Pustnicul si ucenicul sau [6]

CĂTRE ALTĂ CUNOAȘTERE FOLOSITOARE

Ilarion cel tânăr intrase bine la brazdă. Canonul uceniciei îl cunoștea de acum din fir în păr. Nu mai dădu pustnicului prilej pentru mustrare. La soroacele hotărâte pentru canon era totdeauna la peșteră. Ori unde era dus după alte treburi ale ucenicului, după lemne, după zmeură și mure, după rădăcini, sosea la vreme.
Postul și ajunul îl ținea cu strășnicie. A ține postul la peșteră era ușor. Pafnutie nu se înșelă când se gândi și spuse, în întâile zile după sosirea lui Nichifor, că nu vor mai avea lapte și caș. Vreme de trei luni nu mai pusese nimeni nimic în tufișul de la izvor. Câte un codru de pâine sau de mălai se mai găsea uneori. De obicei creștinii cei buni nu lăsau aici decât făină de porumb și sare iar toamna târziu, înainte de a coborî oile la țară, păcurarii puneau pentru iernatul pustnicului de la peșteră un sac de făină de porumb, un burduf măricel de brânză și un drob de sare, de care lingeau oile. Vremea asta nu sosise încă, dar nici departe nu mai era.
Mai greu, pentru un flăcăuaș tânăr ca Nichifor era ajunul, și anume ajunul când culegea zmeură ori afine. Tot mereu ducea câte un bob, în neștire, la gură, și își aducea aminte numai când să-l mestece și să-l înghită. De multe ori se întâmpla că chiar înghițea câte un fir mai frumos și mai mirositor, și atunci mărturisea pustnicului:
— Iar m-am lăcomit, părintele meu, la zmeură.
— Să nu te lăcomești, Ilarioane.
— Da numai un bob, moșule, și din uitare.
— Așa începe orice rău în lume: cu țârâita. Știi vorba aceea: Cine fură azi un ou, mâine fură un bou. Și cu toate relele din lume, e la fel. Nu spun că-i greșeală ce-ai făcut, și nu ai nevoie de canon pentru asta. Ci-ți spun pentru ca să fii băgător de seamă. Răul se apropie de om când nu veghează. El te îndeamnă numai la lucruri ce par dulci și plăcute. Acum, vezi bine, zmeura nu numai pare, dar chiar și este dulce. Dar sunt alte lucruri ce ispitesc, și care numai la părere sunt dulci. Dacă le-ai săvârșit îți sunt amare. Că rămâne la urmă viermele mustrării. De aceea e bine ca omul, în orice împrejurări, să fie treaz. Atunci se poate și stăpâni. Când sunt câinii și ciobanii trezi, cutează lupul să se apropie?
— Nu cutează, părintele meu.
— Apoi așa și lupul cel bătrân, diavolul. El nu se apropie decât de sufletul nepăzit. Fiecare suflet are câinii și ciobanii lui: trezvia și paza.
llarion cel tânăr îl ascultă întins pe bătrân, apoi zise:
— Mi s-a părut mie de multe ori părintele meu, că mai toate relele mari vin din cele mici. Acum rămân întărit în credință auzind aceasta și de la d-ta. E și asta învățătura lui Ilarion cel bătrân?
— Este, cum să nu fie! El zicea așa: “coase-ți ciorapii, Pafnutie, până-i spărtura mică. Nu vezi tu că apa unui părâiaș o poți abate cu ușurință din albie? Dar să te văd abătând din albia ei apa Bistriței!”.
— Așa spunea cel al căruia nume îl port?
— Așa și în multe alte chipuri. Iar sub patrafir, la spovedanie, adeseori îți dădea canon mai greu pentru păcatele mici, dacă erau săvârșite pentru întâia oară, decât pentru păcatul mare care a căzut năpraznic pe capul tău, fără să-l cauți. Îmi aduc aminte că odată a venit la noi la peșteră un boier bătrân să-l roage pe părintele meu să-i cânte niște sărindare. Avea acasă pe cineva bolnav greu. Adusese multe bunătăți de ale lumii, și între ele și o ploscă pântecoasă. Ieromonahul abia a pus-o la gură, când l-a imbiat stăruitor boierul acela, dar când mi-a venit rândul, eu am tras o dușcă bună. Ba și mai de multe ori. Fiertatul n-a băgat de numai când a văzut că mă clatin pe picioare. La spovedanie nu mi-a dat decât trei metanii. Eu m-am mirat, iar el a zâmbit și a zis: Ai pățit-o și tu ca tata Noe. N-ai cunoscut puterea vinului.
Ilarion cel tânăr ținea în minte toate cuvintele pustnicului ș, peste zi, în treburile lui, se gândea adeseori la ele. Începu să-l iubească pe bătrân ca pe un adevărat părinte, și se silea să-i cunoască voința și dintr-o clipire a ochior. Iar pustnicul se bucura de ucenicul său, și se ruga lui Dumnezeu pentru el.
— Cum se poate Doamne, se sfătuia el eu Ziditorul, în rugăciunile lui, ca un suflet așa de silitor să fie orb? Să nu te cunoască pe tine și pe cel pe care l-ai trimis în lume, pe Hristosul Tău? Cum i se țin ochii lui legați să nu creadă în suflet și în nemurirea lui? Plouă, Doamne, peste el ploaia cea deșteptătoare a harului tău… Ori, Doamne, acest nou Ilariion e un păcătos de aceea care nu se vădește? Ori a venit cu gânduri potrivnice la această peșteră?”
Pafnutie vedea bine că Ilarion cel tânăr, când vorbea de credință, de rugăciune, de toate ale sufletului, mergea orbește după el și nu mai întreba nimic. Dar bătrânul simțea că Nichifor face toate rânduielile cu prea mare ușurință, ca o mașină. Că nu se miră de nimic, dar nici nu pricepe mai mult din toate ale cerului decât în ziua când sosise la peșteră. Ucenicul lui avea o singură răsplată a canonului până acum: muncindu-și și ostenindu-și trupul, fugărise gândurile cele zadamice și ieșise și din lenevie, simțind răsplata muncii săvârșite. Era un câștig și acesta, vezi bine! Dar tânărul nu cunoștea încă dulceața rugăciunii. Se vedea pe el că, cu aceeași hărnicie, ar sfărâma piatră ori ar tăia lemne, în loc de metanii și ocinași. Pustnicul simțea toate acestea și se ruga lui Dumnezeu să deschidă ochii ucenicului. Fără credință nu putea rămâne în munte, nu putea face o viață, siujba peșterii. Curând ori mai târziu i s-ar urî din nou și ar fi silit să-și ia lumea în cap.
Într-o zi Ilarion cel tânăr îl întrebă:
— Părintele meu, am o mare rugăminte. De mult mă tot gândesc la vorbele ce mi-ai spus despre cea de a doua poruncă a vieții omului pe pământ, aceea a umilinței. Aș vrea din toată inima să o urmez, dar nu știu cum să încep.
— Mi se pare că ai și început, fiule.
— Eu? Când am început?
— Din ziua în care imi dai ascultare în toate. De cănd nu mi te împotrivești la nimic.
— Dar aceasta e ascultare, moșule, nu umilință.
— Hm! Văd eu dar că cineva ți-a sucit gândui tău, și rău a făcut. Nimeni nu ascultă de altul decât din trei pricini: de frică, din dragoste și din umilință. Acum să-mi spui: stai lângă mine și mă asculți de frică? Cum te-aș putea eu pedepsi dacă n-ai asculta?
— Nu de frică, moșule.
— Din dragoste, atunci?
— Se poate să fie dragoste, că eu m-am alipit de dumneata cu toată dragostea.
— Deci îți faci canonul, pe care știu eu bine că încă nu-l înțelegi, numai pentru a-mi face mie o plăcere?
Ucenicul se gândi un răstimp, apoi răspunse:
— Eu mi-am pus din copilărie legea să nu mint, ori ce s-ar întâmpla.
— A pus-o și Dumnezeu de mai de mult o leacă, pe cele două lespezi de piatră.
— Se poate, dar și eu mi-am pus-o, moșule. Și așa eu trebuie să mărturisesc că am început a face canonul uceniciei, pe care, ai spus d-ta, încă nu-l pricep, pentru a face cea din urmă încercare spre înțelegere, nu din dragoste pentru d-ta, deși mi-ești drag ca un părinte. Apoi l-am făcut mai târziu din plăcere. Am simțit bucuria lucrului săvărșit și am ajuns să cunosc legea muncii.
Pustnicul asculta încruntând din sprâncene:
— Adică tu și iar tu. Totul pentru tine.
— Cum? Nu înțeleg!
— Haida numai hai! Zi inainte! Adică tot tu ai cunoscut și porunca muncii? Parcă spuneai c-ai fi auzit un glas.
Ucenicul se roși ca bujorul. Plecă capul.
— Adevărat! Mi-a venit o lumină străină.
— Bine, bine! Să ne intoareem Ia vorba ta: Asadar nu din dragoste pentru mine îți faci canonul, deși știu și văd cât ții la mine. Astfel nu mai rămâne decât cea de a treia pricină a ascultării: umilința.
Ilarion cel tănăr se gândi un răstimp și zise:
— Ce este umilința? Eu nu știu acest cuvânt ce înseamnă, sau ce înțeles îi dai d‑ta.
— Hm! Cum ți-aș spune? Potrivnicul umilinții e mândria. Nu e umilit cine crede prea mult despre sine însuși. Cine își închipuie că are puteri mai mari decât semenul său, și la acesta privește cu dispreț. Nu e umilit cine poate crede că înțelege, cu puterile lui numai, rostul lumii și al vieții… Și care… și care… dacă nu ajunge la luminiș, desnădăjduiește și vrea să moară. Așa s-a crezut de sus, încât i se pare că nu mai poate merge pe pământ, ori, mai ales, că pământul nu e vrednic de asemenea om.
Cuvintele din urmă le spuse Pafnutie încet și rar, cu ochii în ochii lui Ilarion cel tânăr, ca și când ar fi voit să-l pătrundă în fundul gândului.
— Destul, părintele meu, destul, zise înfricoșat ucenicul. Omul de care ai vorbit sunt eu, cel care stau în fața d-tale. Mie, chiar așa mi s-a întâmplat… De unde cunoști d-ta lucrurile acestea? Cum poți citi în sufletul omului?
— Eu, fiule, nu citesc în nici un suflet. Asta e învățătura despre umilință și mândrie a părintelui meu Ilarion. Și el a mers pe urmele învățăturii sfântului Efrem Sirul.
— Umilința asta eu nu o am, părintele meu.
— Înțeleg, acum înțeleg și eu că nu o ai, fiule.
— Și nu din umilință îți dau ascultare la îndeplinirea canonului uceniciei.
— Un început este totuși, Ilarioane.
— Nu-i nici un început. Eu urmez drumul ce mi-l arăți tot cu gândul să pricep cele nepricepute. Deci tot ce fac, fac pentru mine și mândria mea! Of! nenorocitul de mine!
Ucenicui se trânti la pământ și vărsă lacrimi amare. Pustnicul îl lăsă să plângă, știind că plânsul, la vremea lui, e astâmpărare. După ce se liniști, Pafnutie îl îmbrățișe, învăluindu-l iar în barba lui stufoasă și zise:
— Aici, la peșteră, nu are loc desnădejdea. S-ar supăra și moșul cel bătrân, care doarme în apropiere. Și, îți spun, nu ai pricină de desnădejde. Ai inceput să intri în drumul umilinții. Să-mi spui, în viața ta ascultat-ai de părinți?
— Îmi părea, după ce am ajuns mărișor, că nu am de cine să ascult. Azi numai atâta pot să-ți spun, moșule, că-i judecam eu pe ei, nu să ascult de dânșii.
— Hm! Mare greșeală, fiule, și încă o greșeală a semeției. Părinții, oricum ar fi, sunt rânduiți de Dumnezeu să fie mai cuminți decât copiii. Te împotriveai sfaturilor lor?
— Mă împotriveam, dar nu-ți pot spune acum pentru ce.
— Dar prieteni de seama ta, ai avut?
— Ehei! Încă prea mulți, moșule.
— Erau mai cuminți, mai înțelepți decât tine?
— Cine? Prietenii? N-am văzut niciodată să fie mai cuminți.
— Bine, bine! Te împotriveai și sfaturilor lor?
— Trebuia să mă împotrivesc.
— Bun și asta. Nu te mai întreb. Văd ca ai și tu mormintele tale pe care nu vrei să le deschizi. Te-am întrebat numai pentru a-ți arăta că ai intrat în drumul umilinții, când te-ai hotărât să vii la peșteră și când ai intrat, cu ascultare, în canonul uceniciei.
— Cum înțelegi că am intrat?
— Așa că până a nu veni aici n-ai voit să iei învățătură de la nimeni, și n-ai ascultat de nimeni. Acum ți-ai plecat capul: nădăjduiești să afli adevărul de la altul, nu de la tine, apoi urmând pe drumul ce ți-l poruncește altul. Asta, fiule, e început de umilință. Că de rămâneai cu toată mândria ta de mai înainte, nu ai mai fi ostenit la munte, nici nu ai posti și ajuna, ci ai fi ieșit într-o pădure și te-ai fi spânzurat de cea dintâi creangă, spre bucuria Diavolului, tatăl mândriei. Dar tu ce ți-ai zis? Nu pot trăi fără credință, fără să înțeleg. Ia să mai fac o încercare, să merg la pustnicul din peșteră, de care se vorbește atâta. Când te-ai hotărât să ceri și ajutorul altuia, i-ai dat o palmă grea lui Belzebut. Dar să știi de la mine că gândul ăsta bun, hotărârea asta, Dumnezeu ți-a dat-o. Ți-a dat-o în dar, însă și pentru că, după cât bag de seamă, nu ai dus o viață urâtă în tinerețea ta. Poate afară de mândrie, nu mai porți în spinare și alte sarcini ale ispititorului.
— Adevărat, părintele meu, m-am ferit de toate spurcăciunile la cari mă ispiteau alții. Dar numai pentru a nu fi asemenea lor, pentru a fi mai mult decât ei. Nu m-am gândit că ar fi vorba să țin anume poruncă, ori să nu-l supăr pe Dumnezeu. Deci tot din mândrie am rămas curat.
Pustnicul nu răspunse curând. Dunga adâncă i se săpă între sprâncene, și acelea iar se îmburzoiară ridicându-se în cornițe. Îl miră râvna aceasta a ucenicului de a nu părea cu nimic mai bun decât era. Acesta era un mare semn de curățenie a inimii. În aceasta era umilit de acum, ca un sihastru. Cum încăpea dar, alăturea de umilința inimii, trufia gândului?
— După toate acestea, zise Pafnutie într-un târziu, rămâne totuși hotărât că tu, supunându-te mie și canonului, ai făcut un început de umilință. Nu rămâne decât să mergi mai departe pe drumul început.
— Dar chiar în urmarea drumului către porunca cea de a doua, nu mă pricep, părintele meu. Și asta voiam să te întreb de la început. Ce să fac? Cum să caut acest drum?
— Te va povățui Dumnezeu, fiule, dacă ai hotărâre curată. Căile Domnului sunt nenumărate și deschilinite pentru fiecare om. Pe unul îl atrage Dumnezeu într-un fel, pe altul într-alt chip. Totuși, unele îndrumări pot să-ți dau și eu.
— Acestea le aștept cu sete, moșule. Tânărul se apropie mai de pustnic și era numai încordare. Pafnutie înțelese din nou în Ilanion cel tânăr nu-i urmă de înșelăciune și de prefăcătorie.
— Am băgat de seamă, începu bătrânul, că te ferești ca de foc să arăți ma bun decât ești. Cum ai ajuns la fereala asta?
— Așa am ajuns că nu sufăr minciuna nici a mea, nici a altuia. Și dacă mă simt slab, cum aș putea spune că-s tare? Dacă descoper în mine aplecarea spre rău, cum aș spune că-s înger din cer?
— Dar cum ai descoperit aceste aplecări ale inimii?
— Așa că le-am urmărit de aproape. Îndată ce imboldul lăuntric îmi da un îndemn, eram acolo să-l judec ce fel este.
— Bun! Așa trebuie să faci de acum și cu boldul gândului. Să-ți întorci. de acum, ochii cei sufletești asupra puterii minții tale. S-o judeci și să vezi până unde-i sunt granițele? Să cercetezi gândurile și să le cumpănești de sunt bune ori rele. Pentru asta o lege și un drum veșnic este, numai unul: să dai pace lumii și semenilor tăi, să nu mai judeci pe nimeni, ci să te judeci pe tine. Așa ai făcut cu porninile inimii, și bun drum ai urmat. Așa trebuie să faci și cu mintea.
— Tot nu înțeleg lămurit, părintele meu, oftă cu tristețe Ilarion cel tânăr.
— Haida, numai hai! Odată ai crezut pe toată lumea mai proastă, mai mărginită decât tine. Și n-ai venit să iei sfat de la mine. Ai fost plin de mândrie. Acum gândește-te la ce-ți spun eu: prostul și mărginitul cel adevărat ești tu însuți. Dacă n-ai fi așa mi-ai spune mie numaidecât cum luminează soarele, cum crește iarba, sau cum se naște și crește vițelul de cerb în pântecele maicii sale? Haide, vezi-ți de treburi acum, și Dumnezeu te va lumina… Dar ascultă ai mai fost pe la mormântul bătrânului?
— Merg în toată ziua, moșule.
— Bine faci. O să te mai lumineze și el, că ai minte sucită, cum ți-am mai spus.
Trecură zile și săptămâni. Ucenicul își vedea cu tot mai mare sârguință de slujba lui și era mulțumit. Numai cu porunca cea de a doua nlu ieșea la capăt. Vorbele din urmă ale lui Pafnutie îl puseră într-o mare fierbere. Cum crește iarba? Cum luminează soarele? Cum se naște și crește vițelul în vacă? “Sărmanul bătrân”, își zicea el, “de unde să știe că eu cunosc din ce am învățat și din cărțile ce le-am cetit, toate aceste lucruri? Poate am făcut și fac rău nespunându-i cine sunt!”.
Și în cursul lucrurilor ce le făcea, își deștepta în minte tot ce învățase despre soare, despre plămădirea vieții în om și dobitoc, despre creșterea ierbii și a plantelor. Știa multe și le talcuise pe toate, de-atâtea ori. Le tâlcuia și acum. “Știința toate le lămurește, își zicea el, dar moșul nu e om cu carte. Toate se întâmplă în lucrurile firii după legi de la care nu e abatere. Cu mintea noi descoperim și pipăim aceste legi. În lume nu sunt decât legile acestea. Altceva nimic!”.
Așa-și sfărșea de obiceiu gândurile. Și-i era milă de bătrân care nu înțelege atâta lucru.
Băgase de mult de seamă Ca uneoni pustnicul, când era ingândurat și tnist, pomea de la pesteră, după ce-i dădea poruncă ce avea de făcUt, și se pierdea în codru, de unde flu mai venea peste două sau trei zile. La inceput flu ziSe nimic: va avea nicul cărările Jul tălnuite, pe care nu-i bine să Ie cerceteze, ~ată ce flu voieste să i le arate. Dan, după Iuni, simtea o dorintă )otolita sal urm~rească pe bătrân, să vadă unde merge și ce ~e. și uitându-si de poruncă și lăsând peștera pustie, se tinu de ~arte pe Ul7mele 1i~ii.
Pustnicul i~i luă drumul catre răpa canonului său. Cine stie ~ ispită sau cc greutate ii apăsa pe suflet, căci diavolul nu vine mai ales în preajma oamenijor cuviosi, care se străduesc osârdie pe cărarea cea strâmtă a vieții.
Ucenicul se ținea departe în urma lui să nu-l simtă. De câte ori se oprea moșul să mai sufle, lui i se oprea inima în loc. Simțea că greșește, că nu trebui să-i calce porunca, părăsind peștera, dar n-avea ce face. O putere mai mare decât voința lui, îl mâna înainte.
Când ajunse Pafnutie la poalele râpei lui, Ilarion cel tânăr se ascunse lângă un brad bătrân, și începu să privească ce făcea moșul. Cănd îl văzu că se cațără pe stânca prăpăstioasă, era să-i scape un țipăt de groază “Oprește, părintele meu că te prăpădești”, voia să strige.
Dar văzu cu uimire că moșul urca mereu, cățărându-se din colț în colț de stâncă. Acum era cât un măgar, acum cât un lup, acum cât o cioară, până nu se mai văzu.
Pe Ilarion îl cuprinse o spaimă mare. Vârful stâncii era îmbrobodit în neguri. P-o clipă se gândi că Pafnutie s-a suit în cer, ca Ilie proorocul. Simți o mare singurătate și pustiu, și o frică, de ce, nu știa, dar îi clănțăneau dinții în gură ca de gerul Bobotezii. Îi veni într-un rând să fugă, dar nu se putu clinti din loc. Părea că înțepenise.
Nu-și dădea seama cât a stat așa, când deodată i se năzări că vede o negreață coborând pe prăpăstii. Negreața creștea mereu. El era, pustnicul.
Acum nu se mai putu stăpâni de spaimă: își dădea seama că dacă n-a pățit nimic bătrânul la urcuș, acum era gata cu el. Coborâșul, vedea el bine, că-i cu mult mai primejdios. Dădu un chiot ascuțit. Dar moșul își vedea de drumul său. Nu auzise nimic: Până la așa înălțime nu răzbătu glasul lui Ilarion.
Fără să-și dea seama ce face, ucenicul își încrucișe mâinile și începu să murmure rugăciuni, de groază pentru viața moșului Cu ochii urmărea coborărea. Într-un rând când Pafnutie se opri cu golul sub picioare, ucenicul îngălbeni și căzu la pământ. Leșinase. Când se trezi, negreața era iar aproape de pisc. Urca din nou.
Ilarion nu mai cuteză să privească, nici să rămână aici, ci începu să fugă înapoi spre peșteră. I se păru că-i o nălucă, nu un om. Fu o minune cum nu greși drumul în puterea nopții, că-l apucase noaptea la întoarcere. Când sosi la peșteră nu mai avea suflet în el și de osteneală și de groază. Niciodată în viața lui, n-a mâncat așa spaimă.
Se trânti în ușa peșterii, cu sufletul la gură. După ce se mai odihni și se mai liniști, avu o simțire ciudată: îi părea că el nu mai e nimic. Că e praf și pulbere. Își dădu seama că ceea ce văzu nu era nălucă. Cu ce puteri putu moșul să urce și să coboare stânca aceea prăpăstioasă? Se simțea, pe lângă pustnic, ca un vierme ce se târa pe pământ. Nu-i venea nici să-și mai înalțe capul, nici nu cuteza să mai privească la cer. Își dădu seama că trăiește lângă un om, care a crescut nemărginit peste capul său.
Îl mânca și-l chinuia conștiința nimicniciei sale. Pentru întâia oară în viață îi fu dat să vadă pe cineva neasemănat mai tare, mai mare decât el. Dacă n-a fost duh, — și nu se mai putea îndoi că pustnicul urcase și coborâse prăpastia, pe lângă arătarea aceea nu mai prețuiește nimic.
Îi păru acum că bătrânul își bătuse joc de el spunându-i că unele lucruri nu le pricepe. Un om ca el, care din vârful stâncii îngerite a putut trece în cer, trebuie să cunoască toate tainele lumii. I se păru că pustnicui îi dădu aeest semm anume pentru a-l umili pe el. Uitase că Pafnutie nu știa că el era de față.
Mândria lui înaintea acestei fapte cutezătoare, îi însângera inima. Simți în bătrân un dușman, și nu mai putu răsufla până nu-i veni gândul mântuitor: “voi urca și eu stânca aceea și coborî-o”.
Când îi veni acest gând luminos sări drept în picioare, și ochii lui ardeau de focul dorinții de-a face ce a făcut bătrânul, ba de a-l și întrece.
Mândria lui rănită îi schimbă întreaga înfățișare. Părea o sălbăticiune, gata de atac. Ochii nu-i mai stăteau în cap ca la oameni, ci se retrăseseră sub frunte și fulgerau de acolo strâmb. Obrajii i se umplură de dungi de încordare, iar sprâncenele i se îmburzoiară. Dacă l-ar fi văzut în clipa asta pustnicul i-ar fi venit din nou în minte râsul rănit de pe creanga fagului, din visul său.
Nichifor Preda așa fusese de mic copil: nu suferea ca altul să-i ia înainte. Și când i se părea că cineva îl întrece, sângera de moarte, și nu se lăsa până nu-l dădea bătut. Nici o altă slăbiciune mai mare nu avea. Dar aceasta, a mândriei, care e capul și izvorul multora, era destul de grea povară pentru viața lui. De multe ori își dădea seama, când lupta cu alții care voiau să-i apuce înainte, că dacă n-ar izbândi ar fi gata să facă moarte de om. Dar nu se gândi nici o clipă că aceasta e mândria vieții, ba chiar cea mai îndrăcită dintre mândrii.
Simți și acum că nu se va mai putea uita cu aceiași ochi la pustnic. Nu mai vedea în el pe părintele lui, ci pe potrivnicul pe care trebuia să-l biruiască. El își dădea seama de această schimbare, însă nu se gândi că-i din mândria lui. Crezu că așa trebuie să fie, fiindcă în lumea asta îi părea firesc ca el să fie cel dintâi.
Până sosi pustnicul, Ilarion cel tânăr deretecă prin peșteră să nu se cunoască lipsa lui. Tulburarea ce-l cuprinsese o ascunse întreagă, adunându-o la inimă ca pe un ghem. Ghemul acela îl înțepa ca un arici, în toată ființa lui, dar răbda și se silea să pară liniștit.
Pafnutie sosi ostenit, și nu se uită la nimic. Se culcă numaidecât.
Dar oricât adormi de adânc tot auzi gemetele lui Ilarion cel tânăr. Adormise și el, dar diavolul mândriei, sângerat, îi strecura în vis chinurile iadului. Se svârcolea și gemea. Bătrânul mirat, îl trezi de câteva ori, dar tânărul, îndată ce ațipea, era muncit din nou de tartorul lui.
La miezul nopții, trebui să-l deștepte la rugăciune.
Ilarion era cu fața suptă și ochii holbați. Nu știa parcă unde se află și ce trebuia să facă.
— Ești bolnav, fiul meu? întrebă pustnicul îngrijorat.
— Nu sunt.
— Ai pățit ceva câtă vreme am fost eu departe?
— Nu, nimic.
Pafnutie auzea un glas aspru, un glas străin, și se uită mai bine la ucenic. Parcă era alt om. Nu-l mai cunoscu pe Ilarion cel tânăr nici după înfățișare. Vedea înaintea lui un om răzvrătit care vrea să se stăpânească. Nici vorbă, friguri trebuie să aibă, bolnav trebuie să fie, căci boala schimbă uneori pe om încât nu-l mai cunoști.
Îl întrebă în fel și chip, încercând să-l descoase. Dar tânărul se închidea tot mai mult în sine. A, cum îl fulgera uneori din ochi, când credea că bătrânuL nu-l vede. Și omul lui Dumnezeu se gândi cu spaimă la mâța aceea sălbatecă din visul lui. Părea că stă gata de atac, cu ghiarele trase.
Dimineața, după canon, Ilarion cel tânăr își luă funia, după obicei, și porni după lemne. Pustnicul îl urmări cu pnivirea până nu-l mai văzu. Își simțea inima grea. Își zicea, mânat de o presimțire: poate n-am să-l mai văd.
Nu putu înțelege schimbarea din ucenicul său. Bolnav, cum crezu, nu era. Ce putuse păți câtă vreme el a fost departe? Își dăduse pe semne seama, că nu mai poate rămânea la peșteră, neavând credință? Și plecase acum în lume să nu mai vină? Dar ce se va întâmpla cu el? “Poate se va spânzura cu funia aceea”, zise Pafnutie, cutremurându-se.
Și începu să-l strige să vină înapoi. Chiuia strașnic bătrânul, cu un glas răsunător de aramă. Pădurile și stâncile răsunau până departe. Dar nimeni nu răspundea.
Porni atunci să-l caute, tot mai muncit de presimțirea lui că pe ucenic îl așteaptă o nenorocire. Îl căută prin locurile pe unde știa că adună lemne uscate. Nu-l află până văzu înserarea. Atunci se întoarse la peșteră cu o slabă nădejde de a-l afla acolo. Peștera era pustie și Pafnutie simți cum îi îngheață inima…
“Dacă m-a părăsit pentru totdeauna, putea să-mi spună cuvânt. Poate, rugându-l ar mai fi rămas… Poate am greșit lăsându-l singur și mergând la râpa canonului meu. Dar nu pentru mine, ci pentru el m-am dus. Păcătosul de mine, am crezut să-i ușurez calea întoarcerii la credință prin umilință, că-l vedeam cum se sbate ca peștele pe uscat. Și, iată ce-am făcut, l-am fugărit de la peșteră”.
Pustnicul căzu în rugăciune adâncă arătându-i Ziditorului că el, nememicul, a voit, canonindu-se acum la râpa lui în canonul cel mare, să-i fie de ajutor ucenicului său, nu să-l alunge de la peșteră. Suspina și bătea metanii, și iar se ruga. Acum îi veni în minte că poate chiar el a greșit prin mândrie, închipuindu-și că, făcând acel canon, poate schimba căile Domnului. Să-l facă să grăbească luminarea minții lui Ilarion, cel tânăr. A cutezat să intre, ca un nemernic, în planurile Domnului.
Dar, gândindu-se, își văzu sufletul fără vină. El n-a voit să schimbe nimic din cele nepătrunse ale lui Dumnezeu, ci prin urcarea râpei lui s-a rugat, ca și cu ocinașile de mai înainte, ca Atotputernicul să fie milostiv unuia care vrea să-l cunoască, și nu poate.
În chipul acesta se mai liniști, dar nu putu ațipi până înspre zori. Tot mereu îi părea că aude glasul lui Ilarion, apropiindu-se, la cel mai mic zgomot ori fâșiere din tăria nopții. Se ridica într-un cot și asculta până se stingea acel răsuflet al întunericului.
Dimineața se hotărî să-l caute din nou, umplând codrii cu chiotele lui. Părea că s-a deșteptat însuși duhul bătrân al munților, și țipă jalnic când de-aici, când de colo, a pustiu și a urât, știindu-se singur în lume.
Nici un glas, nici un răspuns. Câte-o ciută trecea fulgerător prin apropierea lui. Căută și chiui și noaptea în zadar. În depărtări, în niște husdoape, odată-i păru că aude urlet de lup, trezit pesemne de chiotele lui.
Când se lumină de ziuă băgă de seamă că se afla în locuri cunoscute. Cât ținu întunericul nopții nu mai știu prin ce meleaguri umblă. Acum văzu poieni prin care a mai umblat. Unde să fie? Se opri și se uită cu mirare în jurul său. Apoi înălțând privirea, văzu cutremurat, în zări la răsărit, râpa canonului celui mare.
— Mare Dumnezeule, cum am ajuns aici? se întrebă Pafnutie plin de spaimă. De la peșteră el pornise spre Apus nu spre Răsărit. Din acele părți, unde erau păduri de fag, aducea Ilarion sarcinele de lemne pentru iarnă.
Porni în neștire către stânca prăpăstioasă și amenințătoare. Apropiindu-se, îi veni gândul acesta: “Dacă mă aflu aici, s-o mai urc și s-o mai cobor odată cu gândul că Dumnezeu să-mi ajute să-mi aflu ucenicul, dacă aceasta e voia lui”.
Dar când ajunse la poalele ei, îi veni alt gând: “Nu însemnează oare că ispitesc pe Dumnezeu? Numai acum două zile m-a ajutat s-o urc și s-o cobor. Sunt încă zdrobit și de canon, și de alergarea prin munte de-o zi și de-o noapte. Dar dacă Stăpânul nu-mi dă putere, nu-mi iartă îndrăzneala și mă fulgeră în prăpastie? Niciodată n-am făcut acest canon fără ajutorul lui”.
Văzu că chibzuiala lui nu ajută la nimic, și atunci se cufundă în rugăciune, să afle sfat.
Și sfatul ce-i venea din minte acesta era: “Nu greșești dacă încerci, căci scris este: Păstorul ce-l bun sufletu-și pune pentru oi. Iar tu n-ai o turmă, ci numai un biet mielușel.”
Cu nădejde în Dumnezeu, și cu bărbăție începu să urce, după ce-și lepădă sumanul și căciula, să fie mai ușor.
Se cățăra destul de repede la început. Dar cu cât urca, răsufletul îi era tot mai greu. Uneori se gândea să se întoarcă, dar un imbold al inimii îl mâna tot înainte.
N-a ajuns bine la mijlocul urcușului, acolo unde, la stânga, lângă spinarea ascuțită a stâncii, se deschidea o prăpastie, și se opri din nou, hotărât de data asta să nu mai facă nici un pas înainte. Răsuflând din greu, privi în prăpastie și inima încetă să mai bată. La zece coți sub el, agățat după un colt de stâncă, zăcea în nemișcate, un trup omenesc. Își ageri privirea și recunoscu îmbrăcămintea lui Ilarion cel tânăr. Să nu fie o vedenie? Cum l-a căutat mereu, cu chipul lui în ochi, nu cumva i se năzărea acum? Ce să caute ucenicul lui pe aici? De unde a cunoscut că este aici râpa asta? Și ce l-a îndemnat s-o urce?
Se aplecă atât ca să nu se prăvale, și iar se uită întins. Nu se mai putea îndoi. Ilarion era.
Pustnicul nu se mai gândi că el însuși se temea mereu de prăpastia asta, ci-și dase drumul pe pieptișul de stâncă la vale, în dreptul acelui colț în care se oprise trupul ucenicului. Și se opri și el, în alunecuș, de aceea măsea uriașă, lângă trupul Iui Ilarion. Dedesupt se deschidea prăpastie fără fund.
Era mult sânge închegat în jurul capului acelui tânăr, pe stâncă. Pustnicul se gândi că nu poate lăsa trupul pradă vulturilor.
“Nu s-a spânzurat, cum mă gândeam, ci, iată, și-a aflat altă moarte”, își zicea bătrânul cu sufletul împietrit.
Nu se mai gândi la stârvul dinaintea lui, ci căuta cum ar ieși cu el în spate din această prăpastie, și cum va coborâ pe râpă. Se uită în sus, și-i păru cu neputință. Dar chiar dacă ar merge la cărarea lui, nu putea fi vorba să coboare pe ea cu așa povară în spate.
Cu grije mare începu să pipăie, să facă pași mărunți să cunoască altă ieșire și alt coborâș. Și după cercetări îndelungate spre miazăzi, o coastă mai puțin pleșuvă, cu multe colțuri. Nu mai stătu pe gânduri ci se apropie de mort, și căutând află funia lângă un zghiab. Îl luă în cârcă, îl legă cu funia, înodând-o la piept, și porni spre ieșirea aflată.
Se minuna de dulceața coborâșului acesta. El niciodată nu l-a luat în seamă până acum, urmând să-și îndeplinească rânduiala lui pe drumul cel mai greu. Nici povara din spate nu-i părea grea.
Când ajunse la poale și mulțumi lui Dumnezeu, șezu și începu să dezlege funia. Deodată îl furnică un gând: “M-am încălzit eu de trudă, ori…”. Simțea cald trupul din spatele lui, ori e minunea lui Dumnezeu și flăcăul acesta trăiește încă?”.
Trupul era moale, nu înțepenise.
Ascultă cu urechea lipită de pieptul lui: ca o părere, inima batea.
Căută înfrigurat apă, îl duse pe Ilarion acolo. Îi stropi, îi spălă rana. Dar omul nu se deștepta.
Atunci îl luă și-l legă din nou în spatele său, și porni la peșteră.
Două zile și două nopți ucenicul fu între moarte și viață. Duhul lui se trezi de la o vreme, dar trupul ba. Vorbea încălcit în vis, și uneori gemea.
Bătrânul îi spăla mereu rana de la cap și-i punea ierburi bune de leac, pe care le cunoscuse și din ciobănia lui și, mai ales, de la Ilarion cel bătrân.
Ucenicul, în neștire, înghițea apa pe care i-o strecura printre dinți, cu lingura de lemn, Pafnutie.
Din ziua a treia începu să se trezeaseă și cu trupul. Deschidea ochii și clipea scurt și iar îi închidea. Pustnicul ar fi făcut canonul cel mare de zece ori pentru o lingură de lapte. Dar lapte nu mai era. Tufișul de lângă izvor era mereu pustiu. Îi fierbea zemuri din buruieni și-i făcea un fel de zer de mămăligă. Noroc că mai aveau făină de porumb.
Cu toate lipsurile, în două săptămâni Ilarion cel tânăr se sculă în picioare.
— Iată ce înseamnă să fii tânăr, fiule. Te scoli și din morți, îi zise pustnicul. îmbrățișându-l iar, cu lacrămi de bucunie în ochi.
Ucenicul ii privi cu ochi blânzi ca de cerb:
— Da, din morți, părintele meu! Voi să mai vorbească dar îl podidi plânsul.
Pustnicul înțelese că e încă prea slab pentru a sta de vorbă asupra acestei mult ciudate întâmplări și nu mai pomeni nimic despre ea vreme de patru săptămâni.
În timpul acesta codrii de fag începură să ruginească. Venea toamna să aducă oamenilor aminte de iarna care și pornise de undeva din negurile grele de la miazănoapte.
Pustnicul băgă de seamă că Ilarion cel tânăr, după ce se însănătoși, se făcu și mai silitor, și mai harnic decât înainte. Și la față se făcu mai limpede și mai frumos, iar ochii lui erau mereu blânzi ca la puiul de cerb. Mai băgă de seamă că glasul ucenicului se făcu mai dulce și mai cald când citea din Ceaslov.
Că se ruga nu numai cu evlavie din afară, ca până acum, ci cu evlavie lăuntrică.
Vedea schimbările din ucenicul său și dădea mărire lui Dumnezeu.
Într-o seară târzie, când afară urla întâiul vifor al iernii, ucenicul zise:
— Părintele meu, dacă nu este cu supărare, și dacă este cu putință, aș vrea să mă duc la schimnicul acela ieromonah, de care mi-ai pomenit.
— Dar ce să cauți tu la el, Ilarioane?
Ucenicul îl învălui într-o privire blândă.
— Vreau să mă spovedesc, moșule. Mi-a sosit sorocul, cum spuneai d-ta.
Pustnicului nu-i venea să creadă. De la întâmplarea aceea de la râpă, n-au mai vorbit amândoi despre credință.
— Ăsta ți-e gândul?
— Și gândul și vrerea părintele meu. Dar te-aș ruga să-mi arăți drumul și să mă însoțești și d-ta, acum când mă duc mai întâi la schimnic.
— Mai poate fi vorbă? Cum să nu te însoțesc? Cu această cale mă voi spovedi și eu, că am împlinit șase săptămâni de la cea din urmă spovedanie. Dar, spune-mi, cum ai ajuns la hotărârea asta?
— Îți voi spune la întoarcere, moșule. Acum sunt încă un om păcătos, și nu pot vorbi de lucrurile ce am să-ți spun, până ce nu mă voi curăți de greșeli și voi face canon.
— Iată căile Domnului, înalte și nepătrunse de mintea omenească, suspină bătrânul. Când gândeam că te-am pierdut, acum te-am aflat cu adevărat. Slavă Lui în veci și blagoslovit să-i fle numele între neamuri!
Dimineața porniră cu noaptea în cap. Viforul nu se potolise. Ba, în răstimpuri, învârtea și fulguială de zăpadă.
Schimnicul nu stătea departe. La amiază sosiră.
Cei doi bătrâni își amestecară bărbile sure în îmbrățișare frățească și după ce-și șoptiră câteva cuvinte intrară amândoi în bisericuța de lemn.
Stătură mult înlăuntru. Ucenicul se sperie puțin de schimnic: avea niște ochi tari ca de piatră nestemată. Și un glas adânc, bubuitor și o față uscată ca de lemn vechiu. Părea un om mânios.
Când îi veni rândul să intre în bisericuță, după ce ieși Pafnutie, inima i se strânse ca un pumn de copil mic.
Pustnicul așteptând, începu să-i facă ce i-a dat în canon ieromonahul. Bătea metanii, rostea rugăciuni, și din când în când se târa în coate și genunchi în curtea schitului. Viforul vuia mereu și se încâlcea în pletele și în barba bătrânului, învolburându-le. Fulgii căzuți întâi se topiseră, apoi apa rămasă din ei înghețase, întinzând oglindă lucitoare pe pietrele curții.
Din când în când privea spre ușa bisericuții. Ilarion cel tânăr nu mai ieșea. Se însera repede, și el tot înlăuntru. Își sfârși canonul, și ucenicul întârzia.
,,Groază mi-e să nu-l înfrice părintele Nectarie pe acest tânăr. E la întâia lui spovedanie, trebuie să-l întrebe multe, să-i descoasă toate cusăturile tainițelor sufletești. Știu bine, dar tot îmi pare că-l ține prea mult. Să nu-l înfricoșeze de la început cu această mare taină. Și apoi el mai și vorbește răstit!”.
Pustnicul, după ce-și isprăvise canonul, începu să mai spună alte rugăciuni. Acestea pentru ca Ilarion cel tânăr să nu se înfricoșeze de vorba aspră a duhovnicului și să-i fie de folos mărturisirea dintâi. Pentru împărtășirea cu cele sfinte vom veni altă dată, după ce-și va fi îndeplinit canonul și ucenicul.
Într-un târziu Ilarion cel tânăr ieși din bisericuța de lemn. Era galben și părea amețit. Umbla ca o găină beată.
— M-am temut eu, își zise Pafnutie. Cuvioșia sa nu prea alege fețele. Știe una și buna pentru toată lumea.
Se ivi îndată după ucenic și ieromonahul în ușa schitului și îndată începu să strige cu glas mare, să se audă prin vifor:
— Pafnutie. Iată că s-a și înserat. Să rămâneți aicea peste noapte. O să ningă și mai tare îndată ce se potolește viforul. Iar dumnealui trebuie sa se oprească numaidecât.
Pustnicul, însă, nu se învoi să rămână. Îmbucară câțiva cartofi copți în spuză, își luară rămas bun de la părintele Nectarie, mulțumindu-i, și își făcură calea întoarsă.
După o vreme viforul se potoli. Părea că măturase cerul, se arătară pe o clipă stelele, dar îndată le acoperiră nori negri și începu să ningă des, cu fluturi mari și moi.
Pafnutie cunoștea bine drumul și după miezul nopții ajunseră la peșteră. Mâncară un bruș de mămăligă rece și, după ce făcură canonul de la miezul nopții, se culcară și dormiră duși amândoi.

Ion Agarbiceanu – Pustnicul si ucenicul sau, cap. 6