NICHIFOR PREDA AJUNGE LA PEȘTERA PUSTNICULUI
Se spune că schimnicii cei cuvioși au uneori semne în visurile lor, când e să li se întâmple un lucru deosebit. Într-o noapte Pafnutie visă că trecea pe-o cărare cunoscută de el, prin făgetul cel bătrân de la poalele muntelui. Deodată, pe-o ramură a fagului pe sub care chiar trecea, auzi vorbă omenească. Răsturnă capul pe spate și văzu o gadina numită râs, dar nici urmă de om.
— Aruncă-mi o prăjină. cucemice! Aș sări mai sus și nu mai pot, se auzi din nou cuvânt omenesc.
Pafnutie privi mai bine. Copacul era mare și stufos. Poate se va ascunde vreun pui de om. Glasul era subțire ca de copii. “Poate se teme de mâță”, își zise pustnicul, și cu priviri agere cercetă stufișul. Însă, afară de gadină, nu descoperi nimic.
— Aruncă-mi prăjina, se auzi din nou.
— Ce nevoie ai de prăjină, tu care sai din cracă în cracă, și de pe un copac pe altul? Să nu luăm în deșert numele lui Dumnezeu, zise mirat peste fire Pafnutie, înțelegând că mâța aceea, cățărată sus, vorbește.
— Tot sărind am căzut și mi-am rupt amândouă picioarele de dinainte. Aruncă-mi prăjina, rogu-te.
— Asta e altă socoteală, răspunse Pafnutie, fără a se mai mira de nimic. Și privind la pământ văzu o prăjină lungă. O ridică și râsul o prinse în colți.
Nu se știe cum, rezemat în ea, sări pe cea din urmă creangă, iar de acolo dintr-o singură aieptare căzu la picioarele bătrânului. Însă acum nu mai era râs, ci un cerb ca de doi ani.
Cerbul se alipi de pustnic, se frecă de țundra lui, îl privi cu ochi umezi și, mugind scurt, o luă la goană pierzându-se în desimea codrului.
Pustnicul se trezi din vis, pipăi în jur și văzu că-i pe patul lui de cetină de brad, pe vatra peșterii. Nu mai putu ațipi toată noaptea. Se gândi mult, apoi zise în sinea lui:
— Eu n-am avut până acum semne în vis. Dar acesta, din mila Domnului, un semn trebuie să fie.
Și își aminti, pe rând, semnele ce se arătaseră în vis părintelui său sufletesc Ilarion, și despre care îi povesti în cei din urmă ani ai vieții. Asemăna visul lui cu acestea, se întorcea de pe o coastă pe alta, și iar își zicea:
— Din mila Domnului, un semn trebuie să fie și acesta.
Și după ceea ce s-a petrecut cu bătrânul în urma semnelor avute, încerca să tâlcuiasca și visul său. Dar nu putea să dea de un capăt.
— Semnul meu e încurcat, își spunea el. Și rîs, și cerb. Mâța e o gadină răpitoare, se hrănește cu vărsare de sânge. Cerbul e boul lui Dumnezeu, nu face rău nimănui. Apa și focul, cum vor sta împreună?
Cunoștea, din ce-i povestise Ilarion, că semnele din vis, ca și proorociile, nu se pot tălmăci înainte de împlinirea lor. Și totuși se încăpățână să afle ce se ascunde sub semnul din visul lui. Și abia răsărind soarele se desmetici: e, iar, o ispită a mândriei. Pentru ce voiește el să deslege o taină pe care Domnul o voiește nedeslegată până la împlinire? Cine-i dă ghies? Diavolul mândriei, de bună seamă. Iată, e la întâiul vis cu semne, poate la întâiul și la cel din urmă, și el vrea să-și întreacă pe învățătorul și părintele său. Nu i-a spus de atâtea ori Ilarion cum se mira când venea întâmplarea, și pe urmă-și aducea aminte de vis?
Se simțea scârbit de sine însuși pentru aceasta nerușinare și înfumurare și se gândi cu ciudă și la râs și la cerb. Nu puteau rămâne acele două vietăți în negura nopții, în loc să se apropie de el și să-l îndemne la trufie? Chiar la trufie! “La păcatul care duce mai repede la osândă”, isi zicea en obidă cucernicul Pafnutie… ,,Știu eu bine și mi- a spus și părintele Ilarion, că trufia a trăznit pe îngeri din cer și i-a alungat pe oameni din rai. Și, iată, cum se arată, în felurite chipuri! Mai adineauri m-a spus să-l iau la întrebări pe Ziditorul pentru ce este moarte în lume, și pentru ce a luat de lângă mine pe părintele meu Ilarion. Acum îmi dă ghes cu mâța și cu cerbul. Ptiu! Pe pustii locuri să fie și în pietre!”.
Pafnutie scuipă cu scârbă, apoi își făcu semnul sfintei cruci. Se gândi că e nevoie mare să meargă iar la râpa lui să-și facă marele canon.
Se lăsă pe cetina așternutului și se gândi. Dar somnul îl cuprinse degrabă, și nu se mai trezi până la ojină . Sări drept în sus, nu se putu dintru început descurca dacă e dimineață tânără ori se apropie seara. Ieșind în gura peșterii și văzând soarele, se cruci. Era târziu să mai poată pleca la râpa lui. De i-ar rămăne vreme până la asfințit să-și poată face, cel puțin canonul de obște, așezat între răsăritul și apusul soarelui. “Iata ce mi-a făcut mâța și cerbul”, suspină mânios pustnicuș și, fără să se mai gândească la izvor sau rădăcini, se apucă de mătănii și de toată rânduiala lui zilnică.
Era o înserare cu aer tare, plin de miresme. Răcoarea creștea din ceas în ceas, și albastrul cerului parcă se înălța mereu. Nu-l mai ajungeau nici cetinile ce împungeau din brazii piscurilor celor mai înalte. Când negurile nopții începură să învălue trunchiurile brazilor, era frig în lege.
Totuși cucernicul din singurătate era nădușit și gâfâia când își isprăvi canonul. Îl lungi anume: bătu, cu sutele, mai multe metanii pentru a se pocăi și de mândria ce se apropiase iar de el, și pentru că adormise peste zi și nu-și făcu, la vreme, rânduiala lui pustnicească.
Târziu se coborî la izvor. Întâi se gândi să se pedepsească și să nu bea apă rece, dar se temu, cum era ars de sete, să nu aibă iar visuri cu semne în somn.
Coborând pe poteca știută i se păru că aude ca o mârâială. Se opri, nu mai auzi nimic. Porni și, iată, iar se ridică până la urechea lui, și încă mai tare mârâitul acela. Un gând îl îngheță și-l opri în loc: visul lui! Nu-i oare un mârâit de mâță? Trase cu urechea și iar auzi. Glasul venea de departe. Poate de la izvor, poate de mai încolo. Cu cât cobora se auzea mai deslușit. Dar acum nu mai semăna a miorlăitura, ci a scâncet de copil mic. Uneori răzbătea pe aripa nopții, prin susurul cetinii, geamăt omenesc.
— Este cineva în primejdie, își zise Pafnutie și grăbi pasul. Se oprea pentru a asculta atât cât trebuia ca să nu piardă latura din care venea glasul. Trecuse de mult pe lângă izvorul din crăpătura din stâncă, dar nu se opri să-și astâmpere setea. Glasul era tot mai deslușit. Era geamăt de om, stins, ca de pe altă lume.
— Cine s-o fi rătăcit prin hugeacul ăsta?, se întreba pustnicul ajungând în desime mare și despicându-o vârtos cu trupul aplecat înainte. “Ce păcate l-au adus pe-aici? Sau ce încurcături ale Diavolului?”.
El stupi în stânga, își făcu semnul izbăvirii, și înainta nu fără îngrijorare. Îi trăzni prin minte că ar putea să fie nu bărbat, ci muiere. Ce s-ar face el atunci? De bună seamă trebuia să o ajute, nu o putea lăsa în gura morții. Dar după tămăduire, ce ar face cu o catrință la peșteră? Așadar că ar fi un lucru nemaipomenit? El e bătrân, și chiar dacă n-ar fi, de la întâiul păcat săvârșit în copilărie, nu s-a mai gândit la cele ale lumii. Dar în peșteră nu putea rămâne. Nu-i locul muierii în singurătatea codrului.
Pe urmă, alte gânduri îl liniștiră: Nu poate fi muiere! Ce să caute o femeie în aceste sălbăticiuni? Cât a trăit părintele său Ilarion, venit-a cap împletit până aici? Nu s-a pomenit. Da, un bărbat trebuie să fie, și niciunul în puterea bărbăției, căci un om în toată virtutea nu se încurcă așa de ușor, și nu se dă plainic piedicilor ce i se pun în drum. Un tânăr trebuie să fie, un ciobănaș, ori un vânător căruia abia-i mijesc mustățile.
Tot frământându-se și cu sufletul, pentru a se liniști, și cu trupul, pentru a-și face loc prin desime și întuneric, auzi deodată, geamătul lângă sine, mai stins de cum îl auzise din depărtare.
Se aplecă la dreapta și desluși suman și cioareci de lână, și opinci în picioare. Trupul era căzut de-a-lungul, cu fața în mușchiu. Nici o tresărire de viață nu era în el. Numai sunetul stins, plângăreț, care se ridica din când în când.
Pafnutie îngenunchie, îl întoarse încet pe o dungă, apoi pe spate, îl pipăi, își aplecă urechea pe pieptul lui și ascultă. Inima bătea abia simțit. Ochii tânărului erau închiși cu pleoape grele. Obrajii îi erau palizi, pământii, ca la mort. Nu simți nimic câtă vreme îl pipăi și cercetă Pafnutie.
— E leșinat, zise cu glas tare pustnicul, și după ce își făcu o cruce, îl ridică în sus pe străin și-l luă în brațe, ca pe un copil. Nu-i putea bănui vârsta. Nu i-ar fi dat cincisprezece ani după greutatea trupului. Capul tânărului se bălăbănea pe umărul lui Pafnutie, semn că nu ieșise din leșin.
Pustnicul grăbi cu el la izvorul cunoscut. Orice boală ar avea, apa rece nu putea să-i fie de stricăciune. Îl întinse pe iarba verde și începu a-l stropi, ușurel, ușurel, cu stropi din izvor. În gând, omul lui Dumnezeu murmura o rugăciune. Inima bătea cum nu-i mai bătuse de mult. Și o mare căldură îi umplea sufletul: iată, avea în fața lui o viață proaspătă. Poate se deștepta, poate intra pentru totdeauna în negură. Simțea, în inima lui de om singuratic, mare răspundere pentru viața necunoscutului. De bună seamă Dumnezeu a rânduit așa să fie la peșteră în noaptea asta, să-l scape pe cel rătăcit în codru. De aceea a adormit până la ojină, să nu mai poată pleca la râpa lui, să-și ia din nou canonul cel mare. Deodată îi veni iarăși în visul lui: nu era rănit într-un fel și necunoscutul ca și râsul pe care-l văzu în fag?
Își făcu din nou cruce, stropind mereu pe fecioraș. În clipa aceea tânărul deschise ochii și îi închise iar. Suspină din adânc și gemu: “mamă”. După un răstimp se întinse, deschise ochii iar, și îi pironi mirați la bărbosul din fața lui.
— Să nu-ți fie frică, flăcăuaș. Sunt un slujitor al Domnului Dumnezeu. N-am să-ți fac nimic rău.
Tânărul trăgea întins cu urechea la susurul izvorului. Îi vorbea, din ochii înviați deodată.
— Apă? întrebă Pafnutie.
— Apă! gemu încet, cu un zâmbet abia mijit, necunoscutul.
Pafnutie îi aduse apă în pumni. Străinul bău cu lăcomie și mai ceru. Nu putea bea bine din pumni, și omul lui Dumnezeu se dojenea că n-a plecat de la peșteră cu ulciorul în mână, ca alte dăți. Află o coaje de brad pe care o cumpăni să țină apă, și tot trecea de la izvor la flăcăuașul cel străin și-l adăpa.
— Mare flacără arde în tine, măi romănașul meu, zise Pafnutie zâmbind, văzând că nu-l mai poate sătura.
Tânărul avu putere să se ridice și să șeadă.
— Mare, oftă el. Dacă nu mă aflai dumneata, moșule, n-aș mai fi băut apă de la izvor. M-au părăsit puterile și nu mai puteam ajunge la izvor.¬
— Da cum? Tu cunoșteai izvorul? îl întrebă pustnicul mirat foarte.
— Nu-l cunoșteam , dar îi auzeam, sub înserare, murmurul. M-am târât pe brânci cât am putut. Groaznic mă ardea în măruntae.
— Pesemne nici de mâncat n-ai mâncat azi nimic. N-am văzut la tine straiță.
— N-am mâncat de trei zile, moșule. Dar acum mi-am prins inima cu apa acestui izvor.
Pafnutie se întunecă deodată. Își aduse aminte că n-are nimic de mâncare. Și știa că pe unul care a ajunat trei zile nu-l poate hrăni cu rădăcini și ierburi.
— Pe semne te-ai rătăcit, flăcăuașule. Dar nu înțeleg cum ai plecat de-acasă fără merinde, la munte.
Tânărul se uită cu sfială la bătrăn și zise:
— Dacă dumneata, moșule, ești pustnicul de la peșteră, nu m-am rătăcit. Am ajuns la țintă. Da, adevărat e. Merinde nu mi-am luat.
— Din mila și rânduiala lui Dumnezeu, eu grijesc acum peștera și-i fac canoanele moștenite din vremuri bătrâne. Da tu de unde știai de pustnicul de la peșteră? Ești din satele de la poale?
Tânărul vorbi cu glas împuținat deodată:
— Nu sunt. Și păru că iar îl cuprinde leșinul.
Pafnutie se întunecă iar: “Îl potopește foamea și eu n-am un codru de pâine! Ce să fac, Doamne și Ziditorule?”
Porni spre stufișul în care afla uneori câte ceva de ale gurii, și se duse să cerceteze cu inima îndoită. Mirarea lui fu mare când văzu acolo o oală cu lapte, fălie de caș, și pâine proaspătă.
Repede mulțumi în gând lui Dumnezeu, luă bunătățile din ascunziș și le puse înaintea tânărului.
— Socotesc că Ziditorul te-a luat în paza Lui. Asemenea mâncare, odată în an dacă se întâlnește pe la noi. Și-i chiar aceea care-ți trebuie ție.
Necunoscutul își întinsese brațele după pita și fălia de caș.
— Nu! Să începi cu laptele. Cunosc eu când e vorba de ajun lung, ce trebuie să ia omul când mănâncă mai întâi. Ia oala și bea, dar încet, câte o înghițitură. Altfel e primejdie să se încurce mațele. Pe urmă mâne, ori poimâne, vei trece și la caș. Laptele ce va rămâne îl vom fierbe, să țină mai mult dulce.
Străinul se supuse. Sorbea încet câte o înghițitură, și curajul îi sporea, căpătând limbă.
— Înainte cu patru zile am băut iarăși lapte și jintiță, la o stână. Și caș am mâncat și mămăligă bună.
Pafnutie își aduse aminte de ce-i spusese tânărul mai înainte: că venea anume la peștera călugărului.
— Spui că nu ești din satele de la poala munților.
— Nu! Sunt de departe.
— Păi, dacă ești de departe, de la cine ai auzit tu vorbindu-se de această peșteră a pustnicului?
— Se vorbește și pe la noi.
— Și, de bună seamă, păcurarii de la stână ți-au spus încotro să apuci către această peșteră.
— Ei mi-au spus, da numai unul bătrân știa mai bine. Îi tot oprea pe ceilalți din vorbă, și tot arăta cu mâna pe unde să merg.
— Și, dacă ai plecat de acasă fără merinde, nu s-au gândit nici ei că nu-i lucru creștinesc să te trimită fără straiță în nepătrunsul codrilor?
Necunoscutul nu răspunse. Mai sorbi odată din lapte și rămase mut. Căzuse pe gânduri.
— Și cum te cheamă pe tine, flăcăuaș?
— Nichifor Preda, părinte.
— Bine, Nichifor! Dar să știi, Nichifore, băiatule, că eu nu sunt părinte. Eu nu sunt ieromonah, cum a fost înaintașul meu Ilarion, ci un biet pustnic.
— De aceea o să-ți spun ca și până acum: moșule, deși încă nu ești plecat de bătrânețe.
— Bine, moșule să-mi spui, cât vei sta pe aici.
— Dar mi-ar plăcea să-ți zic pe nume.
— Eu sunt pustnicul Pafnutie, flăcăuaș.
— Moș Pafnutie, zise tânărul zâmbind. Moș Pafnutie, eu, după Dumnezeu, dumitale trebuie să-ți mulțumesc că suflu iar și grăiesc.
— Ba, toată mulțumita lui Dumnezeu, fiule Nichifor. Ca de nu eram acasă, puteai să gemi jos în vale. Și, chiar aici la izvor, dacă nu era laptele din tufă, n-aveam ce-ți da de mâncare. Cine i-a pus pe ciobani să aducă chiar acum lapte și caș? Dumnezeu i-a povățuit. Deci Lui să-i mulțumim.
Nichifor Preda își făcu cruce după pustnic, și mișcă din buze.
— Acum să mergem la peșteră să te hodinești. Se apropie miezul nopții. Acolo vei mai bea lapte, ba ți-oi da și-o felioară de caș.
Porniră îndată pe cărare. Dar la vreo zece pași Nichifor se clătină. Bătrânul îl sprijini.
Puse deoparte oala cu lapte, pânea și cașul, și luă pe flăcăuaș în brațe. Acela se zbătu puțin, rușinat.
— Știu eu, băiete ce fac! Mai este drum până la peșteră. Singur, cu picioarele tale, nu vei putea ajunge. Iar aici nu poți dormi. La noapte, poate, brumează.
Nichifor nu se mai împotrivi. Și, până sus, ațipi. Pustnicul îl așeză ușurel pe păcelul de cetină, și se întoarse după bunătățile lăsate pe cărare. Ajuns lângă ele își aduse aminte că a uitat să bea, și n-a luat nici vas pentru apă. Se întoarse la peșteră, luă ulciorul și după ce bău cu sete mare din izvor, își umplu vasul. Luă de la locul ei, merindea și trase la sălașul lui.
Lui Nichifor nu-i mai trebuia nimic. Adormise greu, una cu pământul.
Pustnicul se trase în fundul peșterii și bătu mătăniile de seară, rănduite pentru acel loc; apoi făcu același lucru la cele două laturi, și ieșind în gura peșterii, îngenunche. Cu ochii țintă la stele se rugă îndelungat. Barba și pletele-i albe luminau argintiu în bătaia lunii.
Se rugă și bătu iar mătănii până începu să coboare luna. Își dădea canon mai mare și pentru somnul de peste zi, și se ruga și pentru feciorașul ce-i căzu, din bun senin, la peșteră. Rugându-se îl fulgeră deodată în minte că acolo, lângă izvor, după ce Nichifor bău și mâncă, îi păru așa de blând ca un pui de cerb.
“Visul meu! Semnul meu!” șopti bătrânul și se lovi cu capul de pământ rămânând multă vreme așa, ca o stană sură de piatră.
Se ridică apoi, se închină spre răsărit, și intră în peșteră să se culce.
Dar nu putea adormi și înțelese că somnul de peste zi îi fu de folos. Se gândea mereu la întâmplarea asta cu Nichifor. Spunea că vine anume la el, la pustnicul de la peșteră. Și, încă, din mari depărtări. Ce supărare sau necaz l-au pus pe drumuri? Și cum l-au lăsat părinții să plece în așa depărtări, și fără merinde? La întrebările acestea își aduse aminte că înainte cu peste cincizeci de ani, așa s-a dus și el de la stână și de la părinți fugar. Un fugar trebuia să fie și Nichifor Preda. Altfel, fie că nu l-ar fi lăsat părinții, fie că-i puneau traista cu merinde după cap.
Amintirea aceasta îl tulbură pe bătrân. Nu se mai gândise de mult la începuturile pustniciei sale. Ba, o clipă, i se năzări și nevasta care-l dusese atunci, pe el, la păcat. Fugarul de acum poate a trecut prin întâmplare asemănătoare. Nu, era mai mare de cincisprezece ani, cum socoti el după greutatea trupului când îl purtă la izvor. Acolo văzu că-i mijește cu temei mustața. Și, când începu a grăi, văzu că era glas de fecior, nu de copilandru. Hm! Poate să aibă și Nichifor ăsta, aceeași vină, și a fugit în munte să se pocăiască. Poate rânduiala dumnezeiască i l-a trimis anume, ca în anii bătrâneților, să-și aducă mai vârtos și mai des aminte de vina lui și să se pocăiască mai tare. Poate nu s-a pocăit destul, și Domnul îi aduce aminte prin Nichifor…
Apoi alt roi de întrebări: Cine să fie și de unde vine? Pustnicului îi păru încă de lângă izvor, pe când se trezi străinul, că are fața prea albă, iar mâinile lui nu păreau muncite. Mai băgă de seamă că nu știe bea lapte din oală. Dar aceasta putea să fie și din pricina slăbiciunii. Nu-i părea să fie fecior de plugar, ori păcurar de la oi. Nu mirosea a stână, ca ciobanii. Cine să fie? Hainele lui îl arătau flăcău de la țară dar trupul pe care îmbrăcau era prea subțire și gingaș.
Hm! Dar visul lui? Nu mai era îndoiaiă că semnul i se dase pentru feciorul acesta. Nu se mai putea mișca singur, cum nu mai putea sări mâța cea mare din fag, fără prăjină. Era și Nichifor ca și râsul. Iar când stătea lângă picioarele lui, nu-i păru blând ca un cerb tânăr, ca cerbul cel de doi ani în care se schimbase râsul după ce sărise din copac?
Semn era, dar nu putea pricepe ce caută tânărul la peșteră. Pafnutie nu voi să se mai gândească. El începu să murmure: “Fie numele Domnului lăudat de acum și până în veac”, până ce adormi buștean.