Pustnicul si ucenicul sau [8]

ÎNAINTE, PE DRUMUL BUN

Într-o dimineață, în zilele din urmă ale lui Octombrie, Pafnutie se duse iarăși el după apă la izvorul de sub stâncă. De-o săptămână nu-l mai lăsa pe Ilarion cel tânăr să coboare la izvor. De câte ori ajungea acolo căuta mai întâi în stufișul cunoscut. Dar stufișul era mereu gol. Și dimineața aceea pustnicul căută din nou și află burduful de brânză, sacul cu făină de mălai, și mai descoperi încă un săculeț cât o jumătate de desagă. Bătrânul se miră și voi numaidecât să afle ce este în săculețul neobișnuit în tufiș. Și află boabe albe de fasole.
Pafnutie simți o mare bucurie, din două pricini: întâia, că nu mai mâncase de ani fasole, și-i plăcea tare; a doua, pentru că era mâncare de post.
Legă săculețul de burduf, le luă în spate, după ce-și umplu ulciorul și începu să suie vesel spre peșteră. Îi venea să fluiere, ca în vremea copilăriei lui, când păzea oile.
Îi spuse lui Ilarion vestea cea bună, bătând cu palma lui aspră și burduful și săculețul.
— Mă tot temeam, în zilele din urmă, că oamenii lui Dumnezeu ne vor fi uitat. Și era grabă mare de merinde, căci în trei, patru zile o să se pună așa zăpadă, încât nimeni nu va mai putea străbate până la izvor.
Ilarion se grăbi după sacul cu făină. Dar, oricât se obișnuise până acum cu sarcinile de lemne, numai după mare trudă putu ridica sacul în spinare, iar când ajunse cu el la peșteră, era leoarcă de sudoare și sufla greu.
Pustnicul văzu și nu-și putu opri un zâmbet.
— Parcă-i grea mămăliga, Ilarioane?
— Nu-s obișnuit, moșule.
— Poate că nu ești obișnuit, apoi mai ești și prea subțire încă în trup. Însă în sacul ăsta, afară de făină, mai este și altceva.
— 0 fi drobul cel mare de sare.
— Va fi și el, dar mai este ceva, zise moșul zâmbind mereu.
Ucenicul se miră: Ce-ar mai putea fi?
— Sunt păcatele păcurarilor cari ne-au făcut darul. Ei le-au vârât în sac, pentru a ne aduce aminte de ele în rugăciunile noastre, de câte ori vom mânca mămăligă din făina asta. Sacul, gândea Ilarion, fusese într-adevăr prea greu pentru mărimea lui. Poate pustnicul avea dreptate în povestea asta cu păcatele păcurarilor.
Se uită nedumerit la moșneag.
— Se poate una ca asta, moșule?
— Hai? N-ai auzit niciodată vorbindu—se despre greutatea păcatului.
— Am auzit, vezi bine!
— Poate ai simțit-o tu însuți?
— Așa este, moșule… Dar, totuși, să le bagi, păcatele, în sacul cu făină!
Moșul râse din toată inima. Era bucuros că făcuse și el o glumă. Nu prea avea obiceiul. Dar acum bucuria cea mare pentru săculețul de fasole, îl îmboldi să râdă nițel pe socoteala ucenicului.
— Păcurarii aceia, ca și părinții și moși de strămoșii lor, sunt oameni vrednici. Numai că se mai gândesc — din vreme în vreme — și la noi, locuitorii singurătăților. Nu prea au păcate mari, Ilarioane, și nu din pricina lor a fost greu sacul, ci pentru frăgezimea trupului tău. Dar noi tot suntem datori să ne rugăm pentru păcatele lor, pentru darul ce ni l-au adus. Mai trag ei în frigare câteodată câte un noatin mai gras, iar pe răboj îl însemnează între oile mâncate de gadină. Ce să le faci? După atâta lăptărie, le mai vine și lor gust de-o frigăruie.
— Înțeleg, părintele meu, că se cade să ne rugăm pentru cei care ne fac bine… Dar… d-ta îi cunoști pe ciobanii aceia?
— Nu-i cunosc, Ilarioane, ci am trăit și eu în ciobănie, și cunosc ce greșeli umblă între ei. Dar, vezi bine, nu pot cădea în păcate mari când trăiesc mereu în singurătate, ca și pustnicii, și când Dumnezeu e mereu cu ei în pustietatea codrilor. Oriunde își întorc privirile, fie zi, fie noapte, ei au mereu în față lucrurile zidite de mâna Domnului. Ca și plugarul, de altfel, însă cu deosebirea că muncitorul pământului seara se întoarce în sat, între oameni, și i se dă prilej de alte greșeli decât în singurătate. Pustnicii cei vechi și părintele meu Ilarion cel adormit, au cunoscut foloasele singurătății și au slăvit tăcerea și pustiul ca pe doi sprijinitori mari ai vieții duse după voia lui Dumnezeu.
— Am citit din viețile sfinților, părintele meu, și știu că mulți dintre ei au trăit în peșteri, în deșerturi nisipoase și în crăpăturile pământului. De bună seamă au fugit de prilejul păcatului, care e mai des între oameni, în lume.
— După socoteala mea au fugit din lume, dintre oameni, cei mai slabi, nu cei mai tari. S-au izgonit de bună voie aceia can nu se încredeau că rămânând în lume vor birui răul. Cei tari au rămas să biruie valurile vieții, în rând cu muritorii ceilalți. Asta, după credința mea, așa se întâmplă până în ziua de azi. Cred, Ilarioane, că nu noi, cei retrași în munte, în chilii, în schituri sau la peșteră suntem cei mai tari și mai buni creștini. Ci luptătorii care rămân buni creștini trăind în lume, între oameni. Mântuitorul nu ne-a poruncit să trăim numai pentru noi, biruindu-ne slăbiciunile, ci mai ales pentru alții, silindu-ne să ajutorăm pe vecin și să-l facem mai bun.
Ucenicul tăcu și se gândi îndelungat. Avu o tresărire de bucurie în suflet. Își zicea că el avea, din tinerețe, dorința asta a lupta în lume și de a birui.
De a schimba felul de viață pe care-l văzuse în jurul său, la prietenii săi. Neîmpăcarea cu felul lor de viață, fuga lui de petrecerile prietenilor, năzuința de a rămâne neîntinat cu păcate grele, curăția lui de inimă, toate acestea simțea acum că izvorâseră numai din dorința de a schimba viața din jurul său, care îi părea josnică, plină de noroi și de nedreptate. Poate chiar mândria lui de a-i întrece pe toți în lucrurile bune izvora din aceeași dorință… și totuși, iată unde l-a adus soarta sa! Dorind să fie biruitor în lume, s-a trezit la peștera pustnicului… Va fi, de bună seamă, și el dintre oamenii cei slabi, nu dintre cei tari, după învățătura pustnicului.
Îi spuse nedumenirea sa lui Pafnutie.
— De, zise bătrânul, căile Domnului sunt nenumărate și nepătrunse. Se poate ca mâna Ziditorului te-a îndreptat aici numai pentru a te întări, pentru a te îmbrăca în zalele de luptă, și pe urmă iar te vei întoarce în lume. S-a întâmplat asta de multe ori în vechime și cu mulți oameni cu gânduri bune. De bună seamă că pentru a birui în lume mai ușor te poți înarma în singurătate.
Mulți numai așa își dau seama cine sunt, ce puteri au și cum pot să-și crească aceste puteri. Mulți numai în liniștea singurătății descoperă ce răni au, și pot să le vindece.
— Mi se pare, moșule că eu sunt dintre aceștia, zise cu vioiciune ucenicul. Dacă nu veneam aici nu știu cum aș fi înțeles legea muncii și a umilinții. Nici legea răbdării.
— Asta din urmă crezi că ai descoperit-o? Te bizui că ai făcut până acum cu ușurință toată rânduiala canonului?
— Într-adevăr, n-am simțit greutăți prea mari, părintele meu.
