Sfantul Sfintit Mucenic Haralambie [10 feb]

Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfîntul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mîntuirii și le zicea: “Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare“.

Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: “Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîștigă-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrîneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut“.

Sfîntul Haralambie a răspuns: “Eu care am îmbătrînit și mi-am sfîrșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sînt aproape“. Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: “Jertfește zeilor, o! răule bătrîn“. Dar Sfîntul Haralambie răspunse: “Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să știți că diavolii pe care îi cinstiți se cutremură și se scutură de semnul Crucii“. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dînsul sfintele veșminte și dezbrăcînd pe sfîntul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spînzurat și l-au strujit cu unghiile de fier pînă ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfîntul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: “Mulțumesc vouă, fraților, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-ați înnoit duhul, care dorește să se îmbrace în viața cea nouă și veșnică“. Zicînd sfîntul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau și au zis către judecători: “Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuși Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare“.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrîșnit din dinți și a zis către dînșii: “O! slujitori răi și leneși la împlinirea poruncii, nu faceți cele ce vi s-au poruncit, ci apărați cu cuvinte pe cel osîndit la chinuri“.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi și a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor și amîndoi au fost tăiați pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie și Vaptos. Asemenea și trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos și preamăreau pe sfîntul și preaputernicul său nume; deci și pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură și a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mîinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit și atîrnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mîini la pămînt, striga: “Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane“. Iar ighemonul, alergînd și văzînd mîinile aceluia agățate de trupul mucenicului, a scuipat în fața acestuia și îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinși de mare frică, au rugat pe sfînt, zicîndu-i: “Lasă mînia și întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îți este poruncit să nu răsplătești rău cu rău“. Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: “Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug în limba mea. Să știți că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viața veșnică, iar pe cei păgîni îi va pierde“.

Atunci toți strigară către Dumnezeu, zicînd: “Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noștri, ca să ne aduci la lumină și să ne faci vrednici vieții veșnice“. Atunci a crezut în Hristos o mulțime de lume. Luchie a zis: “Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluiește-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mîinile mele te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Deci rînduiește-le la locul lor, ca să scapi de greutate, și eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede și eu în Dumnezeul tău“.

Sfîntul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicînd: “Mulțumim Ție, Stăpîne, Care ne păzești totdeauna și Care ai venit în trup! Învățătorul meu, caută spre smerenia celor ferecați și dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceștia și mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit“. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicînd: “Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor, împreună viețuitor al proorocilor, prieten al apostolilor și împreună vrednic ostaș al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale și am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvîntul tău să fie vindecare bolnavilor“. Și îndată se tămăduiră Luchie și Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerînd Sfîntul Botez, pe care l-a și cîștigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creștinilor, pînă ce va înștiința pe împărat.

Într-acea vreme, mulți, alergînd la sfînt, s-au botezat, mărtu-risindu-și păcatele și cei bolnavi de diferite neputințe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducîndu-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicînd: “S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toți de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Și Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos și toată Magnesia a primit credința lui, iar eu, însănătoșindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăției tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie și a strigat: “O! veșnici zei, cei necinstiți de oamenii necredincioși, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoșilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostași plini de neomenie și cruzime să prindă pe Sfîntul Haralambie și, punînd multe răni pe dînsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostașii și prinzînd pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuțite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducîndu-l la împărat. Mergînd cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcîndu-se spre ostași, a vorbit cu glas ca de om, grăind: “O! de trei ori blestemaților, slujitori diavolești, nu vedeți pe Hristos Dumnezeu și pe Sfîntul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceți acestea o! împietriților cu inima? Dezlegați pe cel ce nu puteți să-l legați, ca singuri să vă sloboziți din legături”.

La cuvîntul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostașii s-au înfricoșat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrîn, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: “Vai mie, o împărate, eu sînt împărat al Sciților, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine și poporul s-a lipit de dînsul. Eu, de toți fiind părăsit, am venit să-ți spun acestea ca să nu ți se întîmple și ție ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfîntul Haralambie, tîrît de ostași, s-a adus înaintea împăratului.

Văzîndu-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei țepușe lungi și a poruncit ca, aducînd lemne, să aprindă foc și să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfîntul, o femeie care stătea acolo, vrînd să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte și a turnat peste capul sfîntului mucenic, precum și pe fața și pe barba sa, zicînd: “Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decît a ne sminti pe noi cu înșelăciunile tale”. Femeia aceea era soția împăratului și a zis către dînsa sora ei: “Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mînii pe Dumnezeu? Nu-ți va ajuta ție Sever cînd se va mînia Hristos asupra ta!” Și, întorcîndu-se către mucenic, a zis: “Omule al lui Dumnezeu, cinstite sînt bătrînețele tale și Dumnezeu este cu tine și eu vreau să cred în El și să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingîndu-se focul și slujitorii slăbind, iar sfîntul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: “Să se dezlege omul acela de tortură și să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dînsul, i-a zis împăratul: “Omule, în această zi de dimineață, vorbind cu împăratul sciților m-am mîniat pe tine și te-am necinstit, iar tu, răbdînd chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulți ani ai?” Sfîntul Haralambie a răspuns: “Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împărarul Sever a zis: “De ai trăit atîția ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfîntul: “Mulți ani viețuind, o! împărate și cîștigînd multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: “Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfîntul: “Pe cereasca fecioară am însoțit-o mie, adică împărăția Hristosului meu, iar pe pămînt n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: “Știi să înviezi morții?”. Sfîntul a răspuns: “Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Și a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăți și prin munți, aruncîndu-l în păduri și bălți și în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simțind buna mireasmă a sfîntului, a strigat: “Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci poruncește-mi cu cuvîntul și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfîntul ca să spună diavolul aceasta, și îndată el a început a spune: “Vrînd omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moștenitor, nu voi putea să iau moștenirea lui. Ucigînd pe aproapele, mergea să-i răpească bunătățile lui, iar eu, aflîndu-l într-un loc ca acesta, am intrat în el și de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfîntul Haralambie a zis diavolului: “Ieși din omul acesta și să nu-l vatămi nicidecum”. Și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: “Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!” După trei zile a murit un tînăr și poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: “Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfîntul, rugîndu-se, a înviat pe cel mort și mulți din popor crezură în Hristos, văzînd niște minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicînd: “Să pierzi pe omul acesta de pe pămînt, că este vrăjitor și face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezînd cuvintele lui Crisp și schimbîndu-se din gîndul cel bun, a zis către mucenic: “Jertfește idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigașilor”. Sfîntul a răspuns: “Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobește cu bătăile, cu atîta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mîniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: “Supune-te împăratului, ca să nu piei în deșert”. Împăratul a zis către slujitori: “Luați făclii aprinse, ardeți-i barba și pîrliți-i fața”. Slujitorii, punînd făcliile în barba sfîntului, un foc mare a ieșit din barbă și, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgîni.

Umplîndu-se de mînie, Sever a zis: “Bine mi-a spus împăratul sciților că ești vrăjitor, Haralambie, și voiești ca și de la mine să se întoarcă ostașii”. Apoi, către boierii săi a zis: “Nu-mi spuneți cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: “Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrînare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: “Nu bîrfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde știi cine a fost Maria și cine Hristos?” Crisp zise cu mînie: “Diavole, mai înțelept ești tu decît mine?” Răspuns-a Aristarh: “Înțeleg mai bine decît tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: “O! cap rău, grăiești împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: “Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzînd de mînie, a luat un arc și, încordîndu-l, a azvîrlit săgeata spre înălțime, zicînd: “Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ți pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te și stai puțin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele și te voi prinde cu mîinile!”

Niște hule ca acestea zicînd împăratul, cu îndrăzneală și fără de rușine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul și frică mare a căzut peste toți, căci, mîniindu-se Dumnezeu în cer, pămîntul se clătina ca o frunză și se auzeau de sus din nori glasuri înfricoșate, fulgere și tunete și au murit de frică mulți oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legați cu nevăzute legături și spînzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: “Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvînt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea și voi scrie numele Dumnezeului tău ca și pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sînt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, și a zis către tatăl său: “Crede în Dumnezeu și te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care ești legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veșnic și neatins”. Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: “Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu și dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugîndu-se sfîntul, a încetat înfricoșata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul și eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: “Stăpîne al cerului și Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuiești în cer, miluiește-ne, caută cu milostivire pe pămînt”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul și cu toți boierii în palatele sale și au petrecut trei zile, neieșind de frica cea dumnezeiască și de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfîntului Haralambie: “Mi se părea că stau lîngă apă și am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiți tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă și în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieșea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoșat și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu și pe Crisp eparhul, stînd aproape, străjerul a întins spre dînșii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stînd cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămîn acolo”. Dar acela mi-a zis: “Vino aici și eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicîndu-mi: “Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sînt asemenea ție”. O vedenie ca aceasta văzînd, mă rog ție să-mi spui tîlcul ei.

Sfîntul Haralambie i-a răspuns: “Tîlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuința drepților, copacii cei mirositori sînt cetele sfinților îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viața veșnică, care prin Sfînta Cruce se dăruiește neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsîndu-le, a mers în urma celei rătăcite și, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău și eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulțumit Domnului întîi și pe urmă vor fi nemulțumiți, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleștile amăgiri”.

După acea înfricoșată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăși și, lăsînd pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: “Haralambie, ascultă sfatul meu și te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfîntul a răspuns: “Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sînt nesocotite și nebune”. Mîniindu-se împăratul, i-a zis: “Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sînt nepricepute și nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undița și să-l poarte de gît prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: “Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavolești și, lăsînd cele bune, alegi cele rele? De ce voiești moartea și lepezi viața? Pentru ce te scoli cu mînie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu și precum te sîrguiești la rău, tot așa sîrguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credință, va secera cele bune. Adu-ți aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat și spînzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit și, fiind dezlegat din legături, acum Îl lași? Mulți puternici, fiind pedepsiți, cunosc puterea Aceluia, dar scăpînd de pedeapsă, iarăși Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcîndu-se, i-a spus: “Jertfește zeilor, Galino!” Ea, întorcîndu-se către dînsul i-a răspuns: “Voi face ceea ce voiești, tată”. Împăratul, bucurîndu-se, a zis: “Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfește zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: “Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credința ta la a noastră și voiește să jertfească zeilor”. Deci vino și tu, Haralambie, cu dînsa, în capiștea zeilor noștri și fă ceea ce noi dorim”. Tăcînd Haralambie, împăratul socotea că se învoiește. Apoi fiica împăratului a mers în capiștea lui Dia și a lui Apolon și a zis slujitorilor: “Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mîniat, crezînd în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: “Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutați spre doamna Galini și miluiți-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrînd în capiștea idolească, a chemat pe slujitori și le-a zis: “Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: “Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndești rău nici să batjocorești pe mîntuitorii noștri, ca să nu se mînie și să clatine cerul și să răstoarne pămîntul”. Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: “Dacă tu ești zeu, apoi cum n-ai înțeles că am venit să te răstorn?”. Și zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat în trei bucăți. Asemenea, apucînd și pe Apolon, i-a zis: “Și tu, satano, gîrbovitule bătrîn, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf”. Apoi a sfărîmat pe ceilalți zei, care erau acolo. Și-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: “Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum și soarele se va stinge și lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: “Ce sînt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: “Galinia, fiica ta, a sfărîmat pe zei”. Zis-a împăratul: “Mergeți și chemați în această noapte 50 de meșteri și înnoind idolii, să-i puneți în capiștea lor, apoi să ziceți că au înviat din morți, precum și Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morți”.

Slujitorii, cu sîrguință făcînd așa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicîndu-i: “Vino la capiște, stăpînă, să vezi pe zei înviați”. Apoi a zis fericita Galinia: “Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrînd în capiște, a văzut pe idoli din nou ciopliți și a zis: “Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: “Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiți și batjocoriți, acum strălucesc cu mai mare cinste și slavă”. Fericita Galinia a zis: “Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: “Ție îți zic Dia, cela ce ai înviat din morți, să te duci iarăși la cei morți”. Aceasta zicînd-o, iarăși a sfărîmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mînie, au spus iarăși împăratului despre sfărîmarea idolilor. Împăratul, punînd de față pe fiica sa, i-a zis: “De ce ai sfărîmat pe idoli?” Ea a răspuns: “De vreme ce voi sînteți amăgiți cu deșartă părere, îi numiți zei pe cînd ei sînt materie neînsuflețită”. Împăratul a zis: “Jertfește idolilor, sămînță necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: “Acum am jertfit, precum am știut, iar de voiești și celorlalți zei ai tăi, voi face asemenea”. Mîniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa și, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuțime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrînd sfîntul în casa văduvei, s-a lipit lîngă un stîlp, ce era lîngă casă și îndată stîlpul cel uscat a odrăslit și a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzînd femeia o minune ca aceea, s-a înfricoșat și a zis: “Ieși de la mine, omule, că nu sînt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu ești Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ție, că nu sînt vrednică să intri sub acoperămîntul meu”. Sfîntul i-a zis ei: “Îndrăznește fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv și foarte lăudat”.

A doua zi, văzînd vecinii copacul cel înalt și cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dînșii: “Ce este această minune?”. Unii ziceau: “Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stîlpul și a crescut copac mare”. Și, intrînd, găsiră pe sfînt șezînd și învățînd pe văduvă, grăind astfel către dînsa: “Fericită ești tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită ești că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: “Pentru ce nu ne spui nouă de ești Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfîntul Haralambie: “Iertați-mă, fiilor, sînt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos și în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luînd îndrăzneală, a strigat cu glas mare: “Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeșnicule cel prealuminos, pentru că mulți prin învățătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toți au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezînd Într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată și, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stîlpul cel uscat și s-a făcut copac mare.

Mirîndu-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: “Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toți se vor amăgi de minunile făcute de dînsul și, lăsînd pe zeii noștri și pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cîntat cu bucurie psalmul lui David: “Milă și judecată voi cînta Ție, Doamne; cînta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, cînd vei veni către mine”; apoi a mai zis și un alt psalm pînă în sfîrșit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-și sfîrșească nevoința, a zis: “Mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmași, ai sfărîmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăția Ta”. Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile și S-a pogorît la dînsul Domnul cu mulțimea sfinților îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, și a șezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: “Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voiești și îți voi da ție”.

Sfîntul Haralambie a spus: “Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoșata Ta slavă. Doamne, de-Ți place Ție, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaștele mele și se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mîntuire sufletească și îndestulare de grîu și vin, cum și înmulțire de dobitoace, pentru trebuința oamenilor. Doamne, Tu știi că oamenii sînt trup și sînge, iartă-le lor păcatele și le dă îmbelșugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature și să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăților; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău și îi izbăvește de boala ciumei”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, Domnul i-a zis: “Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer și i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostașii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului și cum i s-a arătat Domnul și că a murit fără tăiere de sabie și au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare și frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dînsul trupul mucenicului și, luîndu-l, l-a învelit în pînze curate și subțiri și l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece și să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dînsa. Deci a lăsat-o să viețuiască în dreapta credință creștinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijlocește pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie și totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și împărăția, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: http://paginiortodoxe.tripod.com

This entry was posted in Vietile Sfintilor. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *