Grija pentru cei raposati

Măria Săcăliuc, o credincioasă săracă din București, are o deosebită grijă pentru pomenirea morților. Mai ales a celor uitați de rudele lor. Din vreme în vreme se duce prin cimitirele orașului București cu un caiet în mână și notează toate numele răposaților de pe crucile cele mai vechi, mai uitate, se oprește la mormintele mai proaspete. După ce umple caietul cu câteva mii de nume ale celor răposați, îl copiază în mai multe exemplare, adaugă pe fiecare caiet câteva sute de lei din mica ei pensie, și le trimite deodată la cele mai cunoscute mănăstiri din țară, să fie pomenite, din banii ei.
– De ce faci lucrul acesta, soră Mărie?, o întreabă uneori preoții.
– Părinților, morții au mare nevoie de ajutorul celor vii, de milostenie și Liturghii cu sărindare. Nu-i scriu pe toți. Numai pe cei care mi se par părăsiți de ai lor. Ii cunosc după cruci și morminte. Notez și pe cei care nu are cine să-i pomenească, morți la spitale, în război, accidentați etc. Toți au nevoie de rugăciunile Bisericii, ca să li se ierte păcatele și să ne scoși din întuneric la lumină. Nimeni din noi nu ne dăm seama cât de mult așteaptă sufletele morților rugăciunile celor vii.
– Dar de unde iei atâția bani să plătești aceste pomelnice?
– Eu sunt femeie săracă. Nu am avut niciodată familie. Din salariul meu de îngrijitoare pun deoparte, lună de lună, câteva sute de lei pentru pomenirea morților. Când se adună o sumă de câteva mii de lei, trimit la mănăstiri șapte rânduri de sărindare. Și tot așa. Măcar atâta să fac și eu! Poate mă vor pomeni și pe mine alții, că și eu sunt străină pe lume.
Aceasta este fapta bună cea mai aleasă a roabei lui Dumnezeu, Măria.