— Am văzut eu că te supui și le faci toate cu ușurință. M-am mirat și eu destul, la început. Dar acum nu mă mai mir. Tu te-ai supus ușor și ai ascultat în toate din mai multe pricini.
Ucenicul îl privi mirat, dornic să audă. Până acum credea că numai el știa pricina acestei purtări.
— Mai întâi un fel de viață nouă, o nouă îndeletnicire, e atrăgătoare pentru multă lume, la început. În al doilea rând, cu orice preț, tu voiai să descoperi adevărul. Cărarea ce ți-am arătat-o n-ai urmat-o pentru frumusețea ei, ci pentru tine. Tu însuți mi-ai spus multă vreme că nu pricepi ceea ce faci. Dar câtă vreme omul lucrează pentru el însuși, pentru binele lui, ori de ce fel ar fi acest bine, munca e destul de ușoară, și nu are nevoie de răbdare prea mare.
— Asta mi se pare că-i chiar așa, părintele meu, răspunse ucenicul, mirat că-i cunoștea și pustnicul ceea ce credea că știe numai el.
— Hai? Cum să nu fie! Dar răbdarea și îndelungă răbdarea e cerută mai ales în lucrurile pe care nu le mai facem pentru noi înșine, ci pentru alții. Și canonul pustnicului așa trebuie să fie: nu pentru el, ci pentru slava Ziditorului. Că de vom face și canon și post și metanie numai pentru noi, și nu pentru a cinsti pe Cel Prea Înalt, ne-am luat plata în lumea asta și nu mai avem ce aștepta în cea viitoare. Poate nici nu te-ai gândit încă la lucrul ăsta, hai?
Ucenicul lăsă capul:
— Nu m-am gândit, părintele meu.
— Până acum, poate, nici nu se putea apropia de priceperea ta acest gând, fiule. Nu aveai credință, nu cunoșteai pe Domnul, nu erai încredințat că ai suflet nemuritor dar acum, cu milostivirea lui, toate cele vechi au trecut. De acum tot ce vei face trebuie să săvârșești din credință și pentru preamărirea Celui Prea Înalt. Nimic pentru tine, pentru slăbiciunea, mângâerea și mândria ta. De acum începe drumul greu al uceniciei. De acum ești un credincios, un om curățit de păcate prin spovedanie, un om nou și va trebui să trăiești ca un om nou. De acum încolo vei avea mai multă nevoie de răbdare, pentru că și aleșuirile celui viclean vor fi mai dese, mai grele și mai ademenitoare decât înainte…
Se apropia postul Crăciunului. Zăpada era așezată de un cot, dar gerul încă nu se pusese. Pafnutie și ucenicul său luară drumul către schitul lui Nectarie să se înarmeze pentru post și ajun cu o nouă spovedanie și cu sfânta împărtășanie.
Ieromonahul Nectanie se arătă tot așa de aspru și puțin la vorbă ca și în rândul trecut. Numai la despărțire îi spuse o vorbă mai prietenească lui Pafnutie:
— Grijește bine de mânzul ăsta. Poate va ieși un cal bun din el.
Întorși la peșteră și intrând în postul Crăciunului, începură canoanele deosebite pentru vremea cea sfințită și de pocăință.
Ilarion cel tânăr se puse vârtos pe lucru. Se silea, mai ales, să urmeze cărarea arătată de bătrân, și să facă toate canoanele pentru slava Ziditorului, nemaigândindu-se la sine. Era umilit și nu ieșea nici pe o clipă din ascultarea pustnicului. Focul ce-i ardea în suflet îl făcu încă, în mai multe rânduri, să întreacă măsura, în post și în ajun, mai ales. Așa că se îmbolnăvi de mai multe ori până la Crăciun. Ba odată își pierduse, de foame, conștiința și căzu în leșin.
