Viata si invataturile Sf. Ier. Nifon [7/9]

MOARTEA  PACATOSILOR  ESTE  CUMPLITA

            Odata, Cuviosul Nifon statea in strana bisericii. Chilia lui era aproape de biserica Sfintei Ipatia si multi credinciosi se adunase in jurul lui sa se foloseasca. Unul l-a intrebat despre diferitele feluri de morti: cum unii mor cu tulburare si altii cu pace, altii in instrainare, altii in pustiuri iar altii in mare. Ba, unii zic ca fiecaruia ii este scris si unde sa moara.
            – Ceea ce este de neaparata trebuinta, fratilor, a inceput Cuviosul, este sa ne pocaim de pacate si sa cerem mila de la Dumnezeu prin pocainta. Cat despre toate celelalte, sunt judecati ale lui Dumnezeu si este foarte primejdios sa ne ocupam de ele. Mai bine sa plangem si sa ne tanguim pentru pacatele noastre, ca sa aflam mila si sa ne invrednicim a dobandi o farama de mantuire. Vin zile rele “in care nimeni nu mai poate lucra”. Deci, inainte de a sosi, sa lucram binele ca sa traim in veci.
            – Intelept este acest cuvant, au spus cei de fata. Totusi, daca nu este nepotrivita intrebarea noastra, va rugam sa ne dati un raspuns.
            – Atunci, Nifon le-a povestit:
            – Aveam un prieten pe care il chema Teofil. De multe ori fericea ticalosia mea, nestiind ca nelegiuirile mele intreceau si pe ale demonilor. Din tinerete, de multe ori vorbeam cu el, si-i spuneam cuvinte de suflet folositoare, dar nu am izbutit sa-l castig la bine. Auzea numai si, multumea. Dar din cate auzea nu savarsea nici una. Lucra intr-un atelier si, munca lui era sa cantareasca. Era ranchiunos si dusmanos in cuvinte. Nu avea usa de ingradire buzelor sale. Nu se temea deloc de Dumnezeu, de aceea lucra cu pacat. La cantar era foarte necinstit, mancand astfel osteneala saracilor. A venit insa si secera care avea sa-l secere din viata.
            Cu o luna inainte de moarte s-a imbolnavit de dizenterie. Ii iesisera afara maruntaiele si se chinuia, muscandu-si buzele si limba pana ce si-a taiat-o cu dintii. Asa de aspra era Judecata lui Dumnezeu, ca saptesprezece zile s-a framantat si s-a rostogolit in pat, scrasnind din dinti. Si-a smuls, fir cu fir, barba, care ramasese goala ca palma. Apoi, isi numara degetele, isi misca jalnic capul, holba ochii si cerea mangaiere, dar nu afla. Si iarasi isi misca capul, isi smulgea parul, numara degetele si gemea.
            Era o priveliste jalnica si tare infricosatoare, uitandu-te la el cum a mai rezistat la acea teribila chinuire. Pana la urma, si-a mancat si buzele, a ramas fara par pe cap si continua sa-si numere degetele, sa geama si sa scrasneasca din dinti. Un inger nevazut statea langa el. Isi scosese din teaca o infricosata sabie si chinuia pe nefericitul Teofil.
            Asa s-a chinuit si s-a luptat cu moartea saptesprezece zile, precum am zis, numaradu-si cu degetele nedreptatile de la cantar. Si, ingerul pedepsitor i-a zis:
            – Ticalosule, n-ai avut nici o mila! Pe toti i-ai furat cu cantarul tau, lucrand necinstit. Te-ai departat si de dreapta credinta si, pe deasupra, la tot pasul injurai infricosatul Nume al lui Dumnezeu. Si de ce injurai si barfeai pe toti oamenii cinstiti? De ce, cand te impartaseai cu Sfintele Taine, scuipai fara teama pe pamant? De ce ai nedreptatit si inselat la cantar pe saraci? Iata, acum ce-ti aduc toate acestea! Daca nu se aduce aici cantarul, inaintea tuturor, sufletul tau nu va iesi si te vei chinui necontenit.
            El insa, avand limba taiata, nu putea cere cantarul, ci numai socotea pe degete, miscandu-si capul. Si nimeni din ei nu intelegea ce vrea. Numai un om sfant si vazator, care se afla acolo, a auzit pe inger, a inteles si a trimis sa se aduca un cantar. Cel ce tragea sa moara, numai cat a vazut cantarul, a suspinat adanc, a inceput a da din cap cu putere, ca si cum marturisind caci cu acesta facuse toate nelegiuirile sale si indata si-a dat sufletul. Ingerul judecator i-a luat sufletul si l-a predat judecatii lui Dumnezeu.
            – Ce invatatura scoatem, deci dintr-o astfel de moarte? a intrebat Nifon. Potrivit cu faptele, a venit si pedeapsa. Fiindca era asa de pacatos si nelegiuit, ca si mine ticalosul, a fost pedepsit de aici, pentru ca dupa infricosata judecata sa sufere mai putin chin.
            Auzind acestea cei de fata, au suspinat gandindu-se fiecare la pacatele sale.
            – V-ati spaimantat de judecata lui Dumnezeu, a adaugat Cuviosul, precum a patit de multe ori preablandul David. Ascultati inca o intamplare asemenea.
            Dar, inainte de a incepe, Cuviosul s-a ridicat si le-a facut metanie, zicand:
            – Iertati-ma, fratilor, ca va intinez cu pacatele mele. Nu sunt vrednic nici sa stau langa voi. Si totusi stau. Ba si mai mult. Eu cel orb vreau sa va povatuiesc, cu slava mea cea desarta, pe voi, care vedeti.
            Cei care erau de fata au fost impresionati de aceste cuvinte si au cazut la picioarele lui cu cainta. Se temeau ca nu cumva Dumnezeu, vazand marea lui smerenie, sa pogoare foc si sa-i arda, de vreme ce stiau ca el este sfant iar ei sunt pacatosi.


MOARTE AMARA,  CURATIREA  SUFLETULUI

            Dupa ce Cuviosul a ridicat pe oamenii care cazusera la picioarele lui si i-a pus sa sada, a inceput o minunata povestire.
            “Traia in Constantinopol un tanar cu numele Vasile. Era viclean, stricat si foarte rautacios. In fiecare seara mergea la locuri necinstite. Stapanul lui, pe care-l chema Patriciu, dimpotriva, era un om ales, milostiv, miluind si daurind cui avea nevoie, precum porunceste Scriptura. Vasile, slujitorul sau, avea optsprezece ani. Adesea stapanul sau il trimitea cu treburi, iar el, cu acest prilej, umbla prin locuri stricate, intinandu-si frumusetea trupului si a sufletului. Dar, Dumnezeu, Care nu voieste moartea pacatosului, iata cum a iconomisit mantuirea lui:
            S-a facut foamete in toata regiunea aceea. Cu foametea a venit si o iarna aspra, incat zilnic mureau in oras ca la o mie de oameni. Era asa de mare multimea mortilor, incat nici sa-i mai ingroape nu dovedeau. Si, fiindca bantuiau teribil foametea si gerul iernii, amandoua relele impreuna, stapanii erau nevoiti sa dea drumul slujitorilor si robilor lor. Ba unii, ajunsesera sa-si vanda si copiii, ca sa castige un ban pentru a-si cumpara mancare. Lucrurile fiind grele pentru toti, fireste erau si pentru Patriciu de care am pomenit si care a fost nevoit sa renunte si el la slujitorii lui. “Cu ce sa ma hranesc eu, copiii si slujitorii mei?” se gandea el, pentru ca avea multi.
            Astfel, impreuna cu ceilalti slujitori ai sai, a dat drumul si tanarului Vasile. Acesta, chiar din prima zi, si-a vandut haina intr-o carciuma si si-a mancat banii. Si in putina vreme si-a vandut si a cheltuit tot ce avea. In cele din urma a ajuns sa cerseasca , umbland de colo pana colo si jelindu-se. Asa de grozav a suferit de frig, ca mai sa-i inghete sangele. Si chinurile i se inrautateau din zi in zi. Acum insa, nu mai zicea nimic, ci numai slavea pe Dumnezeu, zicand: “Slava Tie, Doamne!”
            Cine ar fi putut descrie chinurile sau iutimea foamei si spaima cu care rabda vitejeste multumind lui Dumnezeu? A rabdat mult acest chin, pana cand, intr-o zi, a cazut epuizat intr-o ulita a orasului. Zacea suspinand, tremurand, aproape mort de foame. Din pricina gerului teribil ii inghetasera picioarele de tot, ii cazusera si degetele, pentru ca putrezisera vinele si nervii. Iar el, minunatul copil, cu adevarat imparat, piatra neclatita, stea luminoasa, pe toate le suferea fara murmur, ca un alt Iov, fara sa carteasca impotriva lui Dumnezeu. Il chinuia foamea, il sfasia frigul, ranile ii inghetasera, ca era gol si produceau nesuferita durere. Cu un cuvant, il cuprinsesera toate chinurile. Iar el continua sa slaveasca pe iubitorul de oameni Dumnezeu. Atunci, cu adevarat, nu era cine sa-i ajute, pentru ca toti isi jeleau lipsurile si greutatile lor.
            Dupa un timp, s-a intamplat sa treaca pe ulita un om credincios cu numele Nichifor. L-a vazut si i s-a indurerat sufletul. Indata a poruncit slujitorilor sai sa-l ridice si sa-l duca la casa sa. Acolo, cu mainile sale i-a pregatit pat, l-a culcat, l-a ingrijit cu toata inima si i-a randuit o slujnica sa-l ingrijeasca, fiindca avea neaparata nevoie de ajutor, de vreme ce tot trupul ii era ars de ger.
            Au trecut astfel, stand doua saptamani la Nichifor si a sosit ceasul ca Vasile sa calatoreasca spre Domnul si Dumnezeul sau. Era intr-o sambata pe la orele 9 dimineata. Cum se afla intins pe pat, ca de obicei, Vasile a inceput a sopti:
            “Bine, bine… au venit cei frumosi… Domnul v-a trimis… Bine ati venit!… Asteptati putin si mergem…
            – Hai degrab ca te cheama Domnul! – i-a zis cineva nevazut.
            – Va rog, bunilor prieteni ai lui Dumnezeu…, sopti iarasi Vasile, aveti putina rabdare… Un om mi-a imprumutat zece bani… si trebuie sa-i dau inapoi… Sa nu gaseasca pricina stapanul din vazduh, ca sa ma duca in adanc si sa-mi pierd sufletul…
            Atunci ingerii s-au oprit, pentru ca Domnul le poruncise sa-i ia sufletul cu oarecare bucurie si mangaiere. Indata credinciosul Nichifor a chemat un slujitor caruia i-a dat banii, poruncindu-i sa-i duca celui ai caruia erau. In clipa aceea Vasile a ridicat mainile, slavind pe Dumnezeu, Care este iubitor de oameni si si-a dat sufletul in mainile ingerilor.
            Vedeti, fiilor, a incheiat Cuviosul Nifon, cum voia lui Dumnezeu iconomiseste lucrurile pentru folosul nostru? Cerceteaza Preabunul razboiul launtric al fiecaruia si-i rasplateste pe masura. Pentru ca, adeseori se intampla ca pe dinafara omul sa se arate pacatos, dar inauntrul sau poate se osandeste pe sine fata de altii cu bunavointa si smerenie. Adica, multi inauntrul lor fac ceea ce este placut lui Dumnezeu, desi pe dinafara se arata pacatosi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfarsit nu-i lasa sa piara. Iar daca unii, pe dinauntru fiind plini de ura si rautate, lucreaza la vedere binele, nu le foloseste deloc. Pentru ca prin ei se zadarniceste lucrarea lui Dumnezeu.
            Acel tanar, Vasile, face parte din prima categorie. Fiinta lui era luminata de o lumina launtrica; compatimea pe toti pe care ii vedea ca sufera. Acesta era harul lui tainic, chiar daca la vedere acea unele pacate. De aceea Dumnezeu, la sfarsit nu l-a lasat sa piara, ci l-a mantuit in felul in care ati auzit.


DREAPTA  JUDECATA  A  LUI  DUMNEZEU

       Atunci fratii au zis catre Cuviosul:
            – Intelepte si pline de invatatura au fost aceste cuvinte. Ne-am convins de ceea ce zice Domnul: Daca ramaneti intru Mine, si Eu voi ramane intru voi. De aceea, fiindca si sfintia voastra sunteti cu totul “in Hristos”, aveti in sine si Duhul Lui. De aceea va rugam, lamuriti-ne inca o nedumerire: cum se intampla ca intr-o corabie sa intre oameni de diferite locuri si din pricina unei furtuni sa se inece toti? Au fost oare predestinati toti sa aiba acest sfarsit amar?
            – Grea este intrebarea voastra, a raspuns Cuviosul. Numai Dumnezeu stie. Dar, cu ajutorul Lui, am sa va spun ceva in legatura cu aveasta.
            “Mai demult traia un corabier cu numele Teognost, care avea multe corabii mari cu destui marinari. Calatorea, facea comert, transporta oameni si facea tot ce cade in treaba unui marinar. Facea insa si multe nelegiuiri, care nu placeau lui Dumnezeu. Punea apa in vin, fura unele marfuri si altele. Daca vreodata se intampla sa aiba vreun calator bogat, marinarii nu ezita sa-i ia banii si sa-l arunce in mare; cu alte cuvinte, erau cu totul nemilostivi. Numai unul dintre toti, indata ce facea raul, se caia pentru un moment de nerusinata nelegiuire. Dar, stapanit de nenorocita obisnuinta, cand tovarasii sai imparteau castigul murdar, isi lua si el portia sa.
            Preabunul, Dumnezeu, Care doreste mantuirea noastra, a toturor, o astepta si pe a lor. Dar vicleanul diavol, nu se multumea de raul pe care aceia il faceau, ci ii impingea la si mai mari rautati.
            Cand insa Domnul a vazut ca nu se mai lasa de rele, ci tot mai mult fac rau gramadindu-si foc pe capetele lor, a hotarat ca sa-i piarda degraba; si, aceasta tot din iubirea de oameni, pentru ca sa nu-si ingreuneze osanda, traind pe pamant si nelegiuind. Si ascultati ce s-a intamplat:
            Intr-o zi s-au oprit in portul Seridos. Au vandut marfa din corabie si s-au inbarcat cu mult castig sa plece spre locul lor. Ajungand, au tras corabia la uscat ca s-o repare, cum fac de obicei corabierii. Dupa ce au terminat, s-au sfatuit intre ei sa mearga la Constantinopol. Unul din ei, insa i-a rugat, spunand ca nu poate sa mearga cu ei de data aceasta, deoarece ii nascuse femeia de trei luni un fiu si n-ar fi voit sa plece inainte de a-l boteza. Si, fiindca tovarasii lui il sileau, el a platit un alt marinar ca sa mearga in locul lui. Cel care ramasese acasa era acela despre care v-am spus ca, singurul dintre toti, cand facea o nelegiuire facea in adancul inimii lui putina pocainta.
            Deci, dupa ce ceilalti au plutit in larg, deodata s-a pornit ca din senin o furtuna teribila. Spaimantati, si-au continuat totusi calatoria cu multa atentie, dar in toiul zgomotului si a furtunii, ca si lovita de un toiag nemilos, corabia s-a sfaramat in tandari. Toti s-au scufundat in mare si s-au inecat. Lucru si mai infricosat este faptul, ca si cel care ramasese acasa sa-si boteze copilul, a cazut mort in aceeasi clipa cand tovarasii sai se inecau. Iar marinarul angajat, ce minune, s-a agatat de o scandura si a scapat. A sosit pana aici si a povestit totul cu de-amanuntul.
            Ce sa zici de toate acestea? Cum au pierit toti deodata? Este evident ca au fost pedepsiti de Dumnezeu pentru pacatele lor. Asa cum, toti impreuna facusera raul, asa impreuna suferisera teribilul inec. Cat despre cel ce murise acasa, este drept ca facuse, chiar si trecator, putina pocainta. De aceea si-a dat sufletul pe uscat, acasa. Dreapta judecata a lui Dumnezeu nu l-a lasat sa se inece cu tovarasii sai, ci i-a dat un sfarsit mai bun. Pe candpe corabierul angajat, Dumnezeu, care stia ca nu are nici o legatura cu facatorii de rele, l-a salvat cu scandura.
            De aceea, fiilor, sa fugim de pacatul cel prea rau, care a nascut si naste durerea si intreg noianul nenorocirilor neamului omenesc.


RUGACIUNE  CU  CALDURA

            Dupa toate acestea a mers la chilia sa. Vazandu-l lacrimand, l-am intrebat pricina, iar el mi-a zis:
            “Am vazut, fiule, cand m-am intors de la biserica, un om batand fara mila animalul sau asa de tare, ca bietul animal mugea tare inaintea omului si m-am intristat amarnic. Daca si animalele noastre, fie ele si cai, ne osandesc, ce vom face noi pacatosii in ziua judecatii, cand vom da seama de toate faptele noastre? Vom auzi atunci: Nu ai miluit, nu vei fi miluit! A intrat apoi in chilia sa, s-a intors spre rasarit, si-a ridicat mainile si s-a rugat:
            “Stapane Doamne, iarta-mi pacatele si ma invredniceste si pe mine iubirii Tale de oameni, ca sa ma pazesc curat de toata intinaciunea trupeasca si sufleteasca in toate zilele vietii mele. Doamne, Iisuse Hristoase, judeca pe cei ce ma judeca si imblanzeste pe cei ce ma razboiesc. Apuca arma cu pavaza si stai in ajutorul meu; scoate sabia si invarte-o inaintea celor ce ma mahnesc, zicand de-a pururi sufletului meu: nu te teme, mantuirea ta sunt Eu, Facatorul si Ziditorul tau! Sa se rusineze si sa se infrunte toti cei ce cauta sa ma inghita pe mine, faptura Ta. Da, Doamne, Iisuse Hristoase, spune aceste cuvinte robului Tau ca sa se bucure sufletul meu.
            Odinioara, slujitorul Tau Moise Te-a rugat sa inceteze dreapta Ta amenintare, gata sa se reverse peste fiii lui Israil. Insuti Tu, Doamne, si acum, auzi-ma pe mine pacatosul cu necurmata Ta indelunga rabdare. Harul Tau, Preamilostive, sa ma lumineze! Pacea Ta, mult Indurate, sa ma infieze in dar. Intelepciunea Ta, Intreit Sfinte, sa se reverse din gura mea; stiinta Ta, Nemuritorule, sa nimiceasca cugetele mele cele rele. Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii! Mangaitorul, Duhul Tau sa ramana cu noi, care Te iubim, iubitorule de oameni. Pacea lui Dumnezeu Tatal, intelepciunea Fiului si harul Sfantului Duh sa se salasuiasca intru mine. Da, Preaputernice Doamne al puterilor ceresti, priveste spre mine sarmanul! Caci numai de la Tine am primit pana acum toate darurile si nu prin ostenelile mele…”
            Inainte de a-si termina rugaciunea si, pe cand zicea cu lacrimi aceste din urma cuvinte, a venit diavolul sa-l loveasca. Dar, n-a izbutit, deoarece marea putere a lui Dumnezeu intarea pe Cuviosul. Crapand de ciuda, vicleanul a strigat:
            “O, ompietritule cu inima, care cu viclenele tale vraji imi zadarnicesti toate mestesugurile mele! Ce sa-ti fac tie, care in tot ceasul mereu, ma birui cu ajutorul puterilor ceresti? O, cum imi nimicesti puterile mele! Vai si iarasi vai! Acela pe care l-am avut rob, mi l-a pus acum Nazarineanul stapan peste capul meu…”
            Apoi satana s-a facut nevazut, iar Nifon si-a urmat mai cu caldura rugaciunea sa:
            “Doamne Dumnezeul meu, Tu, Care ai umplut vazduhul cu aer si-l luminezi cu razele soarelui, umple si inima mea de dulceata Ta. Dumnezeule cel Mare si Infricosat, inaintea puterii Caruia se cutremura toate, pe Care Il slavesc serafimii cei cu cate sase aripi si heruvimii cei cu ochi multi, auzi-ma pe mine pacatosul si nimicul, si-mi lumineaza sufletul si trupul. Sa se umple inima, mintea si toate simturile mele de lumina cea cereasca. Arata-ma Doamne, vas curat, vrednic de salasuirea Sfantului Duh. Daruieste-mi curatia Ta, pacea Ta si intelepciunea si blandetea Ta, sfintenia si linistea Ta, Duhul Tau cel bun sa ma lumineze, ca un Dumnezeu bun ce esti si arata-ma mai pesus de necuratele patimi. Nu voi inceta, Doamne, sa ma rog cu caldura parinteasca Ta dragoste si milostivire. Tu ai facut sfintele si cerestile ostiri, Heruvimii si Serafimii, Tronurile si Domniile, Incepatoriile si Scaunele, Stapaniile si Puterile, pe Mihail si Gavriil, pe Rafail si Uriil si pe toti preacuratii ingeri, pe care singur Tu ii stapanesti. Iarta-ma pe mine, care, mult manii marea si necuprinsa multime a milostivirii Tale. Eu sunt putoarea pacatului, salasul patimilor, uraciunea care urateste intreaga omenire.
            Mantuieste-ma Stapane, de gheena si de foc, mantuieste-ma de scrasnirea dintilor, izbaveste-ma de tartarul cel inghetat, pentru ca a Ta este mila, sfinte fara de moarte, Parinte mai presus de ceruri. Si precum ai primit darurile lui Abel si jertfa lui Avraam, primeste si rugaciunea mea, pe care o strig cu glas de lauda in ceasul acesta. Ajuta-ma pe mine cazutul in stricata mea viata. Primeste-mi aceasta rugaciune la intelegatorul Tau jerfelnic, in Ierusalimul cel de sus. Pomeneste-ma, Doamne, totdeauna impreuna cu sfintele si cerestele Tale puteri, cele preafrumoase si smerite, de care asa de mult se bucura sufletul meu…”
            Atunci a strafulgerat in jurul lui o lumina din cer si a simtit o negraita mireasma. Si i s-a aratat Domnul Iisus Hristos, Care i-a zis cu adanca iubire:
            “Bucura-te, Nifone! Sa se bucure duhul tau si sa salte inima ta si sa se veseleasca simturile tale, caci Eu te voi mantui. Bucura-te dar! Am poruncit sfintilor ingeri sa te pomeneasca totdeauna, la toate jertfele pe care le aduc fara incetare Tatalui Meu. Asa cum si tu pomenesti in rugaciunile tale pe rand, toate cerestile puteri, asa si fiecare din ele pomeneste numele tau si se roaga Tatalui Meu Care se veseleste de ingereasca lor mireasma, ca sa te izbavesti de mestesugirile diavolului. Sa-mi fii recunoscator, deci ca ti-am dat acest dar! Bucura-te!”
            Zicand aceste cuvinte, Domnul S-a inaltat cu slava la ceruri. Iar dreptul, simtind o negraita bucurie, a ramas uitandu-se spre inaltime si soptind o profunda rugaciune de preamarire:


MAREA  SLAVOSLOVIE

            “Sfant, Sfant, Sfant Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatalui, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii.
            Binecuvantat esti, Cel preaslavit si preainaltat intru toti vecii, dumnezeuiasca stralucire si pecete a lui Dumnezeu, Tatal. Unul esti Tatal. Cel fara de inceput si Fiul Care S-a nascut mai inainte de veci negrait din Tine, Cel ce se imbraca cu lumina ca si cu o haina, prea vesela frumusete. Slava Tie, Dumnezeule, Cel mare si infricosat, pe Care Te cinsteste toata faptura, de care tremura toate, de care se bucura toate! Tu esti iubirea cea vesnica a Tatalui, vlastarul cel plin de seva purtatoare a tot binele. Tu, cu un semn misti zavoarele pamantului; Tu veselesti fetele ingerilor, cu mila dregostei Tale. Tu esti odihna Duhului, Tu esti ochiul urias neadormit, Dumnezeul meu si Om, Unul, dar si indoit: infricosat Fiu, frumusetea frumusetilor, Sfantul sfintilor, nemarginit si negrait. Slava Tie!…
            Tu stapanesti de la rasarit pana la apus si peste toate cele ce se afla pe pamant si in cer; Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Dumnezeu Care sustii toata faptura vazuta si nevazuta, Care conduci si chivernisesti, Care hranesti si adapi toata nenumarata faptura cu atotputernicia Ta.
            Deschide-voi gura mea si-Ti voi, vorbi, Dumnezeule intelepte si vesnice, nefacut, negrait, neajuns, nepipaita minte, cuvant, pace, dulceata mireasma, har, margaritar, stea, rasarit, stralucire, temelie, neinteles, lumina, adancul adancurilor, bogat care saracesti, putere, tarie, stapanire, neinceput, datator de viata, artist, creator neobosit, care randuiesti si strici, care inteleptesti si faci nebuni, atottiitor, stapanitor si Mire.
            Bucura-Te, Tu, Care mi-ai daruit cer si pamant nou! Cum sa Te numesc? Facator si creator al veacurilor? Cum sa Te chem? nemasurata dragoste a Tatalui? Cum sa-Ti zic Tie, Celui ce tii in palma Ta saraca mea pulbere? Sfinte, Intreit Sfinte, Te slavesc!… Amin!”
            Dupa aceasta slavoslovie si lauda, inima Cuviosului s-a veselit si s-a indulcit, cum nu se poate spune. Si, mai ales, fiindca a auzit de la Domnul ca a poruncit arhanghelilor sa-l pomeneasca in jerfa lor cea fara de sange si cereasca. De aceasta, mai ales, se  bucura Cuviosul, sarbatorea si se suia din slava in slava.


CONVORBIREA  CU  UN  INGER

            Odata, am vizitat cinstita biserica a celui dintre sfinti Parintelui nostru Nicolae, care se afla langa palatul Aftonia. Cand am ajuns, Cuviosul a inceput a se ruga Domnului, laudandu-L si bucurandu-se de tainice vederi.
            Dupa ce s-a rugat indeajuns, l-am auzit vorbind cu cineva. M-am mirat, fiindca stiam ca nu mai intrase nimeni in biserica.
            Voiam sa aflu cu cine vorbea, dar nu l-am intrebat, deoarece, intre timp, a venit preotul si incepuse Sfanta Liturghie. In timp ce toti cei prezenti cantau, Cuviosul isi pironise privirea spre Sfanta Masa si asa se bucura, incat fata i se facuse ca trandafirul.
            Dupa ce incepuse slujba, Cuviosul si-a ridicat mainile si a inceput a se ruga cu multa caldura si putere. Apoi a fost cuprins de o dumnezeiasca rapire, incat dorea sa zboare langa Sfintele Taine. Dar, pentru a nu sminti pe cineva si din respect pentru sfanta slujba, si-a stapanit pornirea inimii si a ramas nemiscat la locul sau, slavind pe Dumnezeu.
            Dupa sfarsitul slujbei, pe drum, l-am rugat sa-mi spuna cu cine vorbea in biserica. Iar el, ca un parinte iubitor, n-a ascuns nimic de fiul sau. De aceea, fratilor si parintilor mei duhovnicesti, voi povesti tot ceea ce mi-a spus el, spre slava lui Dumnezeu.
            Acela cu care vorbea Cuviosul in biserica era ingerul care pazea Sfantul jertfelnic. Si, iata ce i-a spus Cuviosului:
            – De mult doream sa te vad pe cuviosia ta si ma rugam lui Dumnezeu sa vii o data aici sa te rogi si, cu acest prilej sa te cunosc si ma bucur cu placere de rugaciunea ta.
            – Dar, preasfinte, a zis cu mirare Nifon, de unde ma stii si cum de ai atata dorire ca sa vezi un batran putred de pacate?
            – De aceia te doream, a raspuns ingerul, ca sa-ti cunosc aceasta smerenie. Pentru ca despre aceasta am auzit chiar si in cer, ca Domnul nostru Iisus Hristos ti-a dat acest dar.
            – Dar cum ai auzit tu aceasta? Este cu putinta sa se vorbeasca in cer despre un lepadat ca mine!
            – Iti spun numai adevarul, iubite al lui Dumnezeu. Viclenie nu se afla in gura mea. Precum vezi, slujesc acest jertfelnic. Cand plec la altarul ceresc ca sa duc lui Dumnezeu rugaciunile crestinilor, ajung la urechile mele ceea ce ingerii lui Dumnezeu spun despre tine: ca Nifon este iubit de cel Prea Inalt pentru ca, cu adanca lui smerenie, face pulbere pe diavoli. Ca pomeneste in rugaciunile sale pe fericitele Puteri si, de aceea Domnul a poruncit la toti ingerii si arhanghelii sa-l pomeneasca neintrerupt la jertfa lor cea intelegatoare. Acestea le-am auzit despre tine in cer si de aceea aveam mare dorinta sa te cunosc. Iata deci, ce am auzit despre tine de la Domnul.
            – Asadar, preastralucite astru, aceasta spui ca le-ai auzit despre mine! Poate ca le-ai auzit despre un alt oarecare Nifon, deoarece despre mine numai acest lucru este adevarat: ca nu am facut nici un bine!
            Dupa aceasta insa, ingerul si mai mult a fericit smerenia batranului si s-a facut nevazut. Iar, Nifon, dupa plecarea ingerului vorbea intru sine: “Ia aminte, smerite Nifone, or fi bune si laudabile ostenelile tale, dar te asemeni cu o corabie plina de bunatati care calatoreste pe mare. Cine stie daca vei ajunge la liman sa te intalnesti cu Hristos sau te vei primejdui si-ti vei pierde buna incarcatura! Si atunci, o, ce nenorocire! Te asemeni si cu un ogor gata de seceris, dar cine stie daca vei ajunge la seceris sau daca pasarile cerului nu vor manca spicele, iar paiele, le asteapta focul. Acestea le vorbea in sine fericitul si s-a asezat in strana.


ASCULTAND  SFANTA  LITURGHIE

            Dar ce vedea cand a inceput Sfanta Liturghie?
            “A vazut coborandu-se foc din cer, care a a coperit jertfelnicul si pe liturghisitor, fara ca acela sa-si dea seama de acestea. Apoi, cand a inceput sa cante cantarea cea intreita, au coborat patru ingeri si au cantat impreuna cu el. La Apostol, s-a aratat preafericitul Pavel si indruma pe citet. Iar la Evanghelie, fiecare cuvant ce iesea din gura preotului era ca o flacara. Apoi, a iceput tainicul “Aliluia”. Atunci glasurile tuturor se impleteau ca o funie de foc care ajungea pana la cer.
            Putin inainte de Vohodul mare, cand trebuia sa iasa preotul cu Sfintele Daruri, vedea ca, odata se deschide cerul si se revarsa o negraita mireasma. Ingerii coborau cantand imne si slavoslovii Mielului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Fiul Tatalui. Imdediat s-a aratat un prunc preacurat si preadulce la vedere. L-au adus heruvimii pe palmele lor si L-au asezat pe Sfantul Disc, unde se aflau Sfintele Daruri. In jurul Lui s-au adunat multime de ingeri imbracati in haine albe, care luminau cu frumusetea lor stralucitoare.
            Preotul, cand s-a apropiat sa ia sfintele pentru a face Vohodul mare, le-a ridicat si le-a asezat pe capul sau. Inainte mergeau doi heruvimi si doi serafimi, urmati de nenumarati ingeri, care cantau cu bucurie negraita cantari de lauda. Indata ce preotul a pus Sfintele Daruri pe Sfanta Masa, ingerii le-au acoperit cu aripile lor. Cei doi heruvimi stateau de-a dreapta iar cei doi serafimi de-a stanga.
            Dupa Crez, cand a binecuvantat Sfintele si a zis: Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant, Cuviosul vedea un inger ca ia cutitul si junghie Pruncul. Sangele il varsa in Sfantul Potir, iar Preacuratul Trup il taia tainic si-l aseaza pe Sfantul Disc. Apoi preotul a inaltat preacuratele Taine, zicand: “Unul Sfant, Unul Domn, Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal. Amin!”
            In acel moment, un crestina a intrebat pe sfant:
            – De ce zice Sfintele Sfintilor?
            – Ni se adreseaza noua, fiule si ne spune: “Cine este sfant, sa se apropie!”
            Atunci, acela care era neinvatat, a intrebat iar:
            – Si ce este sfintenia, parinte?
            – Uite, fiule, daca esti imoral sa nu indraznesti sa te apropii de aceasta Mare Taina. Daca batjocoresti si osandesti pe aproapele tau sa nu te apropii de Trupul lui Hristos. Daca ai dusmanie cu cineva, sa nu te atingi, ci, mai intai cerceteaza-te pe sine-ti cum esti si apoi apropie-te. Daca esti virtuos, mergi; daca nu esti, stai departe!
            Aceasta le-a zis inteleptul catre cel neinvatat si apoi a tacut, pentru ca deja preotul zisese: “Apropiati-va!”
            Acum Nifon observa fetele celor ce se impartaseau. Ale unora se innegreau si se faceau ca ala arapilor; ale altora, insa, straluceau ca soarele de indata ce primeau Sfantul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos. Vazand aceasta deosebire, a suspinat si a dat din cap.
            Ingerii urmareau in chip nevazut. Cand cineva credincios se apropia, ii puneau cununa pe cap. Cand insa, venea vreun pacatos, se intorceau de la el. Astfel, se impartasea cu nevrednicie si pleca cu totul innegrit.
            Dupa ce s-au impartasit toti, s-a facut sfarsitul in prezenta sfintilor ingeri si s-a terminat Sfanta Liturghie, atunci, din nou, Dumnezeiescul Prunc era intreg pe palmele Heruvimilor, care L-au ridicat la cer, asa cum Il coborasera, cantand cantari si laude.
            Aceste preaminunate lucruri, fratilor, le-a vazut Cuviosul in biserica si mi le-a povestit pe drum, pana am ajuns la casa noastra.
            Multe taine i-a descoperit Domnul. Daca le scria pe toate, cum zice si Sfanta Evanghelie, i se pare ca nici in toata lumea nu ar incapea cartile scrise. Amin. Numai putine voi aduce aminte, pentru slava lui Dumnezeu.


ORAS  SI  PUSTIE

            De multe ori, Cuviosul pleca singur din oras si mergea in partile dinspre nord. Statea acolo intr-o desavarsita tacere, vorbind cu Dumnezeu. Totdeauna iubea singuratatea si uneori imi zicea, zambind:
            – Mari bucurii duhovnicesti ascunde linistea, fiule, si noi o lasam si locuim in gura diavolului, pierzand atatea minunatii pentru placerea vietii prezente.
            – Parinte, am intrebat eu, sfintia ta, care stralucesti cu harul lui Dumnezeu in acest oras, ce ai pagubit din aceasta?
            – Numai Dumnezeu stie, fiule, ca atata m-a ispitit satana incat, ca sa zic asa, ca om patimas ce sunt, mult m-a ostenit Domnul meu, Iisus Hristos, ca sa dezlipeasca gandurile viclene din mintea mea. Uneori, cu insasi gura Sa ma sfatuia si ma invata pe mine smeritul. Altadata, a trimis pe Duhul Sau in chip de porumbel alb, Care a stat pe umarul meu, soptindu-mi la ureche taine dumnezeiesti. Si cu toate acestea, vicleana obisnuinta ma tragea la pacat. Adeseori, venea fericitul Pavel si ma sfatuia sa ma feresc de patimile murdare. Astfel, cu multa sila m-au scos din gura balaurului. Am facut atatea fapte rele, fiule, ca numai Dumnezeu, singurul Atotputernic, a putut sa ma izbaveasca de ele. Eram inca tanar si robit de patimi.
            Intr-o zi, pe cand ma aflam intr-o biserica a Maicii Domnului, am fost cuprins deodata de spaima si frica si am auzit un glas care imi zicea: “Nifone, pana cand? Ajunge, multe rele ai facut!” Era asa de puternic glasul, ca tremura strana de unde eram si, m-a infricosat.
            Deci, fiule, daca Dumnezeu a spus despre mine ca sunt pacatos, eu ce sa mai spun? Si chiar de mi-ar fi dat atata putere incat sa creez un alt cer si pamant –  ceea ce nu este cazul – si sa-mi zice: “Iata lucrul lui Nifon!”, eu, socotind nelegiuirile mele, nu voi inceta a crede ca acestea m-au facut un diavol viclean.
            Cum, deci, imi spui ca traind in oras nu m-am pagubit? Daca ai sti faptele mele cele rele, n-ai mai sta o clipa langa mine. Inchipuieste-ti ca, odata am cazut intr-un pacat mare si insusi Domnul a venit sa ma alunge din biserica, amenintandu-ma ca nu ma voi mantui cu cele ce fac. Atunci, eu am cazut la Preacuratele Sale picioare si, sarutandu-Le, am zis cu glas indurerat:
            – Doamne, nici la nemarginita Ta milostivire nu voi gasi mantuire? Iar El, biruit de nemasurata Lui iubire de oameni, m-a ridicat si mi-a zis cu mila:
            – Da, vei gasi mantuire la milostivirea Mea, insa, ori de cate ori cazi, intoarce-te la Mine si zi cu smerenie: “Am pacatuit!” si Eu, te voi vindeca de patimi si-ti voi sta in ajutor. Asa mi-a grait Cel nemarginit in mila si negrait in milostivire si S-a facut nevazut.
            Aceste cuvinte ale Cuviosului au facut ca si inima mea sa se smereasca. Ma gandeam la ele si ziceam: “Vai de mine, ticalosul! Daca un luminator asa de mare are o atat de smerita parere de sine, cum ma aflu eu, care nici urma de virtute nu am?
            Acest obicei de a se socoti nimic inaintea lui Dumnezeu, il avea totdeauna sfantul. Umbland prin locuri singuratice, se ocara pe sine: “Ticalosule, nu-ti ajunge ca in oras intinezi pe oameni cu faptele tale rele, ai venit si aici in camp, sa umpli locul cu putoare si sa usuce iarba de pacatele tale?
            Atunci, se cobora cu mintea sa in iad si se lega pe sine impreuna cu satana, acolo jos, zicand: “Asa-ti trebuie, intinatule, te-am legat jos impreuna cu dracii, pentru ca sa intelegi ca ai facut lucruri mai rele decat ei!” Si curgeau lacrimi din ochii lui, pentru ca se temea sa nu fie vesnic in iad.
            Altadata, pe cand se gasea iarasi afara din oras, si-a ridicat mainile sa se roage. Deodata se deschid cerurile si vede pe Domnul, sezand pe scaunul slavei inconjurat de Apostoli si de multime de ingeri. A ramas uimit vazandu-i. Ar fi zburat ca o pasare, daca ar fi putut, arzand de dorul de a fi langa ei. Dar si aceia il priveau cu bucurie, zicand intre ei:
            Iata, iubitul nostru prieten Nifon, cu ce bucurie si dragoste ne priveste! Este drept ca si noi sa-l pomenim in sfintele noastre slujbe! Asa vorbeau preacuratii ingeri. Iar el, coplesit de dulceata, cand si-a revenit in fire, era plin de fericire si impletea laude si cantari in cinstea lor.
            “O, cat de mult iubesc sfintii ingeri neamul crestinesc! Ne ajuta la tot lucrul bun. Cum dar, sa nu ne bucuram de ei si sa nu-i dorim necontenit? Ei, care sunt pietre de mult pret, margaritare stralucitoare, frumusete mai presus de ceruri, flori nevestejite. Necontenit mijlocesc pentru noi si indupleca pe Iubitorul de oameni sa ne scape si sa ne izbaveasca de focul cel vesnic. Zi si noapte stau langa noi. Cand mancam, ne intaresc si ne apara; cand dormim, ne acopera cu aripile lor; cand lucram sau umblam pe mare si calatorim, se afla vesnic langa noi, ocrotitori si ajutatori in toate!…

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *