai spus dumneata. Eu nu pot fi și nu pot vorbi decât așa cum sunt. Altfel aș fi un mincinos. Dar n-am spus cu nici un gând rău. Nu vreau să supăr nici pe viermele pământului dar încă pe cucernicia ta, sau pe…
lar i se opri limba.
— Pe Dumnezeu, vrei să zici.
— Da.
— Dar, frate, numai diavolii nu rostesc numele celui prea înalt.
— Eu simt că ar fi o greșeală, o necuviință să-l spun, câtă vreme n-am credință.
Moșul tăcu un răstimp.
— Hm! Hm! Ai tu felul tău de a gândi! Am băgat eu de seamă! Poate nu ești un flăcău din sat, ci unul cu mintea sucită de învățătură. Că dacă ai fi de-o viță cu mine, ne-am înțelege mai ușor… Acum, ascultă ce prind eu din vorbele tale. Mi s-ar părea că tu îți faci un gând mare de tot despre Cel Preaînalt, deși nu crezi în el. Dacă a-i crede l ai pune așa de sus, încât gândul la el te-ar cutremura.
— Așa este, moșule, zise Nichifor înviorat din nou.
— Asta-i semn bun, fiule. Cinstești și te cutremuri în fața Celui pe care nu-l cunoști și în care nu crezi. Asta e semn că odată vei crede. Asta-i semn că ai o inimă curată. Mă mir, atunci, de ce nu grăiești ca oamenii, de ce te gândești răsucit?
— Se vede că așa mi-e firea. Nu pot altfel, moșule.
— Hai? Așa ți-e firea! Se poate. Dar dacă ai o inimă curată trebuie să-mi spui tot ce știi despre tine. N-ai ce ascunde, vezi bine, eu nu sunt preot cu har. Eu sunt un biet moșneag. Mie nu trebuie să te mărturisești ca sub patrafir, adică dacă ai păcate pe care le poți spune duhovnicului, ține-le în tine până te voiu duce la duhovnic. Mie să-mi spui despre tine numai atât ca să știu cu cine am de lucru pentru a te putea povățui.
Nichifor se întristă din nou și capul îi căzu în piept.
— Nu pot moșule, oftă el.
— Nu poți să-mi descoperi chiar nimic?
— Nu pot.
— Bine; vei vorbi când ți-a veni sorocul. Decât că munca mea e îngreunată prin tăcerea ta. Trebuie să știi că eu însumi am fost ucenic până de curând. N-am avut ucenici până acum. Și nici nu mă gândeam să am în curând. Mă tem că nu voi putea face mare lucru pentru tine. Voi face cât îmi va ajuta Cel de sus.
— Moșule, eu am spus despre mine ce am putut. Sunt un om care nu înțeleg nimic, și nu mai pot trăi așa. M-am zbătut cu gândul să pricep ceva din lumea asta și nu am putut. Dumneata ai spus că drumul pe care am pornit eu nu duce la bun sfârșit. Că nu cu frământarea minții se pot înțelege tainele. Acesta e un lucru nou pentru mine. Voiu urma cărarea pe care mi-o vei arăta. Un lucru însă nu pricep: pentru ce avem minte și pricepere, dacă ea nu ne folosește la nimic?
— Hm! Hm! Iar te gândești sucit, cum ți-e felul. Eu n-am spus că mintea nu ne slujește la nimic. Tot ce ne-a dat Dumnezeu, ne-a dat ca să ne fie de folos. Mâinile, picioarele, ochii, urechile, și toate simțurile. Cum aș putea spune că darul cel mai mare al Ziditorului, mintea, e dată în deșert? Doar prin ea, care e o putere a sufletului, suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și ne deosebim de dobitoacele necuvântătoare. Cu mintea săvârșim toate lucrurile bune din lume. Dar, ca toate ale omului, și mintea noastră e mărginită. Poate bate până la porțile cerului, dar cerul nu-l poate deschide fără voia lui Dumnezeu și fără harul lui. Dacă se încumetă cu mândrie să intre, e fulgerată și cade pe pământ ca o pasăre cu aripile frânte. Așa au căzut îngerii care au vrut să-l ajungă în putere și înțelepciune, pe Ziditorul lor. Așa au căzut oamenii cei dintâi cari au ascultat de înșelătorul făgăduindu-le acesta cu viclenie, că de vor călca porunca Domnului și vor mânca din pom, vor fi asemenea lui Dumnezeu. Adică atotputernici, atotștiutori ca și Domnul. Mintea e bună și e darul cel mai mare al Ziditorului; se poate apropia de tainele vieții, dar nu le poate deschide fără har, fără ajutor de la Dumnezeu. Asta am voit să spun.
— Adică singuri, cu puterile noastre, în zadar ne trudim, șopti Nichifor Preda, abia auzit.
— Chiar așa. A zis Domnul, până ce era cu oamenii în lume: “Fără mine nu puteți face nimic”. Și iarăși a zis: “Nimic nu poate veni la mine dacă nu-l va trage pe el Tatăl meu!”
— Acum mi se pare că vorbești dumneata răsucit, moșule. Eu nu înțeleg nimic din ce spui, vorbi cu întristare străinul.
— Nu e mirare că nu înțelegi, poate vei pricepe mai târziu, dacă așa va fi voia lui Dumnezeu. Dar eu cunosc toate acestea din învățătura duhovnicului și părintelui meu Ilarion, care a avut bogată înțelepciune de la Dumnezeu. Și, de când am învățat buche, am mai citit și în cărțile sfinte. Poate vei citi și tu odată și vei înțelege… Dacă vreai să rămâi la peșteră lucrul acesta trebuie să-ți intre mai întâi în cap: Fără ajutor de sus, nu putem săvârși nimic bine. Cine se încăpățânează să biruie singur, e un om plin de mândrie. Și, din veci, aceasta este legea cea nemutată: cel mândru se va umili, nu va ajunge la biruință… Acum să te gândești și la câte ți le-am spus azi, și vom mai vorbi diseară. Dacă rămâi statornic, de la miezul nopții intri întru rânduiala uceniciei.
— Să mă gândesc, zici? Parcă d-ta, moșule, spuneai că gându-i zădărnicie.
— Hm! Sucită minte ai; cine ți-o fi sucit-o, bine nu ți-a făcut. E zadarnic să te frămânți cu gândul, plin de mândrie, voind să înțelegi cele neînțelese. Dar nu e zădărnicie, ci o datorie să cercetezi lucrurile ce ai să le faci, dacă sunt bune sau rele, dacă te încrezi în puteri să le îndeplinești ori ba. Nu te poți băga cum legi boul de iesle. Ci din bună hotărâre și chibzuind totul, cu înțelegerea, cu mintea ce ți-a dat-o Dumnezeu.
— Adică facem deosebire între lucruri și lucruri. Unele le putem cerne cu mintea noastră, altele ba.
— Chiar așa. Ba poți să te apropii și de cele necernute, să le cunoști în parte, dar nu să le pătrunzi. Cine spune că nu poate chibzui cum se face focul, ce fel sunt flăcările, cât dogorește jăraticul, până unde te poți apropia de el? Altfel te-ai arde ori ți-ai aprinde casa. Dar poți să înțelegi vreodată ce este focul?
Nichifor rămase cu ochii la moșneag până ce acela se făcu nevăzut. După ce-i cuvântă, Pafnutie își luă toiagul și porni fără a-i spune unde se duce.
Rămas singur, străinul stătu multă vreme nemișcat, gândindu-se.
Ziua creștea senină în jurul său. Sus, în înălțimile albastre, își tot dădeau ocoale doi vulturi cu aripile întinse. Era o liniște adâncă jur împrejur și mireasma bradului îmbăta simțurile. Nichifor Preda se ridică din locul lui și porni prin desime. Îi veni deodată în minte cum a plecat de acasă fără să lase o vorbă părinților, și-l năvăli o durere adâncă. Când, noaptea târziu, a părăsit casa părintească, crezu că nu mai are nici o legătură cu părinții săi, că nu e dator să le spună nimic. Aici în pustietatea codrului, simți deodată că îl țin legături nedeslegate de cei care i-au dat viață.
Rătăci multă vreme prin codru să se liniștească, să-și uite durerea ce-i izvorâse în suflet. Încerca să se gândească la cuvintele pustnicului… Poate avea dreptate bătrânul. Poate era dator să-și destăinuiască sufletul înaintea lui pentru a-l putea povățui… Dar putea el să descopere întâmplările care l-au fugărit dintre oameni? Simțea că nu avea putere. Necredința, desnădejdea lui sufletească, n-au izvorât numai din frământarea gândului, ci și din întâmplările acelea.
Mai bine va fi, își zicea el, să tacă asupra vieții lui, și să nu-i mai pună întrebări pustnicului, ci să-i urmeze povețele. Poate, cu vremea, se va lămuri într-un chip.
Ajunse la peșteră seara târziu. Pafnutie sosise.
Moșul zâmbi și zise:
— Ai ieșit să vezi împărăția noastră? Frumoasă, ai?
— Frumoasă, moșule.
— Dacă a ieșit din mâna Ziditorului, cum nu va fi? Dar, spune-mi, ești flămând?
— Nu sunt, moșule.
— Totuși va trebui să cinezi. Și, dacă ai chibzuit la toate câte ți le-am spus, e vremea să-mi spui. Nu-ți schimbi hotărârea?
— Nu, moșule.
— Și o să te supui la toate ce-ți voiu porunci să faci?
— Mă supun.
— Hm! Iată un tânăr care nu glumește! Apoi, dacă-i așa, datină este aici în munte ca omul care intră în pustietate să-și schimbe numele.
Nichifor îl privi mirat.
— Așa e datina și legea făcută nu de mine, ci e rămasă de la pustnicii cei de demult. Asta are tâlcul următor: omul în lume a dus un fel de viață, aici trebuie să ducă altul. Nu mai e omul cel de demult. E un om nou. Deci și numele trebuie să-i fie altul. Să nu se mai gândească la viața de mai înainte. Începem, tinere, o viață nouă. Deci spune-mi, cum vrei să te cheme în pustnicie?
— Botează-mă d-ta, moșule.
— Eu m-am gândit să-ți dau numele celui de curând răposat, duhovnicul și părintele meu Ilarion. Îți place numele?
— Place moșule… Numai că…
— Hai? Nu-ți chiar place?
— Numai că răposatul Ilarion a fost, cum ai spus d-ta, om cu mare înțelepciune. Nu ar fi o hulă ca numele lui să-l dai unui sălbatec, care nimic nu știe din tainele cunoscute de el? Nu ar fi mai potrivit să-mi dai numele unui pustnic mai puțin învățat și înțelept, sau chiar al unui pustnic păcătos, pentru a nu jicni pe nimeni?
— Hm! Îmi place cum grăiești! Dai dovadă că ai inimă curată și te temi de mândrie. Umilința, fiule, să știi, e începutul înțelepciunii. Dar să nu ai nici o grije, Nichifore! Părintele meu nu se va supăra. Am trecut pe lângă mormântul lui, m-am rugat și l-am întrebat dacă are ceva împotrivă să-ți dau numele lui? Și răposatul s-a învoit.
— Cum s-a învoit? întrebă înfricoșat străinul. S-a auzit glasul lui din mormânt?
— Nu s-a auzit nici un glas. Dar răspunsul lui îl am în inima mea. După rugăciune și întrebare inima mea a rămas liniștită. Știu acum că nu fac niciun lucru rău și împotriva voinții părintelui meu. Așadar rămânem la numele Ilarion. Pentru mine va fi o mare bucurie că voi putea rosti numele pe care l-am cinstit așa de mult. Iar pentru tine va fi un ajutor. Cu rugăciunile lui din cealaltă lume, părintele meu te va sprijini pe calea grea și anevoioasă pe care vrei să apuci.
Bătrânul se apropie, îl îmbrățișe pe tânăr, învăluindu-l în barba lui sură, îi făcu pe frunte semnul crucii cu degetul lui gros și noduros, apoi îl însemnă cu același semn al izbăvirii la ochi, la urechi, la nas, la gură, la mâini și la picioare, spunând de fiecare dată: “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. Apoi îl învălui din nou în barbă și zise:
— Dumnezeu să te aibă în paza sa, Ilarioane, și să-ți ajute.
— Mulțumesc, moșule, că m-ai primit și nu mă alungi. Ci rogu-te, lasă-mă, de-aici încolo, să-ți spun și eu părintele meu. E mai plăcut decât moșule. Și tot așa-mi vine să ți zic, de când m-am deșteptat la izvor.
Pustnicul se gândi un răstimp. Apoi cuvântă:
— Spune-mi părinte, dacă așa îți vine să zici.
Se opriră la gura peșterii. Bătrânul aduse merindele și se înfruptară, după ce mai întâi spuseră rugăciunile și își făcură cruce. Străinul simți că e nevoie să-l asculte pe pustnic întru toate, și să-i facă tot ce va porunci. Așa s-a hotărât. Acum nu mai era Nichifor, ci Ilarion. Nu se mai gândi că nu crede, și că ar fi un mincinos dacă-și face cruce și zice ocinași deși nu are credință. Înțelese că-i cel dintâi drum al umilinții și al ascultării pe care-l face. În aceeași vreme se sili întâi să zică și rugăciunea, să-și facă și cruce, cu toată grija și cuviința, simțind că altfel nu ar îndeplini din toate puterile hotărârea lui.
Mai era ceva ce parcă-i dădea puteri nouă. De când simți apropierea bătrânului, când îl învălui de două ori în barba lui aspră și sură, tânărului i se pogorî o mângâiere în suflet, și o tărie pe care mai înainte nu o descoperi. Iar după ce fu însemnat cu semnul sfintei cruci, se simți gata de luptă și neînduplecat.
Se miră în gândul lui de această schimbare. Poate trecuse putere din puterea pustnicului și în sufletul său? Ori se coborî putere din blagoslovenia lui Ilarion celui răposat, al cărui nume îl luase?
Nu mai voi să cerceteze. Se mulțumi cu întărirea ce-o simți în suflet, și-l urmă, fără șovăire, pe Pafnutie la mormântul unchiașului adormit, unde îngenunchiară amândoi. Străinul nu știu ce să spună, rămase mut, în vreme ce Pafnutie se scufundase în rugăciuni spuse numai cu gândul și cu inima.
Și după ce se ridicară, bătrânul îl îmbrățișă din nou.
— Iar ai vorbit cu răposatul? întrebă sfios flăcăuașul.
— Iar.
— Și nu-i supărat?
— Nu. Îi pare bine de ce am făcut. Dar acum la peșteră și la somn. La miezul nopții începi viața cea nouă, Ilarioane.
Categories