Arhim. Gherasim Iscu, mucenicul cu suras blajin

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa și a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de țărani înstăriți, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate și să aleagă o cale a renunțărilor și a jertfei.

Înzestrat cu o inteligență deosebită, cu râvnă pentru studiu și mai ales cu mare sete de rugăciune și viață lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-și continue studiile, ajungând să absolve ca șef de promoție nu numai Seminarul de la Neamț, ci și Facultatea de Teologie. Dorind o viață duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect și devotament pentru drumul monahal”, așa cum însuși o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareț al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp și fără timp, zi și noapte, să fie înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare și rugăciune. Pentru sârguințele sale pastorale, în 1943, același mitropolit l-a numit stareț al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ținută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munți care organizau rezistența și multe altele… Toate acestea au intrat sub incidența Codului Penal ca și „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securității, Părintele Gherasim a răbdat mucenicește toate chinurile cu putință pe care le-au născocit mințile bolnave ale călăilor săi, fără să denunțe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l și-ar fi strigat: „Ești nebun, toți ceilalți au recunoscut… și tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temnițele de la Aiud, Pitești, Canal și Târgu Ocna…

La sfârșit, Părintele Gherasim și-a găsit odihna veșnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt și fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulți plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951

„Era o iarnă liniștită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunțiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, și ne uneam cu ei și cu toată suflarea creștină într-o rugăciune mută. Este cu neputință ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolțiți între moarte și tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – și cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta și pentru sufletele acelea mari și credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat ușor de Părintele Gherasim, care ședea cu ochii închiși. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea șaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoți, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim își îmbărbăta prietenii, pe mulți îi ajuta la muncă și tuturor le stătea la dispoziție cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârșește spovedanii și cuminecări – și, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne și oase, duhul nu poate ignora legile vieții, astfel că ascetul îmbunătățit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat și, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși.

Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, ci era și vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și ființa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Așa simțeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simțit și a deschis ochii mari, negri, adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeață, de cântec și mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Vrăjmașii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puțin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți dar binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugați-vă și voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmași

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alți doi deținuți și, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a așezat pe marginea patului torționarului său și a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputința sa, a găsit o mângâiere pentru ucigașul său! Îl mângâia și-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ți dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poți spune «dragoste» și să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torționarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuiește-ți-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubește. Și toți creștinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubește cu ei și prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât dorești tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăși. Nu trebuie decât să te întorci spre El și să te pocăiești».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putință, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viața este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat și pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrățișându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deținuți purtători.

Amândoi au murit în aceeași noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur și simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim

de Constantin Aurel Dragodan

Cu fața de ceară,
Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,
Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,
Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.
Zile de boală din carne i-au rupt
Și-acum doar o piele-i înfășură osul,
Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pre mine, păcătosul!”
Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,
Ioan și Valeriu și-au împreunat mâinile în rugăciune.
Viața mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;
Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.
Domnea-n încăpere o liniște grea.
Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.
Departe, copii cântau un cântec de stea.
Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Material realizat de obștea Mănăstirii Diaconești

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro

This entry was posted in Mari duhovnici, Ortodoxia, Repere romanesti, Vietile Sfintilor. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *