3. Primatul papal de stapanire si infailibilitatea
De vreme ce prin ereziile Filioque si a harului creat, Sfantul Duh a fost scos din structura Treimii si intreaga Dumnezeire Treimica a fost alungata intr-un spatiu de care nu ne putem apropia din punct de vedere empiric, cel care vine sa umple golul astfel creat este un om, pontiful Romei. El se proclama infailibil si stapan absolut al Bisericii universal.
Ca sa nu se creada ca primatul papal de stapanire si infailibilitatea apartine de acum trecutului “Bisericii” Apusene, vom cita cateva aspect din practicile urmate de papa in zilele noastre, mentionand extrase din: “Constitutia Dogmatica despre Biserica” a Conciliului Vatican II (1956), care este cuprinsa si in ultimul “Catehism al Bisericii Catolice”:
“Episcopul Romei, cu demnitatea sa de reprezentant al lui Hristos si de pastor al intregii Biserici, are stapanire deplina, suprema si universal in Biserica, pe care o poate exercita liber oricand.”
“Un Sinod Ecumenic nu poate fi Ecumenic daca nu va fi validat sau, cel putin acceptat de sccesorul lui Petru”
“infailibilitatea cu care divinul Eliberator a voit ca Biserica Sa sa fie inzestrata o are episcopal Romei…De aceea este cu totul drept ca hotararile lui sa fie considerate irevocabile prin insusi caracterul lor, iar nu prin consimtamantul Bisericii. Pentru aceasta ele nu mai au nevoie sa fie validate de altii, nici nu pot fi atacate cu recurs la un alt organ de judecata”
Cu aerul stapanirii infailibile, papa Paul al VI-lea a proclamat, in 1963, Conciliul Vatican II drept Conciliul (Sinod) ecumenic prin urmatoarele cuvinte: “Asadar, eu, Papa, care concentrez in persoana mea si in sacra mea demnitate toata Biserica, proclaim Conciliul acesta drept universal”. Si a semnat hotararile Conciliului cu formula: “Eu, PAUL, Episcopul Bisericii Catolice”. De altfel fiecare dintre papi, considerandu-se pe sine super-episcop, nu semneaza ca “Episcop al Romei” ci ca “Episcop al Bisericii Catolice” (el singur!), sau pur si simplu, cu numele lui, de pilda: “Benedict al XVI-lea”.
Toti episcopii “Bisericii” Apusene, in orice parte a lumii ar fi, nu sunt alesi de catre sinodul “Bisericii lor locale, ci sunt numiti de papa si primesc din mainile lui omoforul, ca dovada a supunerii lor sub stapanirea papala.
Papa Ioan Paul al II-lea (+2005) a depasit prin numarul de calatorii facute pe orice alt conducator politic si religios, cu scopul de a se impune in cadrul Noii Ordini Mondiale ca un incontescabil conducator religios al planetei. Amintim aici numai “marsul” sau prin tarile ortodoxe (din pacate si prin Grecia), dar si de Intalnirile Panreligioase anuale, pe care le-a instituit inca din 1986 (la Asisi), si la care se prezenta pe sine drept centrul unificator al tuturor religiilor.
Este adevarat ca papocentrismul “Bisericii” Apusene o mentine pe aceasta intr-o unitate organica care depaseste hotarele nationale si traditiile locale si care-I da, totodata, certitudinea unei puteri mondiale care poate influenta si dirija multe grupuri sociale de pe toata planeta. Concomitent, autoritatea papala da pontifului roman dreptul sa stabileasca, obiectiv si incontestabil, adevarul “Bisericii” Apusene, caruia popoarele sunt datoare sa-I arate supunere oarba. Aceste elemente ii dau Papismului un character despotic. Asadar, nu este vorba numai despre o simpla falsificare a etosului bisericesc, ci despre cea mai substantial si mai jalnica denaturare pe care a cunoscut-o Crestinismul in evolutia sa istorica.
Primatul papal de stapanire si infailibilitate nu numai ca sunt lipsite de orice legitimitate teologica si istorica, dar contravin logicii simple. Mai intai, nu exista nici un indiciu istoric ca Apostolul Petru a fost primul episcop al Romei si ca exercita asupra celorlalti Apostoli un primat de stapanire, pe care l-ar fi lasat mostenire presupusilor succesori ai sai la episcopia Romei. De aceea si in primul mileniu nici un Sinod Ecumenic nu a instituit vreo infailibilitate sau primat de stapanire. Biserica pastreaza inca din vremurile apostolice sinodalitatea ca element characteristic al sistemului ei de guvernare. Episcopii care participa la sinoade duc cu ei in Sinod credinta si trairea totalitatii membrilor Bisericii pe care o reprezinta. Parerea si votul fiecaruia dinntre episcopi au aceiasi putere si hotararile sinodale se iau prin luminarea Sfantului Duh. De altfel Sfantul Duh constituie Biserica si El o calauzeste “la tot adevarul” Ioan 16,13. Astfel, infailibilitatea nu apartine unui om, ci intregului Trup al Bisericii si se exprima in hotararile Sinoadelor Ecumenice, cu conditia ca ele sa fie acceptate de constiinta bisericeasca, adica de poporul lui Dumnezeu.
In papism, dimpotriva, sinoadele constituie doar niste corpuri consultative, constiinta membrilor Bisericii nu este luata in seama, iar papa se aseaza pe sine deasupra Bisericii. Si cum se poate considera papa infailibil, cand istoria prezinta nenumarati papi care au comis greseli tragice, unii chiar au cazut in erezie, cum au fost: Papa Iulius, care a fost afurisit de Sinodul de la Sadica (347), papa Honorius, care a fost dat anatemei de Sinodul al VI-lea Ecumenic (691) si papa Grigorie al IX-lea, care a intemeiat inchizitia?
Primatul si infailibilitatea papala, ca dogme central ale “Bisericii” Apusene, constituie pecetea puternicului ei anthropocentrism. Credinta in Dumnezeu-Omul este inlocuita cu credinta in om. Pe pamant nu exista loc pentru Hristos, de vreme ce Il inlocuieste papa ca unic loctiitor al Lui (Vicarius Christi). “Ce absurditate tragica!”, striga Parintele Bisericii din vremea noastra, Sfantul Iustin Popovici. “Sa se numeasca pe sine loctiitor si inlocuitor al Domnului si Dumnezeului Care pretutindeni este!” Si completeaza: “Dogma despre infailibilitatea papei-om este erezia ereziilor, o razvratire fara precedent impotriva lui Hristos Dumnezeu-Omul… In istoria neamului omenesc exista trei mari caderi: a lui Adam, a lui Iuda si a papei”.
Sursa: Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu – papismul ieri si azi,
Chilia “Buna Vestire”, Schitul Lacu – Sfantul Munte Athos