Pustnicul îl înfruntă cu blândețe:
— Bagă de seamă, Ilarioane, că lucrurile începute cu mare dorință, prea la repezeală, nu ajung să fie săvârșite. E bună voința, e plăcută arderea lăuntrică, dar e nevoie și de măsură. Lemnele care ard cu flacără prea mare se topesc repede în cenușe. Oricum, sfatul răbdării nu este acesta. Cine vrea să facă prea mult, dintr-odată, dă dovadă de slăbiciune. Căci numai omul slab își închipue că dacă nu izbândește la repezeală, nu va mai izbândi niciodată. În trântă dreaptă cel slab scoate cuțitul și înjunghie, nu cel tare. Căci cel tare știe că are vreme să-l culce la pământ. Dar cel slab, simțind că i se împuținează puterile, vrea să sfârșească repede și scoate fierul.
llarion cel tânăr simți că pustnicul spune adevărul și se hotărî să urce treaptă după treaptă drumul arătat de bătrân. Cu toate că gândindu-se bine, înțelese că el se grăbea nu pentru că ar fi simțit că-i scad puterile, ci din dorința de a ajunge repede departe pe calea desăvârșirii. Adâncind cu cugetul această simțire descoperi însă cu groază că era tot vechea lui dorință de a fi cel dintâi, de a ieși din rândul oamenilor de toate zilele.
Își adună puterile și se strădui să urmeze cărarea arătată de bătrân: să nu mai facă nimic pentru el, ci numai pentru slava Celui Prea Înalt. Se silea să-și aducă aminte în fiecare clipă de această poruncă.
La început i se păru că nu-i prea greu. Acum, având credință, vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile mâinilor lui. Nu-și mai spunea că soarele luminează, arborii cresc, apele curg, fiindcă își urmează legile lor. Știa că aceste legi n-ar fi, și nu ar putea nimic, dacă ele nu ar fi date de voința Ziditorului. Așa că îl întâlnea pe Dumnezeu cu puterea lui, oriunde își întorcea privirile, și-i păru ușor să urmeze cărarea. Dacă toate lucrurile lumii nu fac alta decât ținând legile date lor, să proslăvească pe Ziditorul, pentru ce i-ar fi greu lui, care nu este altceva decât tot zidirea mâinilor lui Dumnezeu?
Dar în curând băgă de seamă că această cărare e cea mai grea dintre toate. Nu se putea despărți cu gândul de sine însuși. Orice făcea se întreba mai întâi dacă a lucrat cum e mai bine, dacă poate fi el mulțumit cu lucrul său, nu dacă acesta este sau nu spre proslăvirea Domnului. De cele mai multe ori avea bucuria lui în ceea ce făcea și-i era de ajuns această bucurie, fără să-i mai vină gândul dacă e mulțumit mai ales Dumnezeu.
După povața pustnicului în fiecare seară, înainte de culcare, își judeca gândurile, simțirea și faptele de peste zi. Și rămânea, seară de seară, îngrozit când descoperea cât e de plin încă de sine însuși, și cât e de departe de-a urma cărarea arătata de bătrân.
De multe ori i se plângea acestuia și-i cerea sfat. Pafnutie îl întărea.
— Ai ajuns la urcușul cel cu adevărat greu, fiule. Voință bună ai. Înarmează-te, cum ți-am spus, cu răbdarea. Ce nu poți săvârși azi, vei săvârși mâine, ori poimâine, sau peste un an, sau peste zece. Așa să te gândești. Și să nu ți se împuțineze puterea. Orice om vrednic mergând pe drum către un țel anumit, dacă se împiedică și cade, se scoală și merge mai departe. Și face așa chiar de ar cădea de sute și mii de ori. Făcând cu greu drumul, din căzătură în căzătură, i se pare uneori că stă pe loc, și nu va ajunge în veci la țel. Dar uitându-se înapoi vede drumul că l-a străbătut, știe că s-a apropiat cu ceva sau cu mult de ținta sa, prinde inimă nouă și merge mai departe. Asa și tu. Să nu crezi că munca și drumul ți-e zadarnic. De câte ori recunoști în inima ta că n-ai izbutit încă, și pornești înainte, ori începi din cap, de atâtea ori te-ai apropiat cu un pas, ori cu mai mult de ținta ta. De bună seamă că ai nevoie de harul lui Dumnezeu și de îndelungă răbdare. Pe cel dintâi cere-l în rugăciune fierbinte și umilită, iar răbdarea caută-o în sufletul tău și în pildele altora. Poate acum a sosit vremea să cauți în bucoavnele cele bătrâne rămase de la părintele meu Ilarion, și să cunoști înțelepciunea și pildele ce le cuprind.
