Spiritul căzut a încercat de multe ori să-i ispitească, până la moarte, chiar pe sfinții mucenici și pe călugării nevoitori, mari făcători de minuni și nevoitori având, să spunem așa, sub ochii lor cununa biruinței. Este foarte corectă gândirea multora dintre Sfinții Părinți conform căreia, până la mormânt, călugărul se află în pericolul de a cădea în ispite, fără a ști mai dinainte de unde vor răsări și ce haină vor îmbrăca. Biserica ne învață că de la botez fiecare creștin primește de la Dumnezeu un înger păzitor care, ocrotindu-1 în mod nevăzut, îl învață să împlinească toate faptele bune pe parcursul vieții și-i reamintește poruncile lui Dumnezeu. La rândul său împăratul întunericului, dorind să antreneze tot neamul omenesc în propria sa cădere, deleagă pe lângă fiecare om un spirit căzut, care-1 urmărește peste tot, străduindu-se să-1 atragă în tot felul de păcate.
Din cele spuse, rezultă clar că monahul trebuie să vegheze asupra lui însuși toată viața, fiind cuprins în același timp de frică și de curaj. Trebuie tot timpul să fie în gardă știind că vrăjmașul său ucigaș de suflete este mereu treaz, dar în același timp convins că-1 are alături pe îngerul păzitor. Sfântul Pimen cel Mare a zis: “Un mare ajutor al lui Dumnezeu îl înconjoară pe om; numai că acestuia nu- i este dat să-1 vadă“. Nu-i este dat omului să-1 vadă pentru a nu se bizui numai pe acesta, iar el să cadă în lenevire și să părăsească nevoința de care este în stare.
Condamnat să se târască pe pământ, îngerul căzut își dă toată silința pentru ca și omul să facă același lucru. Și omul este înclinat înspre aceasta datorită orbirii de care este atins. Sigur omul are simțul eternității, dar datorită faptului că acest simț este pervertit de ceea ce pe nedrept se cheamă “rațiune”, și de către conștiința sa adormită, i se pare că și viața pământească este fară sfârșit. Intemeindu-se pe această impresie seducătoare, dar din păcate iluzorie și dezastruoasă, omul este robit de munca și ocupațiile care-i asigură o situație bună în lumea aceasta, uitând că este călător, și că lociunța sa permanentă se află, fie în cer, fie în iad. în numele omului căzut, Sfânta Scriptură îi zice lui Dumnezeu: “Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; înviază-mă după cuvântul Tău” (Ps. 118,25). Reiese clar din acest text că atașamentul față de pământ lovește sufletul cu moartea veșnică; el este readus la viață prin cuvântul lui Dumnezeu care, smulgându-1 de pe pământ, îi ridică gândurile și simțămintele înspre cer.
“Diavolul, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este obraznic. El atacă de jos. Și în acest caz câștigă sigur pentru că noi nu încercăm să ne ridicăm acolo unde el nu ne mai poate răni. Căci el nu se poate ridica sus, ci rămâne pe pământ; de aceea șarpele este simbolul său. Dacă Dumnezeu 1-a limitat de la început la o asemenea stare, astăzi are motiv mai puternic să o facă. Dacă tu nu știi ce înseamnă a fi atacat de jos“, vreau să-ți explic acestă metodă de luptă. Ea constă în a învinge folosindu-se de realitățile pământești, de plăceri, de bogății și de tot ceea ce este în lume. De aceea diavolul atunci când vede pe cineva luîndu-și zborul spre cer, în primul rând nu este în măsură să-1 atace, și, dacă riscă să o facă, recade imediat el însuși, pentru că, după cum știm prea bine, el n-are picioare să stea ridicat. N-ai teamă de el pentru că nu are aripi, ci se târăște doar pe pământ, printre lucrurile pământești. Să n-ai nimic comun cu el, pentru că în acest caz nu va fi foarte necesară sforțarea. Diavolul nu știe lupta deschis și pe față, ci, ca un șarpe ce se ascunde între spini, el se folosește adesea de ispita bogățiilor. Dacă tu vei curăți spinii, el se înfricoșează și fuge. Dacă-1 poți fascina cu exorcismele dumnezeiești, îl vei răni foarte ușor. Și noi avem exorcismele duhovnicești: Numele Domnului nostru Iisus Hristos și puterea Crucii.
Sf. Ignatie Briancianinov