CUM A AJUNS NICHIFOR PREDA
SĂ-L CHEME IARĂȘI ILARION
Povestirea din această carte e făcută pe urmele unor vechi însemnări, aflate pe foile mucegăite ale unei bucoavne groase dintr-o sfântă mănăstire. Cartea poate avea trei sute de ani. Foile tipărite sunt în limba slovenească, iar cele netipărite, de la sfârșitul cărții, poartă însemnări în graiul nostru. Sunt multe și felurite însemnări, despre ani de foamete și prăpăd de ape, despre năvăliri de turci și tătari, despre războaie pe care le-au bătut Domnii Moldovei, despre cutremure de pământ. Dar cea mai lungă însemnare vorbește despre pustnicul Pafnutie și ucenicul său Ilarion. Și la sfârșit se arată cum acest ucenic Ilarion, întors în lume în puterea bărbăției, a venit iar și s-a așezat la acea Sf. Mănăstire, ca monah, făcându-i danii multe, și fiind el acum, cunoscut cu numele de Ilarion Ciungul. Iată cum s-a întâmplat.
După ce a auzit vestea că părintele său e rănit și pe patul de moarte, a lăsat muntele, călăuzit de Pustnicul Pafnutie până la drum deschis și de acolo a luat-o la fugă. Îl tăia cu cuțite ascuțite gândul că vreme de doi ani nu s-a mai gândit nici la mamă-sa, nici la tatăl său. Și alergând se jură să se canonisească toată viața pentru această uitare.
Acasă, tatăl său zăcea pe patul de moarte. Preotul îl spovedi și-l împărtăși cu cele sfinte, după ce a fost iertat și s-a împăcat cu soția, mama lui Nichifor. Ea era acolo, lângă patul suferințelor, dar era așa de copleșită de durere, încât nici nu-l cunoscu pe Nichifor.
Rana i-o făcuse boierului spălătura care-i stricase casa. Îl înjunghie cu un cuțit, când el încercă să o alunge de la casa lui. Nimeni nu știa unde s-a dus, după înjunghiere, femeia aceea. N-o mai văzu nimeni.
Nichifor, vreme de două luni, n-a avut somn, până nu l-a văzut pe tatăl său în picioare. A adus doctori vestiți de la Iași, ba chiar și din țara leșească.
Tatăl său, când s-a sculat mai întâi în picioare l-a îmbrățișat, a început să plângă cu hohote. Plângea și mamă-sa alături.
El se rugă de iertare pentru fapta lui nesocotită de a pleca de acasă fără să le spună un cuvânt. Le povesti cu de-amănuntul ce l-a îndemnat să fugă de acasă. Spuse lucruri dureroase pentru tatăl său. Cum era un om care nu putea minți, tatăl său auzi toate învinuirile grele ce se ridicau asupra lui din nenorocirile băiatului. Le auzea și le purta însă cu ușurință, pentru că, de la rănirea lui, se gândi el însuși la fărădelegile în care a trăit, și simțise mare părere de rău și înfrângere, pocăindu-se. După cum îi spusese soției, așa-i spunea acum fiului. “Eu, da, eu v-am alungat pe amândoi. Rogu-vă de iertare”.
Își luă canon strașnic pentru toată viața ce-o mai avea de trăit; să ajune de cu seara, toate Vinerile și Miercurile de peste an, să nu mai pună în gura lui băutură bețivă, să nu mai joace cărți, să se desbare de toate prieteniile lui vechi.
Ilarion cel tănăr se ruga în toată ziua pentru el, să-i întărească Dumnezeu voința, se ruga și mamă-sa.
Și rugăciunile lor fură auzite.
Boierul își veni în fire și se apucă din nou de gospodăritul moșiilor sale. Mâna lui dreaptă era acum Nichifor. În câțiva ani scăpară de datorii și cumpărară și cele două moșii vândute.
Mama lui Nichifor întineri, și își uitase, ca și când le-ar fi înecat în apă, toate suferințele din anii de groază.
Amândoi părinții erau fericiți văzând hărnicia lui Nichifor. Două lucruri însă, nu înțelegeau: feciorul lor nu voia să se însoare, și toată vremea slobodă ce o avea o petrecea prin satele de pe moșii, cercetând pe săraci și pe bolnavi, și ducându-le ajutoare.
La sfatul lui, boierul aduse multe îmbunătățiri pentru sătenii de pe moșiile sale. Sărăcia și suferința își adunară calabalâcul și plecară pe locuri pustii. În scurtă vreme mama lui Nichifor îl însoțea la casele bolnavilor și ale săracilor.
Se duse vestea de schimbările făcute pe moșiile lui Preda până la scaunul Domniei, și Vodă dori să cunoască numaidecât pe tânărul de care vorbea acum țara întreagă.
Nichifor Preda ajunse, în grabă, între boierii de frunte. Vodă îl ținu la curte, să-i fie mâna dreaptă mai ales la judecarea jalbelor și la slujirea dreptății. Se mira și de cunoștințele lui și de simțul său de dreptate.
Un lucru nu înțelegea acum nici Vodă: deși trecuse de treizeci de ani, Nichifor nu voia să se însoare. Vodă îi vorbea când despre o fată de boieri mari, când despre alta. Dar Nichifor clătina din cap.
— Nu mă însor, Măria Ta.
— Poate ți-a sucit mintea pustnicul la peștera căruia ai trăit doi ani? Cum? Boier de mare viță, cu atâtea moșii, singurul la părinți, vrei să-ți rămână neamul fără urmași?
— Măria Ta, cine are muiere trebuie să trăiască pentru muiere, și să se poarte așa ca să-i placă muierii. Cine e singur poate trăi să facă bine altora, să slujească Țării, să-l slujească pe Dumnezeu.
Vodă se miră de asemenea cuvânt și rămase pe gânduri. Trecură ani de cănd Nichifor era în slujba sa, și vedea cu ochii câte lucruri se schimbară în vremea asta din rele în bune. Birurile se micșorară, și totuși vistieria Țării era mai plină ca niciodată. Moravurile boierilor se îmblânziră pe la toate moșiile. Nimeni nu mai cuteza să răpească avutul altuia. Uneltirile de la Curte încetară, fiindcă cei prinși cu ele erau pedepsiți fără cruțare. Nu mai erau hoți la drumul mare. Nichifor Preda luase în mână toate dregătoriile cele mari. Fără de el, la porunca lui Vodă, nu se mai făcea nimic.
De trei ori pe an, la praznicile împărătești, Nichifor se ducea să-și vadă părinții și să se bucure împreună.
Toată lumea se mira de curăția vieții lui Nichifor, de umilința, de cinstea, de dreptatea lui. Nimeni, afară de un călugăr bătrân de la curte, nu știa cum priveghează tânărul boier nopțile, rugându-se cu mare evlavie.
Dar trecură ani și nici o taină, între oameni, nu rămâne nedescoperită. Află și Vodă, aflară și alții, află Țara întreagă ce viață de creștin duce tânărul boier Preda. Și lumea, în frunte cu Vodă, nu numai îl cinstea, dar parcă se și temeau de el cu toții.
Așa trăi la curte, făcând binele și oprind pe alții să facă răul, până la vârsta de cincizeci de ani. Atunci porni din răsărit un pârjol al tătarilor, și Nichifor sări, cu cele dintâi cete de călăreți, la hotare. Păgânii fură biruiți în cele din urmă, deși năvăliră câtă frunză, câtă iarbă, dar Nichifor Preda se întoarse fără brațul drept. În aceeași vreme, îi muriră amândoi părinții într-o molimă de lingoare.
Nichifor Preda nu păru întristat de nimic, ci părea mai vârtos că se bucură și se luminează.
Vodă cel bătrân murise, iar fiul lui îl slobozi, la cererea acestuia, pe Nichifor din slujbă.
— Ciung cum sunt, și de aici încolo și bătrân, de ce folos aș mai putea să fiu aici, Măria Ta?
Vodă cel tânâr îi dădu slobozenie să plece. Ba parcă se simțea chiar ușurat dintr-o parte: prea era la curte o viață de mănăstire. Cine mai cuteza să facă petreceri care să țină cu zilele?
Abia după ce a plecat se văzu că își câștigase mulți dușmani. Toți răsuflau ușurați că au scăpat de “călugărul acela”.
Nichifor Preda vându o moșie și luă bani frumoși pe ea. Pe celelalte le împărți în fâșii și le dădu țăranilor.
— Oameni buni, le zise el, eu plec departe și nu știu când voi veni, dacă voi mai veni. Nu am pe nimeni să îngrijească de moșii. De aceea vi le-am împărțit vouă. Să le lucrați ca pe ale voastre. La curte n-aveți să dați nimic, câtă vreme eu voi fi dus. Numai o datorie vă las și vă leg cu sufletul să n-o uitați. Din roada voastră de pe aceste moșii fiecare să dea o măsură pentru săracii și bolnavii din sat. Asta să rămână lege în veci, și cine nu va ține-o să știe că bine nu se va alege de el. Am făcut și hârtii de danie pentru fiecare din voi, când s-ar întâmpla să nu mă mai întorc.
Nichifor Preda după ce cuvântă așa așeză în sân banii de pe o moșie, și luă drumul muntelui.
Se scurseră douăzeci și șapte de ani de când nu mai făcu acest drum, dar îl cunoștea ca și când numai ieri ar fi alergat pe el în goană la patul de suferință al tatălui său. De altfel nici într-un an nu-și uită pustnicul de la peșteră. Trimitea, prin ai lui, sacul de făină și burduful de brânză la peșteră. Trimitea și desaga cu fasole. Ba nu-și uită nici de schimnicul ieromonah Nectarie. Acestuia îi trimitea și câte un butoiaș cu vin, să aibă pentru sfânta Liturghie.
Dar la peșteră nu mai află pe Pafnutie. Alt pustnic îi ținea locul. Acesta-i arătă locul unde-l îngropase înainte cu zece ani.
Poposi aici câteva zile, se duse până la râpa canonului celui mare, bătu metanii și se rugă. Apoi porni la schit să-l vadă pe ieromonahul Nectarie și să i se spovedească.
Dar nu-l mai află nici pe bătrânul acela încruntat. Se coborâse înainte cu cincisprezece ani în pământ, să mai ridice și acolo din sprânceana de la ochiul stâng.
La schit erau acum doi călugări, care aveau mare mâncărime de limbă. Voiau să știe dacă el era boierul cel mare, pe care-l blagoslovea o țară, și care fusese mai de mult ucenic la pustnicul Pafnutie. Și dacă e dânsul pentru ce s-a întors iarăși la munte?
Nichifor îi lăsă a întreba și le răspunse în puține vorbe. Apoi se întoarse iarăși la peșteră. Pustnicul de aici era bolnăvicios și noaptea gemea mereu. Nu mai simți tragere să rămână aici. Așa, coborâ în vale și căută până află mănăstirea asta de călugări, unde se păstra cartea cea bătrână, în care cineva, mai târziu, făcu însemnările despre Pustnicul Pafnutie și ucenicul său Ilarion, și cum acest ucenic a fost monah aici cu numele de Ilarion Ciungul.
Iată acum însemnările despre Ilarion Ciungul.
În seara zilei de Cuvioasa Paraschiva bătu la poartă un drumeț ostenit, și ceru sălaș. El se puse în rând cu monahii și venea la toate canoanele mănăstirii și toți frații se mirau cum știe rânduielile. Numai la metanie nu se pleca să dea cu fruntea de pământ și atunci văzură frații că-i lipsește brațul drept, de sub umăr. Rămase o zi, rămase zece, și monahii nu știau nici cine este, nici ce are de gând. La întrebarea starețului străinul scoase punga și vărsă aurul pe masă, scuturând din mâna stăngă.
— Prea cuvioase părinte, zise el, eu fac acest dar sfintei Mănăstiri. Nu te speria, nu sunt bani de furat. Am vândut o moșie a mea moștenită din strămoși, și vreau să-mi plătesc traiul meu cât voi mai fi la acest adăpost al lui Dumnezeu. Căci eu de lucrat, cu o mână, nu voi putea și așa de folos nu vă voiu fi. Muiere n-am și n-am avut. Și vroiesc să trăiesc aici, între frați, și să-l slujesc cum voi putea pe Stăpânul cerului și al pământului.
Starețul, mirat foarte îi duse în chilie, apoi adună sobor și se sfătuiră ce să facă. Unii ziceau că-i trimis de Dumnezeu, alții că-i de Celălalt, să-i ispitească cu aurul. După mult sfat hotărâră să ridice o biserică nouă cu aurul străinului. Cea veche era prea mică și crăpată. “Dacă zidul la temeiuri nu se va surpa, va fi semn că omul e trimis de la Dumnezeu și că banii sunt curați. Dacă nu, omul va fi poftit să plece cu banii lui cu tot”.
Sfatul a fost aflat de bun, și peste o săptămână veniră meșterii. Străinul își vedea de canon și de rugăciune și cutremura pe toți cu evlavia lui. Zidul creștea frumos, și frații se bucurară.
— Rămăi cu noi, străine, îi zise starețul. Cu banii tăi clădim o biserică nouă. Dar cum ți-e numele?
— Ilarion mă numesc, cuvioase Părinte.
— Și unde ți-ai pierdut brațul drept?
— A vrut Dumnezeu așa.
— Bine. Intră în rândul fraților. Monahii îl numiră Ilarion Ciungul, că era ciung. Și, cu cât treceau zilele, se mirau tot mai mult de evlavia și umilința lui.
Rugă pe stareț să facă o slujbă pentru hodina părinților săi.
— Se va putea să se slujească o liturghie în fiecare an, în ziua asta? întrebă el pe stareț.
— Dacă e voia și rânduiala ta, se poate. Ai făcut o danie mare.
— Și după ce voi muri eu, să fiu și eu pomenit alături de ei.
— Vom face pisanie, și așa va fi. — Mai multe despre sine n-a pomenit acel Ilarion Ciungul. Ci, după un an, un frate care a adunat milă prin țară, s-a înapoiat cu spaimă mare. A intrat la stareț cu răsuflarea oprită:
— Știi Prea cuvioșia ta pe cine ai primit între monahi? Știi cine este Ilarion Ciungul?
— Din neam boieresc trebuie să fie, și dintre creștini evlavioși, dacă a făcut o danie ca asta, și dacă a fugit de lume.
— E Nichifor Preda, preacuvioase.
— Sfetnicul lui Vodă?
— Mâna lui dreaptă.
Toată mănăstirea se înspăimântă. Îi sosise vestea până aici, de mulți ani. Toată lumea îl lăuda, dar se și temea de el.
Nici starețul, nici alt monah nu cuteză să-l întrebe dacă el era cu adevărat Nichifor Preda. Dar cu toții simțiră că, pe lângă Dumnezeu, mai este acum cineva care priveghează la viața lor. Cei cari erau aplecați la patima vinului împuținară mereu măsura, pâna ce ajunseră să nu-l mai guste decât la praznicele mari. Cei care erau lăcomoși la mâncare, începură a se obișnui cu postul și cu ajunul. Cei cu gura plină de clevete, își mușcau limba și se păzeau. Și fu mare înviorare întru cele sfinte în toată mănăstirea. Chiar și sfinția sa starețul bătea mai multe metanii ca mai înainte și în post nu se mai îndulcea cu untdelemn.
Ilarion Ciungul trăia însă ca și mai înainte, în umilință și în rugăciune, gata să slujească orișicui. El nu știa nimic cum se făceau toți frații mai buni, fiind el în mijlocul lor.