Ucenicul, în urma deselor și stăruitoarelor lui înfrângeri, avea mare nevoie de un sprijin. Și începu să citească cu lăcomie în cărțile vechi rămase de la pustnicul ieromonah, al cărui nume îl purta.
Află aici și sfaturi și pilde care îl întăreau în credința că prin răbdare îndelungată va birui, că va ajunge să facă faptă bună numai pentru că-i bună și frumoasă, adică numai cu gândul la Dumnezeu și nu la sine.
Bătrânul simți mare bucurie văzându-l că se cufundă în acele citanii. În serile lungi de iarnă îl poftea adeseori să citească cu glas înalt din acele pilde din viețile sfinților și ale altor oameni ai lui Dumnezeu. Pafnutie avu iar bucuria pe care o simțise când trăia Ilarion cel bătrân, și-i citea și lui din acele cărți.
— Am și eu, deși-s bătrân, nevoie de întârire, pentru răbdare, zicea pustnicul. De aceea, te rog citește cu glas tare. Căci lupta noastră cu ce este rău în noi, și cu duhul rău din lume, nu sfârșește decât cu moartea.
Ucenicul citea cu glas înduioșat, iar bătrânul asculta. Erau pilde pe care pustnicul le cunoștea din citaniile lui Ilarion cel bătrân, dar îi plăcea să le audă și a doua, și a treia oară. Erau însă cele mai multe necunoscute. Cartea era groasă și Ilarion cel bătrân, în anii din urmă, când se alipise Pafnutie de el, nu mai vedea bine. Pe acestea le asculta cu mare mirare și înfrângere sufletească.
Cunoscură, astfel, împreună, viața mai multor pustnici din deșertul Egiptului, din ținutul Tebei, vieți minunate și prea plăcute de a fi povestite. Veniră la rând alte vieți de ale călugărilor evlavioși, și mai ales de ale sfinților celor de demult. În toate se ducea luptă cumplită mai ales împotriva celor două păcate care se țineau scai după Cuvioșii luptători: împotriva mândriei și a necurăției. Oamenii lui Dumnezeu, cum arătau cărțile rămase de la Ilarion cel adormit, nu putură birui păcatul, și mai ales ispita la cele două păcate, decât prin luptă de ani, dusă cu îndelungă răbdare.
Unul dintre ei vreme de cincizeci de ani dormea în fiecare noapte pe-o grapă cu colții de fier, — cartea nu spunea de unde o avea — numai pentru a îndepărta de la el vedeniile necurate, care-l îndemnau mereu să se gândească la lucrunile rușinoase săvârșite în tinerețe. Altul se urcă în vârful unui stâlp înalt, de pe care nu mai coborî patruzeci de ani, până la moarte adică, numai pentru a se pedepsi pentru păcatul mândriei, și pentru a scăpa de el și de ispitele lui. Omul și-a zis: “deasupra tuturora ai voit să fii. Iată te pun deasupra tuturora: trăiești în vârful stâlpului până la moarte”. Al treilea, pentru a se putea gândi mereu că el nu e nimica, iar Dumnezeu e totul, se îngropa în pământ și nu-și lăsa decât o gaură să răsufle, iar frații schimnici din împrejurime aveau poruncă de la el să nu-i dea de mâncare decât odată la două săptămâni, și odată la trei luni să-l desgroape pentru trei zile, pentru a mai prinde puteri.
Ascultând aceste și alte povestiri asemănătoare pustnicul Pafnutie ofta, lăcrima și zicea:
— Ce fac eu, urcând uneori râpa mea, pe lângă ce-au făcut acești oameni ai lui Dumnezeu?
Ucenicul citi astfel de pilde până ce se îngrozi în toată legea. El nu putea nici auzi astfel de chinuri, dar încă să le poarte! Și în sinea lui își zicea că nici lui Dumnczeu nu poate să-i placă astfel de lucruri. Dacă cineva își căznește în așa măsură trupul lui, însemnează că e prea slab și nu-i făcut pentru pustnicie. Îi părea că toți aceștia pun oarecum la încercare și iau în deșert numele lui Dumnezeu.
De ceea ce se mira însă după fiecare citanie, era înțelepciunea mare la care ajungeau acești oameni ce se chinuiau. De la vorbele cu care ieșeau din lume până la acelea ce le spuneau către sfârșitul canonului și al vieții, era o prăpastie ca între cer și pământ.
Părea că în vremea îndelungată în care își ucideau trupul, citeau în cărțile celor mai mari înțelepți și filosofi. Însă nu aveau nici o carte. De unde aflau o așa înaltă înțelepciune?
Odată își arătă nedumerirea înaintea lui Pafnutie.
— Fiule, nu trebuie să te miri, răspunse acesta. E lege din veac: când scad puterile trupului, cresc puterile sufletului. Apoi mai este și milostivirea Domnului, care le dă o răsplată pentru marea și groaznica luptă ce o duc împotriva răului.
Ucenicul nu primi cu bucurie acest răspuns. Nu mai citea din grozăviile acelea decât dacă-i cerea pustnicul. Nu-i plăceau. Ci se adânci mai vârtos în cetaniile altor bucoavne vechii rămase în peștrră, și în care sfinți părinți, oameni cărturari, vorbeau despre bine și desprr rău, și arătau drumul de-a face pe cel dintâi și de a-l înconjura pe cel din urmă.
Acestea îi păreau lui vorbe și sfaturi ale unor oameni prea cuminți. Dar toți scriau la fel în cărțile lor, ca și când s-ar fi înțeles între ei.
Nu peste mult părăsi și acele cărți, și iar rămase cu sufletul lui. În toată seara își cerceta viața de peste zi, și vedea cu mirare și cu amărăciune, cum înaintează de greu. Numai în clipe rare se putea uita pe sine, și făcea lucrul spre slava lui Dumnezeu.
Într-o noapte dormi tare neliniștit. Se svârcoli mereu în așternut. Dimineața era istovit și palid. Părea înfricat.
— Ce este cu tine Ilarioane? Ce ai pățit?
Ucenicul răspunse cu greutate:
— Mi se pare, moșule, că eu în loc să înaintez pe drumul cel bun, dau mereu îndărăt.
— Ți se pare numai, dar nu-i așa. Câtă vreme ai voință bună și lupți, să știi de la mine că mergi înainte. Dar, ce este?
— Am avut, părintele meu, năluciri necurate în vis, cum nu mi s-a întâmplat nici când trăiam în lume.
— Ce năluciri, Ilarioane?
— Mi-e și greu și-mi vine și scârbă să mărturisesc.
— Dacă simți scârbă, poți să spui.
— Mi s-a arătat în vis, moșule, o femeie goală care voia să mă ducă la păcat. Eu n-am văzut în viața mea o femeie despuiată până acum în vis. Cum am văzut-o? De unde a venit? Cine mi-a trimis-o? Pentru că eu, moșule, toată viața mea am fost om curat. Nu m-am atins de femeie. Și nici gânduri spurcate n-am avut până acum. Am venit în munte pentru a cădea aici în păcat? Căci acum o văd pe femeia aceea și treaz, cât se închid ochii. Cine a trimis-o?
Pustnicul se întristă și zise:
— Nu credeam să se apropie așa de repede de tine. Diavolul a trimis-o, fiule, căci el are asemenea obiceiuri. Dar dacă te-a făcut să vezi goliciune femeiască, să știi de la mine că ești departe pe drumul desăvârșirii în virtute, deși tu crezi că stai pe loc, sau chiar dai îndărăt. Să știi, fiule, de la mine și de la părintele Ilarion cel bătrân, că diavolul nu se apropie de ucenic ori de schimnic, ori de monah cu astfel de năluciri, decât atunci când se teme și se simte în mare primejdie.
— Cum și pentru ce s-ar teme? Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Se teme să nu te piardă. Se simte în primejdie că vei birui. Te vede cum te-ai înjugat de acum și cu răbdarea, și știe că asta-i armă aducătoare de moarte pentru el.
— Dar ce are el cu mine? întrebă cu un fel de mânie, ucenicul.
— Ce are cu toată lumea care vrea să fie bună, să umble în căile Domnului. Trebuie să știi că el se crede încă stăpânul acesteia, domn peste oameni, deși Hristos i-a frânt împărăția, dând oamenilor puteri să biruiască. Deci când vede pe cineva că pășește vârtos pe urmele lui Hristos, se teme să nu-l piardă. Și se folosește de arme, de ispite. 0 ispită a lui a fost și visul tău, Ilarioane, încheie pustnicul făcându-și cruce și scuipând la stânga.
— Dar ce legătură poate avea ispita asta cu drumul pe care năzuesc așa de greu, cercând să uit de mine și să fac totul pentru Domnul, slujind răbdării pe cât pot?
— Apoi chiar împotriva acestei năzuințe a ta, a trimis el năluca.
— Nu pricep, moșule.
— Dar n-ai spus tu că îndată ce închizi ochii, iar vezi spurcăciunea aceea?
— Ba am spus, și este așa.
— Și la cine te gândești și ce-ți vine în minte când o vezi?
— Mărturisesc că mă umplu de porniri și gânduri necurate. Mă gândesc la plăcere necurată. Și parcă mă aleșuește încât nu mai pot scăpa. Mă gândesc numai la mine și la plăcerea ce aș avea-o cu femeia aceea. Tot gânduri care îmi umplu capul fără să le chem, fără voia mea. Așa ceva nici n-am mai pățit de când sunt.
— Apoi asta o vrea cel rău. Cu nimic nu se poate face să ne gândim mai mult la noi, decât deșteptând poftele cele trupești. El vrea să te gândești la tine și la plăcerea ta și să uiți că ești chiar așa pe drumul care te duce să slujești numai lui Dumnezeu, ca tot ce faci să faci numai pentru el. Nu înțelegi nici acum?
— Ba, parcă aș începe să înțeleg, părintele meu, răspunse cu spaimă ucenicul.
— E dovada cea mai bună că ești pe drumul cel bun. Să nu te temi. Vei primi ispita. Dacă vei primi-o mereu cu scârbă și cu împotrivire, n-are ce-ți face.
Ucenicul se mai liniști puțin. Dar nopți în șir închipuirea aceea nu-l mai slăbea. Fără să-și dea seama își aduse aminte de ispitele citite din cărțile cele vechi și de canoanele ce le făceau acei oameni care voiau să scape cu orice preț de ispită. Și fără să-i mai pară acum mari prostii și lucruri împotriva firii, începu să adune bolovani din râu și-i duse în peșteră în așternutul său. Căută pe cei mai ascuțiți, pe cei mai colțoși, și dormea pe ei.
Pustnicul văzu, dar nu zise nimic.
Ucenicul dormi așa până în gură de primăvară. În fiecare seară se ruga să se alunge de la el astfel de ispită, și în fiecare dimineață se trezea cu sufletul înfrânt: iar i se arătase vedenia aceea. Uneori, după săptămâni de împotrivire, slăbea zicându-și: “toată răbdarea încă văd că nu mi-e de nici un folos”. Dar numai pe-o clipă își pierdea nădejdea, și iar se înverșuna la luptă. Acum știa ce este nu numai răbdarea, ci chiar îndelungă răbdarea. Și dintre toate virtuțile, îi păru cea mai grea.
Dar când porniră adierile celea dintâi ale primăverii Ilarion cel tânăr începu să doarmă liniștit. 0 noapte, două, trei. Bucuria lui fu negrăită. Mai așteptă o săptămână și închipuirea diavolească tot nu se mai arătă. Dormea precum un copil în fașe, după ce l-a scăldat mamă-sa. Adună pietrele cele colțoase din așternut, le aruncă pe coasta muntelui ca să se durige până jos în vale. Dormind acum pe patul lui obișnuit de altă dată încă o săptămână, ucenicul nu mai fu asuprit de vedenii.
În aceeași vreme simțea o mare bucurie lăuntrică. Se simțea mai crescut în puterile cele sufletești ca niciodată. Îi părea că e după o baie întăritoare. Și odată cu bucuria, i se deschise parcă și o nouă putere de înțelegere. În rugăciune se simțea mai aproape de Dumnezeu. În baterea metaniilor părea că-l simte mereu pe Stăpânul în fața lui, și știa că lui se închină. Alungându-se de la el ispita care-l făcea să se gândească la sine, toate gândurile o porniră parcă pe un singur drum, la Dumnezeu.
Seara, când își cerceta sufletul pentru faptele de peste zi, vedea cu bucurie că pe cele mai multe le făcuse din dragoste către Atotputernicul, urmând bine cărarea arătată de bătrân. Nu-și mai putu stăpâni bucuria și îi mărturisi pustnicului.
— Am scăpat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ispită, moșule.
— Am văzut îndată ce ai aruncat pietrele. Afară de Dumnezeu, de tine și de mine, mai este cineva care știe că ai scăpat și că ai ieșit biruitor.
Ucenicul se miră:
— Cine ar mai putea ști?
— Nu știe numai, ci acesta a simțit și loviturile.
— Care lovituri?
— Fiecare piatră pe care ai aruncat-o pe stâncă la vale, a lovit, fără greș, în cel necurat, care te-a ispitit. Acum urlă undeva în fundul iadului.
Lui Ilarion îi plăcu auzind asemenea cuvinte și se veseli.
— Dar n-am scăpat numai de ispită, părintele meu, ci am primit și un mare dar. Încep să știu cum să fac lucrurile nu pentru mine, ci pentru Dumnezeu, din dragoste pentnu el.
— Nu e nici o mirare. Luni de zile ai suferit, pentru această luminare, căci diavolul voia să te umple de tine și de plăcerile tale, și tu ai luptat din răsputeri împotriva aceluia care voia să te scoată din legea și iubirea Domnului. Scârbit de ispită ai vrut să scapi de ea nu pentru tine, ci pentru Domnul. Căci pentru tine era mai ușor și mai plăcut să te lași în brațele acelei arătări mincinoase. Cu răbdarea ai biruit pe dușmani, cu răbdarea ai înaintat pe drumul desăvârșirii, deși ți-a părut mereu că stai pe loc.
Ucenicul era mereu pun de mângâere și de o mare bucurie lăuntrică. Înțelegând tot mai bine să facă orice lucru pentru dragostea lui Dumnezeu, îl simțea pe acesta mereu în apropierea sa, deși nu-l putea vedea. Îi părea că era undeva în apropierea peșterii o mare vatră de jăratic, din care se strecura, nu știu cum, în sufletul său, lumină și căldură, începu să priceapă puterea și binefacerile credinții și ale iubirii, până când într-o zi, în toiul canonului din Păresimi, i se făcu în inimă lumină deplină. Se opri din metanie și zise cu glas tare:
— Când lucrăm din dragoste de Dumnezeu, atunci ne facem nouă înșine cel mai mare bine. Tot ce facem pentru el, se întoarce asupra noastră, cu înmiită măsură.
— Așa este, zise pustnicul mirat că s-a oprit în mijlocul canonului. Dumnezeu are tot ce-i trebue, cu ce-i dăm noi nu se îmbogățește. Dar ni se cere fapta din dragoste față de el, uitându-ne cu desăvârșire pe noi înșine, pentru a putea săvârși fapta bună fără gând la folosul nostru. Aceasta e fapta bună întreagă. E virtutea. Iar ea ne îmbracă tot pe noi. Folosul, și încă cel mai mare și statornic, e tot al nostru. Ne vine din belșug când nu-l așteptăm. Domnul a zis: “Tot ce-l ce-și caută sufletul său, pierde-l-va, iar cel ce și-l pierde pentru mine, îl va afla”.

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *