Însăși denumirea îndrumătorului arată în chip grăitor deosebirea de esență (dintre ortodoxie și catolicism). Noi avem părinte duhovnicesc. Necurmare a vieții, atât a celei fizice cât și a celei duhovnicești. Viu din viu. Părintele trupesc dă de la Dumnezeu viață trupească, dar fiul care a primit-o trăiește el însuși, de sine stătător, după legile individualității sale fizice: și părintele duhovnicesc dă de la Dumnezeu viață duhovnicească, naște în chinuri și în necazuri și în osteneli o ființă nouă în lumea duhovnicească, o educă, o îndrumă și o hrănește, dar cel născut trăiește el însuși, după legile individualității sale duhovnicești primite la nașterea sa cea duhovnicească, în chip de sine stătător.
Fiu duhovnicesc – anume asta este el. Părintele lui duhovnicesc îl îndrumă, îi deschide ochii duhovnicești, îl ajută, dar nu poate și nu trebuie să îl sugestioneze, să îl dreseze. Dezvoltarea fiului duhovnicesc se săvârșește liber, fără mutilare, fără schilodire. La catolici lucrurile stau cu totul altfel. Ei n-au părinți duhovnicești, ei n-au bătrâni duhovnicești nici în fapt, nici măcar cu numele. Ei au directeur de conscience, director conscientiae: director de conștiință. Aici, în închipuire prinde contur imaginea abaterii conștiinței de la o anumită cale prestabilită pentru ea din exterior, de pe niște șine, o cale strâmbă a conștiinței și o serie de impulsuri, de tracțiuni, de deplasări ce o întorc la calea trasată pentru ea de către cineva, la șinele trase pentru ea.
În ortodoxie, de la conștiință se cere renaștere, înnoire lăuntrică, iar în catolicism – numai urmare exterioară a unei căi anume. În ortodoxie, conștiința trăiește ea însăși viața duhovnicească, și din ea ies lucrări și năzuințe de viață; în catolicism, ea doar acționează, galvanizată de sugestii exterioare – doar se supune unei forme exterioare, pregătite dinainte pentru ea și pentru toți, în care este vârâtă cu de-a sila; ea rămâne totodată ceea ce era și înainte, și nimănui nu-i trece măcar prin cap ca ea însăși să se schimbe și că s-ar putea întâmpla lucrul acesta. Ortodoxia vrea ca personalitatea să se facă sănătoasă și preafrumoasă, iar catolicismul – s-o împopoțoneze cu haine pestrițe. Ortodoxia vrea să pună în rânduială omul lăuntric, iar catolicismul – să îl dreseze și să-l gonească în iesle după număr.
Întipăriți-vă în memorie odată pentru totdeauna că ideea de personalitate este atât de străină catolicismului încât acesta pur și simplu uită de ea, pur și simplu pierde din vedere însăși existența personalității. Dacă pentru Napoleon, odraslă a papismului, totul era chair à canon, carne de tun, pentru Papa, și el un fel de Napoleon, totul este chair à canon, carne de canon – pentru canoane, pentru regulile bisericești, pentru organizarea exterioară. Numai de-ar fi bună cuviință exterioară. De suflet nu îi pasă nimănui, și sufletul se pervertește – fie protestând și fățărnicindu-se (cât timp a mai rămas în el viață), fie înăbușindu-se și înrobindu-se (atunci când moare).
Directeur de conscience! De parcă conștiința poate fi dirijată, dresată!… „Directorul de conștiință” aproape că își hipnotizează victimele, prefăcându-le în unelte ale sale lipsite de voință, încărcate cu ideea insuflată (cu fanatism). Fanatismul este tocmai posedarea de o idee, în opoziție cu stăpânirea creatoare a ideei. Ideea l-a devorat pe om, nu omul naște ideea. Cel dirijat este într-adevăr sicut cadaver (ca un cadavru – n. tr.), potrivit comparației îndrăgite de diriguitorii duhovnicești.
Însă hipnoza aceasta acționează cu precădere asupra femeilor și este legată de sfera sexuală: în locul năzuinței spre curăția duhovnicească – cultivarea senzualității și a morbidului. Celibatul clerului nu este întâmplător: el este un mijloc forte de a-i înrâuri pe cei diriguiți. Este vorba de dorința edificării unei pseudoduhovnicii din senzualitatea noastră tensionată, ce nu are supapă de ieșire. O pseudomistică…
Pavel Florenski, Filosofia cul’ta, Mâsl’, Moscova, 2004, p. 324-325