Constantin Lupașcu a locuit în Comuna Ștefănești, Județul Botoșani. Era un om tare bun și milos, așa cum îl învățase bunica încă din copilărie. Pe timpul când se făcea colectivizarea agriculturii, el avea copiii la facultate la Iași. Nu mai putea face față cu cheltuielile, încât s-a hotărât să vândă casa cu tot ce avea, și a făcut altă casă mai mică pe un teren unde avea via.
El se ruga mereu la Dumnezeu mai ales noaptea, punea ceasul să sune și se scula la rugăciune. Prin toamna anului 1965 s-a îmbolnăvit grav. El ar fi vrut să meargă la fată la Alba Iulia, dar nu se simțea în stare, fiind prea departe. Atunci s-a hotărât și a plecat la Iași. Băiatul său, inginerul Ghiță Lupașcu, a mers cu el și 1-a internat la Spitalul Sfântul Spiridon. A stat internat din octombrie până în decembrie, aproape de Crăciun, când a murit.
A fost dus la morgă. în timp ce a stat la morgă a simțit că era undeva în pădure și tăia nuiele pentru haraci la vie. S-a gândit că s-a rătăcit și nu știa pe unde ar putea merge să ajungă acasă. Intre timp s-au apropiat de el doi oameni vorbind și l-au întrebat:
– Cine a tăiat nuiele aici?
– Eu, Constantin Lupașcu. Dar vă rog să-mi spuneți pe unde să merg acasă, că eu nu știu!
Unul din ei a zis:
– Fiindcă ai credință, mergi pe cărarea asta. Orice ți s-ar părea că strigă sau vei auzi, să nu întorci capul, să nu te uiți și vei ajunge într-un loc, unde cineva te va îndrepta mai departe.
El a mulțumit și a mers mai departe. A mers mult și când credea că nu mai are putere să ajungă, i s-a arătat în față o poieniță. Acolo era o doamnă cu câțiva copii în jur. El a salutat-o și a rugat-o să-i spună drumul mai departe. Dar ea 1-a întrebat:
– Cine te-a îndreptat să vii la mine?
– Doi oameni.
Și i-a spus cum arătau.
– Acela era fiul meu și cu Sfântul Petru. Fiindcă ai credință, mergi pe cărarea asta, dar orice ți s-ar părea că strigă sau vei auzi, să nu întorci capul, să nu te uiți, să nu te abați din drum și vei ajunge acasă, altfel nu ajungi.
El a mulțumit și a plecat mai departe, dar avea sete și pe unde mergea, apă nu găsea. într-un târziu trebuia să treacă peste un pârâiaș. Atunci s-a gândit că i-a zis să nu se abată din drum, dar totuși a vrut să ia o gură de apă, că nu mai putea răbda. S-a aplecat și a luat o gură de apă, dar în gură a simțit vin, și tot atunci a auzit un glas din urmă care i-a strigat:
– Ei ți-au spus să nu te abați din drum! Ce-ai crezut, că aceea ce curge este apă? Acela este vin, că vin ți-ai dat de pomană; apă nu ai!
El a răspuns cu capul în jos, în poziția în care se aplecase ca să bea apă:
– Am săpat, am vrut să fac fântână, dar n-am găsit izvor!
Glasul i-a spus:
– Du-te înapoi și sapă în grădină la Ominteanca, partea către șosea, colțul de răsărit.
Vei găsi izvor, faci fântână, pui găleată cu cănită, împrejmuiești și lași loc la oameni să ia apă. Vei avea pomană și apă pe lumea asta, altfel nu ai!
Când și-a revenit la morgă, încă auzea ecoul cuvintelor: „Nu ai!” Și povestea:
„Bine că n-a fost ușa încuiată la morgă, că eu am dat un pic cu spatele și ușa s-a deschis. Am ieșit afară, apoi am intrat în spital, căci ușa de la intrare era deschisă. Așteptam să vină cineva pe sală să-i spun că vin de la morgă să-mi dea ceva de îmbrăcat că-mi era frig, însă nimeni nu mă întâmpina. Uitându-mă atent, am văzut puțină lumină la o ușă, am bătut acolo și cineva mi-a răspuns să intru.
Am spus «Sărut mâna», că era o doamnă care scria ceva la masă, însă ea s-a speriat și a fugit. Eu m-am așezat în locul ei și am așteptat. După circa 10 minute s-a umplut cabinetul acela de personal sanitar. Medicul de gardă m-a întrebat:
– Cine sunteți dumneavoastră? Și de unde veniți la ora asta?
Eu murisem după masă și acum era ora două noaptea. Am răspuns așa:
– Domnule doctor, eu așa îmi dau seama că am leșinat și m-au dus la morgă că eu de acolo vin. Am fost internat aici.
Și am spus corect numărul de salon și numărul de pat, pe care le știam bine, căci fusesem internat mult timp.
– Cum vă numiți?
– Constantin Lupașcu.
Când s-a uitat doctorul atent pe masă, mi-a văzut foaia de observație. S-a uitat în ea și m-a întrebat:
– Sunteți tatăl inginerului Lupașcu? -Da.
Nu m-a mai întrebat nimic. M-a dus la baie, mi-a dat pijama, halat gros și tratament”.
Constantin Lupașcu a stat internat până în luna martie, când a venit în sat, că mai trăia una din surorile sale. A spus acesteia cele relatate mai sus, iar ea 1-a îndemnat să se ducă acolo să sape așa cum a visat. Dar el a zis că nici nu are liniște până când nu va face asta, că mereu îi stăruie în minte gândul acesta.
Nici nu era dezghețat bine pământul, când a luat o echipă de fântânari care au săpat în locul indicat. N-au săpat mult – 3-4 metri -, iar apa a început să năvălească. O apă foarte bună, iar unul din ei mereu trebuia să scoată apă, ca ceilalți să poată zidi. Când a văzut că a găsit apă așa cum i-au spus lui, a căzut în genunchi și a bătut metanii de bucurie, aducând laude lui Dumnezeu. Apoi a făcut fântâna cu toate cele necesare, a sfințit-o și a făcut prăznuirea. După doi ani s-a îmbolnăvit iar și a fost internat tot la Iași la Spitalul Spiridon, dar după două luni a murit. L-au ținut la morgă mai mult, crezând că va învia iar, dar el se dusese acum la Domnul, la odihna cea veșnică.
Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioanichie Balan, Ed. Sihastria, 2004