Despre inselare [4]

Despre vise

Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura si vatama sufletele omenesti; chiar si monahii neincercati, luand aminte la vise, isi aduc vatamare si din aceasta pricina trebuie neaparat sa aratam aici ce insemnatate au visele in ceea ce priveste omul a carui fire nu este inca innoita prin Duhul Sfant.
In vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel randuita de Dumnezeu, ca orice om se afla intr-o deplina odihna. Aceasta odihna este atat de deplina, incat omul, pe durata ei, pierde constiinta existentei proprii si intra intr-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, in mod deliberat, sub imperiul ratiunii si al vointei, conteneste: ramane doar acea activitate care este indispensabila existentei si nu poate fi despartita de aceasta. In corp, sangele isi continua miscarea, stomacul mistuie hrana, plamanii respira, pielea asuda; in suflete continua sa se nasca ganduri, inchipuiri si simtiri, insa nu dependent de ratiune si liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconstienta a firii. Din asemenea inchipuiri, insotite de o gandire si simtiri caracteristice, se alcatuieste visul. El este adesea straniu, dat fiind ca nu apartine sistemului de inchipuiri si cugetari voluntare si deliberate, ci apare spontan si de sine statator, potrivit legii si necesitatii firii. Uneori visul poarta amprenta incoerenta a cugetarilor si inchipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispozitiei sufletesti. In acest fel, visul in sine insusi, nu poate si nu trebuie sa aiba nici o insemnatate. Asadar, este ridicola si cu totul ilogica dorinta unora de a vedea in himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt talc. Cum poate exista un lucru care nu are nici o pricina ca sa existe ?
Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne incredem in ele. Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate se lipseste de dreapta socoteala – exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea parerii de sine si a tru- fiei. Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim ca in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de cele alcatuite de aiurarea sufletului si de barfirea demonilor. Asa cum, in stare de veghe, din firea cazuta, rasar in noi, sau sunt aduse de demoni in chip statornic si neincetat, cugete si inchipuiri, si in vremea somnului vedem vise doar prin lucrarea firii cazute si prin lucrarea demonilor. Asa cum mangaierea noastra in vreme de trezie sta in strapungerea inimii, care se naste din constiinta pacatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte si de judecata lui Dumnezeu (numai ca aceste ganduri apar in noi din harul lui Dumnezeu, care traieste in noi, sadit prin Sfantul Botez, si sunt aduse de ingerii lui Dumnezeu, potrivit starii noastre de oameni aflati sub pocainta) tot asa si in somn, foarte rar, la mare nevoie, ingerii lui Dumnezeu ne infatiseaza fie sfarsitul nostru, fie muncile din iad, fie infricosata judecata care incepe odata cu apropierea mortii si continua dupa moarte. Aceste vise ne aduc frica de Dumnezeu, strapungerea inimii, plansul pentru noi insine. Asemenea vise se dau, insa, foarte rar unui nevoitor, sau chiar si unui pacatos vadit si inrait, prin osebita si nestiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din zgarcenia Dumnezeiescului har, fata de noi – nu ! Ci din acea pricina, ca tot ce se intampla cu noi in afara randuielii obisnuite ne duce la parere de sine si clatina in noi smerenia, care este neaparat trebuincioasa pentru mantuirea noastra.
Voia lui Dumnezeu, in a carei implinire sta mantuirea omului, este infatisata in Sfanta Scriptura atat de viu, atat de puternic, atat de amanuntit, ca a lucra pentru mantuirea oamenilor prin incalcarea obisnuitei randuieli a lucrurilor apare ca o fapta de prisos si nefolositoare. Celui ce a cerut invierea celui mort si’ trimiterea lui catre fratii sai spre a-i vesti sa treaca de pe calea cea larga pe cea stramta, i s-a zis: “Au pe Moise si pe prooroci: sa asculte de ei”. Iar cand cel ce ceruse aceasta s-a impotrivit: “Nu !…, ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai”, a primit raspunsul: “Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti” (Lc. 16, 27-31 ). Experienta a aratat ca multi dintre cei care s-au invrednicit in vis de vedenia vamilor, a Infricosatei Judecati si a altor lucruri cumplite de dincolo de mormant, au fost cutremurati de vedenie pentru scurt timp, iar apoi au cazut in imprastiere, au uitat de cele vazute si au trait in negrija; dimpotriva, unii care nu au avut nici un fel de vedenii, ci s-au invatat cu osardie in legea lui Dumnezeu, au venit treptat la frica lui Dumnezeu, au atins sporirea duhovniceasca si au trecut din pamanteasca vale a plangerii in fericita vesnicie cu bucuria nascuta din incredintarea mantuirii. Sfantul Ioan Scararul cugeta despre partea pe care o au demonii in visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: “Atunci cand parasim, pentru Domnul, casa si rudeniile noastre, dandu-ne pe noi insine strainatatii pentru dragostea lui Hristos, demonii, din razbunare, incearca sa ne tulbure prin visuri, aratandu-ne rudeniile noastre plangand, fie murind, fie inchise, fie stramtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e asemenea celui ce alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda. Dracii slavei desarte se fac, in visuri, prooroci. Ei ghicesc ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte, ca implinindu-se vedeniile sa ne minunam si sa ne inaltam cu gandul ca unii ce ne-am afla deja aproape de darul proorociei. In cei care cred dracului acestuia, el se face adeseori prooroc. Iar pentru cei ce-1 defaima, el este pururea mincinos. Duh fiind, el vede cele ce se savarsesc in cuprinsul vazduhului si cunoscand pe cineva ca moare, vesteste despre aceasta, in vis, celor usurei la minte. Dracii nu stiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunostinta de mai inainte, altminteri si vrajitorii ar fi in stare sa ne prezica ceasul mortii.
Demonii se prefac deseori in ingeri de lumina si in chipuri de mucenici si ne arata pe aceia venind la noi in visuri. Iar cand ne desteptam, ne afunda in bucurie si inaltare. Dar aceasta sa-ti fie semnul inselarii (amagirii dracesti). Caci ingerii ne arata muncile, judecata si moartea, iar odata treziti, ne umplem de cutremur si tanguire. Cand incepem sa ne plecam in vis dracilor, ei vor incepe sa-si bata joc de noi si cand suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora, e cu adevarat filosof. Crede numai celor care-ti vestesc tie chinuri si judecata. Dar daca acestea iti pricinuiesc deznadejde, si ele sunt de la draci” (Sf. Ioan Scararul, Adaos la cuvantul al 3-lea).
Preacuviosul Casian Romanul povesteste despre un monah oarecare, de loc din Mesopotamia, cum ca ducea o viata cat se poate de anahoretica si postniceasca, dar a pierit, amagit fiind de demoni prin vise. Demonii, vazand ca monahul nu prea lua seama la cresterea lui duhovniceasca, ci isi indrepta toata luarea-aminte spre nevointa trupeasca, au inceput sa-i infatiseze vise care, prin reaua viclenie a dracilor, se implineau in fapta. Atunci cand monahul s-a intarit in increderea in visele sale si in sine, diavolul i-a infatisat intr-un vis maret pe iudei desfatandu-se de bunatatile cele ceresti, iar pe crestini chinuindu-se in muncile iadului. Facand aceasta, demonul – bineinteles, in chip de lumina sau de oarecare drept al Vechiului Testament – 1-a sfatuit pe monah sa primeasca iudaismul spre a avea putinta de a se impartasi de fericirea iudeilor, ceea ce monahul a si facut fara sa mai intarzie catusi de putin. (Cuvant despre dreapta socotinta, Filoc. slav. V, VI).
Cele spuse sunt de ajuns pentru a lamuri iubitilor nostri frati, monahilor din vremea de astazi, cat de nesocotit lucru este a lua aminte si, cu atat mai mult, a te increde in vise, precum si cumplita vatamare care poate sa se nasca dintr-o asemenea incredere. Din luarea- aminte la vise totdeauna se furiseaza in suflet increderea fata de ele: de aceea este oprita cu asprime chiar si aceasta simpla luare-aminte.
Firea innoita prin Duhul Sfant se carmuieste dupa cu totul alte legi decat faptura cazuta si impietrita in caderea ei. Carmuitorul omului innoit este Duhul Sfant. “Caci peste acestia a stralucit harul Dumnezeiescului Duh,” a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, “si S- a salasuit in adancul mintilor: pentru acestia, Domnul este ca sufletul lor” (Omilia 7, cap.l2). Si in trezie, si in somn, ei petrec in Domnul, afara de pacat, afara de gandurile si inchipuirile pamantesti si trupesti. Gandurile si inchipuirile lor, care se afla in timpul somnului in afara de carmuirea ratiunii si vointei omenesti si lucreaza in ceilalti oameni in mod inconstient, sub impulsul firii, in acestia lucreaza sub indreptarea Duhului, iar visele lor au o insemnatate du- hovniceasca. Astfel, dreptul Iosif in vis a fost invatat despre taina inomenirii lui Dumnezeu- Cuvantul; in vis i s-a poruncit sa fuga in Egipt, precum si sa se intoarca de acolo (Mat. cap.I si II). Visele trimise de Dumnezeu poarta in ele insele o nebiruita putere de convingere. Aceasta putere de convingere este de inteles in ceea ce-i priveste pe sfintii lui Dumnezeu, insa de neatins pentru cei aflati in lupta cu patimile.

Sf. Ignatie Briancianinov – Despre inselare

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *