NEVOINTA DUHOVNICEASCA – Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul
Increderea în gând este începutul înșelării
Parinte, când mă mânii mă fac ca torentul; nu mă pot abține.
-De ce să nu te poți abține?
-Pentru că îmi cred gândului meu.
-Ei, atunci ai crezul tău, propriul tău simbol de credință!… Egoismul este de vină. Să nu-ți îndreptățești gândul tău. Un gând bandajat singură să-l alungi, să nu-l primești.
-Dar cum voi înțelege că un gând este bandajat?
-Ei, dacă nu-l înțelegi, să-l spui stareței și țac, să-l alungi, făcând ascultare în tot ce îți va spune. Pentru un om duhovnicesc a se încrede în gândul său este începutul înșelării. Mintea sa se întunecă de mândrie și se poate înșela. Este mai bine să înnebunească, pentru că atunci va avea circumstanțe atenuante.
Părinte, dar ajutor de la alții nu se poate lua?
-Pentru ca cineva să fie ajutat în starea în care se află, trebuie ca și el însuși să ajute. Să înțeleagă că a se încrede în gândul care îi spune, de pildă, că este cel mai bun dintre toți, că este sfânt etc., aceasta înseamnă înșelare. Dacă omul însuși îl ține, un astfel de gând nu se poate alunga nici cu mitraliera. Trebuie să se smerească pentru ca el să plece. Uneori mi se cere să mă rog pentru astfel de cazuri. Ce rugăciune să fac? Din moment ce acela are înăuntrul său fitilul diavolului, orice vei face tot va sări în aer. Este ca și cum cineva ar ține în mâinile sale fitilele de la dinamită și ar cere să-l ajuți ca să nu explodeze.
-Părinte, am devenit sucită.
-Cine îți spune aceasta? Gândul tău? Eu te urmăresc din Sfântul Munte. Știu aceasta. Nu ai devenit sucită. Dar dacă vei crede în gândul tău, atunci acela te va răsuci. Nu crede în gândul tău, nici atunci când îți spune că ești într-un hal fără de hal, nici când îți spune că ești sfântă.
Încrederea în gând creează probleme psihologice
-Părinte, atunci când pe cineva îl chinuie gândul că toți se preocupă de el etc., cum îl va alunga?
Aceasta este lucrarea diavolului care vrea să-l îmbolnăvească. Unul ca acesta să fie nepăsător, să nu creadă deloc în acest gând. Unul, de pildă, care are bănuială, dacă va vedea pe cineva cunoscut că vorbește încet cu altul, gândește: “Vorbește despre mine; nu mă așteptam la aceasta de la el”, în timp ce aceia discută despre cu totul alt subiect. Și dacă nu ia aminte, evoluează încet-încet și unde va ajunge? Crede că toți îl urmăresc, îl prigonesc. Chiar de ar avea dovezi concrete că ceilalți se preocupă de el, să știe că acestea însuși vrăjmașul le-a potrivit așa ca să-i insufle această convingere. Măi, cum le mai combină diavolul!
Cunosc un tânăr care, deși este foarte inteligent, crede în gândul său care îi spune că nu este echilibrat. Primind gândurile ce i le aducea aghiuță, acestea i-au creat o grămadă de complexe. A avut chiar și o încercare de sinucidere, care i-a topit pe părinții lui. Dumnezeu i-a dat puteri și harisme, dar pe toate i le netrebnicește vrăjmașul și astfel se chinuiește și pe el și pe alții. Nu pot înțelege de ce unii oameni primesc astfel de gânduri diavolești și-și fac viața chinuită, împotrivindu-se astfel și lui Dumnezeu, care ne face atât de mult bine și ne iubește. Oricâte i-ai spune unui astfel de om, nu se folosește. Dacă nu va înceta să creadă gândurilor pe care i le aduce vrăjmașul, te vei osteni în zadar.
-Părinte, cel sensibil este slab sufletește, este bolnav?
-Nu, mărimea de suflet și sensibilitatea sunt harisme firești, dar, din păcate, diavolul reușește să le exploateze. Pe un om sensibil îl face adeseori să exagereze lucrurile ca să nu poată trece peste o greutate, sau dacă reușește puțin s-o rezolve, mai apoi cedează, îl face să deznădăjduiască, să se chinuiască și în cele din urmă să se epuizeze. Dacă ar pune în valoare sensibilitatea moștenită, ea ar deveni cerească.
-Iar dacă o va lăsa ca să o exploateze diavolul, se va pierde. Pentru că dacă omul nu-și pune în valoare harismele sale, atunci le exploatează diavolul. Și astfel aruncă darurile lui Dumnezeu. În loc să-I fie recunoscător Iui Dumnezeu, le ia pe toate anapoda. Cel sensibil, atunci când crede gândului său, poate sfârși chiar și la psihiatrie, în timp ce acela indiferent, cu al său “nu mă interesează”, desigur nu merge bine, însă cel puțin nu sfârșește în psihiatrie. De aceea aghiuță îi urmărește pe oamenii sensibili.
-Alții iarăși își pun în gând, sau mai degrabă aghiuță le aduce gândul că au o neputință moștenită și încearcă să-i facă să creadă că au ceva de acest fel. Îi înfricoșează ca să-i amețească și să-i netrebnicească fără motiv. Și chiar de ar exista și ceva moștenit, nimic nu poate sta înaintea harului lui Dumnezeu. Vă aduceți aminte de Sfântul Ciprian, care din vrăjitor a devenit ierarh al Bisericii și mucenic al lui Hristos? Moise Etiopeanul, din tâlhar a devenit mai sensibil decât mulți Părinți mari. La ce măsură a ajuns! Când Sfântul Macarie a mers să-l cerceteze, acela l-a întrebat: “Ce să fac? Mă deranjează lumea și nu pot afla liniște”. Iar Sfântul Macarie i-a spus: “Moise, Moise, ești foarte sensibil. Să mergi în Arabia Pietroasă , pentru că tu nu poți alunga lumea”.
L-a întrecut în sensibilitate și pe Marele Arsenie, care era din familie nobilă, învățat, om manierat, în timp ce acela era tâlhar. Iată, vezi ce face harul lui Dumnezeu! Dar avea și multă smerenie.
Capriciile pornesc de la gând
-Părinte, cel ce se dezgustă de ce pățește una ca aceasta?
-Spune-mi, tu de ce te dezguști?
-Mă dezgust de toate.
-Atunci toate la tine vor veni. Și viermișorii în fructe sau în legume, și vreun păr în pâine etc.
-Așa este. Părinte!
-Slavă Ție, Dumnezeule! Vezi cât de mult te ajută Dumnezeu ca să poți depăși aceasta?
-Părinte, oare aceasta nu începe de la gând? Să spunem că o soră a aflat un păr. Să-l dea deoparte?
Dar el este binecuvântare. Dă-mi-l mie să-l iau eu de binecuvântare!… Ah! îmi aduc aminte că odată, la Sinai, mergeam undeva cu un monah și i-am dat două piersici. Dar îl văd că nu le mănâncă. Voia să meargă să le spele, ca apoi să le mănânce. Și le ținea în mână, nevoind nici în buzunar să le bage, ca nu cumva să se umple de microbii aflați în buzunar. Fratele lui, care avea opt copii, îmi spunea: Acesta cheltuiește mai mult săpun ca să-și spele mâinile decât femeia mea spălându-i pe cei opt copii ai noștri”. Și să vedeți ce a pățit! Acolo la Sinai dădeau fiecărui călugăr și câte un beduin, ca să-i slujească, să-i ducă mâncarea etc. Beduinul ce a fost dat acelui călugăr era mai murdar decât toți. Negru de murdar! Hainele lui miroseau, mirosea și el în întregime. O săptămână trebuia să-l pui la înmuiat, ca să se curețe. Mâinile îi erau… nu mă întreba! Trebuia să i le razi cu șpaclul. Când lua blidul ca să-i ducă mâncarea, își băga cele două degete mari înăuntru… “Fugi, fugi…!”, îi striga monahul, de cum îl vedea. în cele din urmă acel monah n-a stat la Sinai nici două săptămâni.
Îmi aduc aminte că în viața de obște aveam un monah care, ca mirean, a fost ofițer de jandarmi. L-au pus citeț, pentru că era învățat. Era de mulți ani în mănăstire și se dezgusta de toate. Cum să atingă mânerul ușii?! Ușa o deschidea cu piciorul, sau trăgea zăvorul cu cotul și după aceea își curăța cu spirt mâneca aceea cu care atinsese zăvorul. Chiar și ușa bisericii o deschidea cu piciorul. Dar când a îmbătrânit, Dumnezeu a îngăduit să i se umple picioarele de viermi, și mai ales acela cu care deschidea ușa. Eram ajutorul monahului care era cu ascultarea la bolnița mănăstirii, atunci când a venit pentru prima dată acela la bolniță cu piciorul legat. Monahul infirmier mi-a spus să-i dezleg piciorul, în timp ce acela s-a dus să aducă niște bandaj. Când i-am dezlegat piciorul, ce să văd! Era plin de viermi. “Du-te la mare și spală-ți piciorul ca să se curețe de viermi, îi spun, și vino ca să-ți schimb bandajul”. Unde ajunsese! Ce pedeapsă! Eu m-am pierdut cu totul. Infirmierul m-a întrebat: “Ai înțeles din ce i s-a tras aceasta?”. “Am înțeles, i-am răspuns. Pentru că deschidea ușa cu piciorul”.
– Părinte, fiind în această situație continua să deschidă ușa cu piciorul?
– Da, o deschidea tot cu piciorul. Și îmbătrânise călugăr.
– N-a înțeles aceasta?
– Nu știu. După aceea eu m-am dus la Mănăstirea Stomiu, la Konița. Cine știe ce fel de moarte a avut! Și iată, în Mănăstirea de acolo unii monahi tineri mâncau rămășițele pe care bătrânii le lăsau în farfuriile lor, ca să ia astfel binecuvântare. Adunau rămășițele de mâncare. Sau alții sărutau mânerul ușii, pentru că a fost atins de Părinți, iar acesta atunci când se închina la icoane, abia de își atingea mustața de icoană. Și ce pățea apoi mustața sa din pricina spirtului…
– Părinte, dar atunci când se procedează astfel cu lucrurile sfinte, aceasta nu este lipsă de evlavie?
– Da, de la lipsa de evlavie pornește omul și apoi ajunge la altele. Și acela ajunsese chiar să nu se mai închine, pentru că se temea ca nu cumva cel care se închinase înaintea lui la icoană să nu aibă vreo boală.
– Adică pentru ca să nu se scârbească cineva, trebuie să nu dea importanță?
Oamenii nu văd balastul pe care îl mănâncă! Dacă cineva care este cuprins de frica de a nu se îmbolnăvi, sau de frică în general, își face cruce, îl ajută Hristos. Câți dintre cei care au diferite boli nu trec pe la Colibă! Unii simpli își fac semnul crucii, sărmanii, apoi iau cănuța ce o am acolo și beau apă. Alții care se tem nici nu o ating. Cu câteva zile mai înainte a venit cineva care avea o funcție înaltă. Atât de mult se temea sărmanul de microbi, încât își albise mâinile curățindu-le cu spirt. Chiar și mașina sa și-o freca cu spirt. Mi-a fost milă de el. Știi ce înseamnă să ai o astfel de funcție și să te miști așa? I-am dat rahat, dar nu l-a luat, pentru că l-am apucat eu cu mâna. Dar și în cutie de ar fi fost, tot nu l-ar fi luat, deoarece s-ar fi gândit că și în cutie l-a pus cineva cu mâinile lui. Iau rahatul, îl frec de pantofii lui și apoi îl mănânc. I-am făcut destule de acestea și m-am chinuit să-l fac să se elibereze puțin din această psihoză. Iată, și astăzi a venit aici o tânără care avea frică de boală. Și când a intrat înăuntru n-a luat binecuvântare, pentru că se temea să nu se molipsească de microbi, și când a plecat, după atâtea pe care i le-am spus ca s-o ajut, iarăși n-a luat binecuvântare. “Nu-ți sărut mâna, îmi spune, pentru că mă tem să nu mă molipsesc de microbi”. Ce să mai spui? în felul acesta își fac viața lor neagră.