Alexandru avea patru ani. Era un copil cu obrajii trandafirii și ochi negri de cărbune, ce încă priveau lumea cu uimire și nevinovăție. Când se întorcea de la grădiniță, încă de departe, de pe drum, îl întâmpina un câine mare, alb și împreună intrau bucuroși pe poartă.
– Mamă, mamă, am venit!.. striga copilul, iar o femeie tânără îi ieșea înainte grăbit, și-l mângâia ușor pe creștet, în timp ce băiatul începea deja să-i povestească tot ce făcuse în acea zi la grădiniță. Mama îl asculta cu răbdare în timp ce-i punea masa, îl mai întreba câte ceva, uneori se mira ori îl certa, alteori râdea împreună cu el. Băiatul o privea atent, atent cum se mișca dintr-un colț într-altul, îi privea mâinile slabe și curate ce trebăluiau neîncetat. Privind-o cum deretica prin bucătărie ștergându-ți din când în când fruntea senină înrourată de sudoare, copilul gândea fericit: „mama mea este cea mai bună mamă din lume!”.
Alexandru avea și tată și frați mai mari. Însă până la această vârstă, cea mai importantă făptură era mama. Frații lui erau mari și nu se jucau cu el, iar tatăl era mai mult plecat. De aceea, în mijlocul universului său era mama, acea făptură slăbuță și înaltă, cu obraji palizi și ochii precum verdele de toamnă. Când se însera ai casei se retrăgeau în jurul tatălui, unde discutat lucruri serioase și de neînțeles pentru Alexandru.
Singură femeia trebăluia până târziu, mult după ce adormeau toți. Numai Alexandru veghea până ce venea și ea la culcare. Luminile din casă se stingeau, iar în odaia unde era copilul pâlpâia slab candela de la icoană. Tânăra femeie intra înăuntru încetișor, fără zgomot, ca să nu trezească pe cineva. Alexandru o urmărea cu genele ușor întredeschise , prefăcându-se că doarme. Privea cum mama se așeza în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, după ce făcea câteva metanii până la pământ.
Flăcăruia din paharul candelei lumina două chipuri puse față în față: Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Împărăteasa Cerurilor, înconjurată de îngeri și chipul obosit al mamei sale, a cărei răsuflare o auzea atât de aproape. Baticul de pânză albă părea, sub licărirea candelei, țesut din fire de aur și argint, iar mâinile lipite una lângă alta, la piept, parcă erau cioplite în marmură. Fruntea se ivea înaltă și albă printre buclele de păr castaniu, iar bărbia îi era plecată cu smerenie în piept. Ochii îi ținea închiși, dar și așa băiețelul ghicea în ei o bunătate nesfârșită și fără să vrea se uita la icoană, să vadă dacă Maica Domnului semăna cu mama lui. Și astfel, fără veste, pleoapele i se făceau tot mai grele, iar Alexandru adormea vegheat și ocrotit de această duioasă priveliște. Noapte de noapte, însă, chipul mamei se făcea din ce în ce mai palid…
Într-o zi mama lui Alexandru s-a stins din viață. Copilul nu avea încă cinci ani și trăi cu durere acele clipe, fără să pătrundă pe de-a-ntregul suferința pierderii celei mai dragi ființe. A privit-o cum stătea întinsă pe masă, la fel de frumoasă și bună, dar cu totul încremenită într-o tăcere grea.
Pe urmă, băiețelul a crescut și s-a făcut mare. Viața l-a trecut prin multe încercări. Și cea mai grea dintre ele a fost să cunoască stricăciunea, amăgirea și deșertăciunea lumii acesteia, să cunoască trista cădere a omului supus bolii și păcatului… De multe ori a simțit cum se clatină, cum abia stă să nu se prăbușească în prăpastia necredinței. Dar nu putea să cadă, fiindcă păstra ascunsă înăuntrul inimii o comoară neprețuită: imaginea mamei sale rugându-se la icoana Maicii Domnului. Alexandru purta în sine această luminiță sfântă, care-l mângâia și-l ocrotea în toate furtunile vieții. Acea imagine din copilărie i-a sădit în suflet încrederea în Dumnezeu, în bunătatea și milostivirea Lui. Ori de câte ori îi era greu, amintirea mamei sale îngenuncheate în fața icoanei îi aducea pace și liniște și-l îndemna la bunătate, răbdare și credință neclintită.
***
Aș vrea ca și tu, copile drag ce citești aceste cuvinte, să ai grijă cu ce fel de amintiri pornești la drum în viață! Întipărește-ți de pe acum în inimă chipurile de pe icoane, chipurile unor oameni evlavioși, ale unor oameni buni, pentru că aceste amintiri îți vor fi într-o zi hrană pentru sufletul tău! Fiecare amintire a copilăriei este importantă, pentru că o dată cu ea se sădește în sufletul tău înclinația spre bine sau spre rău, spre frumos sau spre urât,spre sfințenie sau spre păcat…
Ție, copile drag, și vouă, părinți cu suflet de copil…
extras din Suflet de copil. Povestiri, Monahia Parascheva Avadanei