Viata duhovniceasca a crestinului ortodox

Ce este viata duhovniceasca?

Spre deosebire de moarte, care este neinsufletire si nemiscare, viata se caracterizeaza prin miscare si lupta. Viata duhovniceasca este si ea miscare si lupta. Miscarea in viata duhovniceasca se cuvine sa fie indreptata inainte si in sus, spre atingerea desavarsitei asemanari cu Dumnezeu. (Mt. 5:48). De se opreste omul a se mai misca inspre Dumnezeu, incepe sa se sfarame launtric, semn al mortii sufletesti. De aceea apa curgatoare nu capata miros de statut, pentru ca se afla in neincetata miscare, iar apa statatoare din lacuri prinde o mazga si capata miros greu.
Lupta in viata duhovniceasca este nevazuta, caci duhul care o poarta este nevazut. Nu se cade ca ea sa fie indreptata impotriva oamenilor vazuti, cu care noi, adesea, din neintelegere intram in relatii de vrajmasie, ci impotriva patimilor din noi si a dracilor din afara noastra. Acestea sant intarite si de Sfantul Apostol Pavel, prin cuvintele sale minunate: „Caci nu este noua lupta improtiva carnii si sangelui, ci improtiva incepatoriilor si a stapaniilor, si a tiitorilor lumii intunerecului veacului acestuia, improtiva duhurilor vicleniei intru cele ceresti”, (Efes. 6:12) adica impotriva dracilor.

Dar exista draci? – intreaba unii. Nu sant oare acestia numai intruchipari ale raului din lume? Biserica lui Hristos, intemeindu-se pe dumnezeiasca Descoperire (Iov 1:6; Mc. 1:23; Apoc. 20:10) s. a. si pe cercarea Sfintilor Parinti, invata cu tarie ca exista demoni numiti si duhuri rele, draci. Asemenea ingerilor, duhurile rele sant fiinte duhovnicesti, nevazute si daruite cu intelegere, care s’au abatut de la bine din pricina relei intrebuintari date voii slobode ce li s’a daruit de Dumnezeu, punand, astfel, inceput raului in lume.
Cel ce crede in Dumnezeu, pe Care nu-L vede, se cade sa creada si in lumea nevazuta, unde exista si ingerii si diavolii, deoarece, chiar de sant nevazuti, ei fiinteaza. Credinta, acest minunat aparat dumnezeiesc, sadit intru noi in chip de neinteles noua, capteaza acestea asa cum aparatul radio capteaza undele electromagnetice, cu neputinta de prins fara ajutorul sau, unde socotite ca inexistente inainte de inventarea radioului. Dar iata ca „cele inexistente” s’au dovedit a exista! Acum stim cu totii ca astfel de unde ne inconjoara in chip nevazut si impanzesc pamantul intreg. Întocmai este si cu credinta.
Ea capteaza undele din lumea cealalta si ne convinge cu iscusinta de existenta ingerilor si a diavolilor. Sfantul Apostol Pavel da o definitie clasica credintei: „Credinta este dovedirea lucrurilor celor nevazute.” /Evr. 11: 1/
Un tanar i-a marturisit schimonahului Zosima, vestit nevoitor Rus si intelept invatator duhovnicesc din veacul al XIX-lea, ca nu impartaseste credinta in existenta diavolilor. „Iertati-ma, spuse el, dar nu cred in asa mare masura intr’acele ingrozitoare aratari diavolesti, despre care se scrie atat de mult in vietile sfintilor si despre care am ascultat atatea istorisiri. Ca sa ma incredintez personal de asta, am dorit sa vad eu insumi pe infricosatorul si scarbavnicul diavol. Pentru aceasta, m’am rugat mai cu seama lui Dumnezeu, cand m’am asezat sa dorm, si nu m’am imprejmuit cu semnul Sfintei Cruci. Am stat intins mult timp asteptandu-l si pana la urma am adormit, insa nici treaz, nici in vis, nu am vazut nimic ingrozitor.”
La aceste cuvinte, Parintele Zosima i-a raspuns: „Tocmai prin aceasta, ca nu ti s’a aratat, diavolul te-a intrecut in viclenie. Cugeta si singur: ce folos ar fi avut el, daca ti se arata? Doar ar fi tulburat si ti-ar fi speriat inima tanara. Atunci, in spaima ta, ai fi inceput sa te rogi si sa-l cauti pe Dumnezeu, iar diavolul, biruit in felul acesta de un tanar, ar fi fost rusinat! Dar daca nu ti s’a aratat, mult a castigat: prin intarirea indoielii tale, el te-a calauzit catre necredinta in existenta lui. Pentru nimic altceva nu se osteneste mai mult vrajmasul acesta, decat pentru ca pretutindenea sa se ascunda. Caci el niciodata nu este primejdios in razboi deschis, ci cu razboiul sau nevazut pierde pe multi!”1
Asadar, exista diavoli! Sa nu ne amagim cu necredinta in existenta lor, caci aceasta este biruinta lor asupra noastra. Însusi Domnul Iisus Hristos, Care a venit nu sa ne insele, ci sa ne descopere adevarul despre lumea si viata duhovniceasca, ne-a aratat ca exista diavol, draci pe care El ii izgonea. /Mt. 8:32/ Iar in rugaciunea Tatal nostru, El ne invata sa ne rugam nemijlocit asa: „izbaveste-ne de cel vi- clean,” adica de satana.
Iata impotriva cui trebuie sa fie indreptata lupta noastra: impotriva ostirilor nevazute ale diavolului. Cel care incepe sa duca razboi cu aproapele sau face o mare greseala, pentru ca muta frontul si schimba obiectul luptei, aducand astfel mare paguba pentru sufletul sau. Chiar si in cele mai stralucite biruinte ale sale asupra aproapelui, un astfel de razboinic nechibzuit cunoaste neincetat infrangerea, pentru ca a ingaduit patimilor sale sa il stapaneasca.
„L-am ocarat! O sa ma tina minte!” se lauda unul care l-a vatamat cu cruzime pe aproapele sau. Dar nici nu banuieste ca, asa cum albina, atunci cand isi infige acul in cineva, isi pricinuieste siesi cel mai mare rau, pentru ca ea insasi moare, tot astfel, si acela care a ocarat pe cineva a suferit mai mult duhovniceste decat cel defaimat, pentru ca s’a facut mort pentru iubire si, de aici, pentru mantuire. „M’am razbunat!” rosteste un altul, cu mandrie. Sarmanul, nu pricepe cat s’a pagubit, desavarsindu-se in ura.
„I-am intins o cursa” isi freaca mainile cu o multumire rea un al treilea, caci nu vede ca singur a cazut intr’o capcana mai infricosatoare, cea pe care cel viclean i-a asezat-o inainte, spre a-l prinde in mrejele urii. O astfel de lupta nu naste biruitori, ci intotdeauna invinsi. Ea nu aduce cinste, ci necinste inaintea lui Dumnezeu si inaintea ingerilor Sai. Din partea Evangheliei lui Hristos nu-ti aduci cinste si nu te incununezi cu biruinta daca esti crud si razbunator, ci daca esti bland, iubitor, rabdator, impaciuitor.
Ai fost ocarat si ai rabdat: aceasta este biruinta nevazuta! Daca unii te-au batjocorit, iar tu te-ai rugat pentru ei, iata maretia duhovniceasca! Daca te-au blestemat, iar tu i-ai binecuvantat, iata rusinea vrajmasilor sufletului tau! O astfel de purtare este in duhul Evangheliei, care graieste: „Iubiti pre vrajmasii vostri, binecuvantati pre cei ce va blastama, bine faceti celora ce urasc pre voi si va rugati pentru cei ce vatama pre voi si va prigonesc, ca sa fiti fii ai Tatalui vostru celui din ceruri, ca pre soarele sau il rasare preste cei vicleni si preste cei buni, si ploua preste cei drepti si preste cei nedrepti.” /Mt. 5:44-45/
S?i astfel, lupta duhovniceasca nu este impotriva trupului si impotriva sangelui, ci impotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Numai ura impotriva lor este virtuoasa si legiuita, indreptatita si mantuitoare. Dar unde le vom afla pe aceste duhuri ale vicleniei, ca sa deschidem front impotriva lor? Înainte de toate, in noi insine. Nu santem, oare, plini peste masura de patimi, si in spatele fiecarei patimi, dupa invatatura Sfintilor Parinti se ascunde si un drac? Exista draci ai iubirii de argint, ai mandriei, ai lacomiei pantecelui, ai maniei, ai urii, ai curviei, ai pizmei, ai betiei si altii.2 Noi trebuie sa avem ca datorie sa izgonim dintr’insine aceste duhuri intunecate. Prin urmare, trebuie sa incepem cu noi insine aceasta lupta duhovniceasca nevazuta, si singura binecuvantata. Pe langa aceasta, trebuie sa o purtam cu indarjire si fara crutare de sine vicleana, daca dorim sa iesim biruitori, cu ajutorul lui Dumnezeu, si daca dorim sa dobandim acea pace duhovniceasca cu ajutorul careia vom putea ajuta miile de oameni din jurul nostru sa intre si ei in Împaratia lui Dumnezeu si sa dobandeasca mantuirea vesnica.
Cine nu porneste lupta de la el insusi, ci de la ceilalti oameni, socotind ca este chemat sa lupte inainte de toate cu raul din ei, in loc sa-l urasca pe diavol, uraste pe sarmanele victime ale acestuia. Noi, insa, se cade sa facem aceasta deosebire importanta, intru care ne invata de Dumnezeu insuflatii si de har inteleptitii Sfinti Parinti: „Uraste pacatul, si nu pe pacatos! Fata de pacatos se cuvine sa simtim mila, ca fata de un rob nenorocit al diavolului, si sa-l tamaduim cu dragoste, ca pe un bolnav.” (Avva Dorothei)
Cine nu se tulbura din pricina robiei, un cumplit adevar obstesc? Dar cine, din pricina robiei, il uraste pe robi? Noi, indreptatiti, uram robia si deplangem pe robi. Însa iata ca in partea morala savarsim aceasta greseala nimicitoare: uram pe pacatosi, iar nu pacatul si pe diavol, care ii inrobeste.
Din aceasta se nasc necontenite certuri si neintelegeri, care otravesc legaturile dintre oameni spre biruinta deplina a satanei. Ca sa incetam a ne sfadi cu aproapele nostru, spre a noastra pierzanie, se cade sa ne indreptam toate sagetile maniei inlauntru, catre noi insine, si atunci nu vor mai ramane sageti pentru semeni. Aceasta este lupta cea dreapta, pentru care Dumnezeu daruieste rasplati bogate. „…si cel ce face altfel, rabdand si pazind raul in launtrul sau, dar biciuindu-l si osandindu-l in ceilalti, iar de va si lupta cineva la jocuri, nu se incununeaza, de nu se va lupta in chip legiuit. (II Tim. 2:5). Dimpotriva, acela va castiga osandire, caci este scris: „Caci cu ce judecata veti judeca, judecati veti fi.” (Mat. 7:2)

Asadar, lupta cu noi insine – iata deviza celui care voieste cu adevarat sa duca o viata duhovniceasca. Propria noastra inima, iata arena de lupta! Sufletul nostru, iata campul de lupta!

Sursa: Viata duhovniceasca a crestinului ortodoxArhim Serafim Alexiev

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *