Sapte cuvinte catre tineri [7/7]

IERTAREA
Motto: „De aceea iti zic: Iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit” (Luca 7, 74).

Cand am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele sapte nici nu te cunosteam. Stiam despre tine ca existi, ca aspiri spre ceva ce lumea nu-ti poate da, si te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, sa-ti arat o cale noua pe care sa pasesti. Ti-am vorbit despre Hristos si despre Biserica Lui, despre un cer si un pamant nou, despre moarte si înviere si, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine. Dar acum îti spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstracta care îsi cauta obiectul, ci cu iubirea care a gasit, fiindca te cunosc si esti în inima mea, asa cum si eu sunt în inima ta. Caci daca ai venit aici ca sa ma asculti de mai multe ori, ai facut-o pentru ca ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorteala ta materialista si din letargia ateista în care zaceai.
Ai auzit cand Iisus ti-a spus: „Vino la Mine!”. Si cand te-ai întors la el, ti-a pus inel în degetul tau si încaltaminte noua în picioarele tale, si pe umeri haina cea mai buna (Luca 15, 20-24). Fiindca veneai ranit si sangerand. Erai oprimat de tot ceea ce învatasesi despre zeificarea materiei si de toate interdictiile ridicate în fata cautarilor tale de catre ateismul fetisizat. Înaintea ochilor tai, orbi pana atunci, s-a aprins o lumina mai ademenitoare decat orice cantec de sirena al lumii. Si ai lasat departe în urma ta tara de seceta a necredintei si roscovele (Luca 15, 14-17) pe care le mancasesi pana atunci. Ai uitat de dascalii tai, care îti spuneau ca aceasta este singura hrana si ca fara de ea vei muri. Si ai auzit atunci cuvantul lui Iisus, care îti spunea: „Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
Prietene, cand oare ai ajuns sa te hranesti cu cuvantul lui Dumnezeu? Si totusi asta faci! Pentru acest cuvant ai renuntat la odihna ta, la pacea ta comoda, ai înfruntat obstacole si interdictii si ai venit aici, sa te hranesti cu cuvantul lui Hristos. Cinste tie, prietene! Dumnezeu îti va darui cuvantul si harul Sau, si ti-l va darui din belsug, pentru ca este scris: „Ca oricine cere, ia; cel care cauta, afla; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8). Pentru aceasta cerere staruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va rasplati. Fiindca ai avut curajul sa lupti cu o obisnuinta si cu o inertie care te facusera prizonierul lor; fiindca ai avut curajul sa rupi barajul interdictiilor pe care ti le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxista, crezand ca postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstratie si ca autoritatea ar putea suplini credinta; fiindca ai avut curajul ca, o data iesit de sub servitutea acestor doctrine, sa mergi spre ceea ce ti se contura în fata ca o iubire tangibila. Si cu cat ai înaintat, cu atat ai înteles mai bine ca aceasta iubire infinita si crucificata stralucea pentru tine, omule unic si irepetabil, cum te-am mai numit candva. Pentru acest curaj al tau ai primit iertarea.
Nu simti oare în tine duhul acesta al dragostei, al linistii care s-a instalat în sufletul tau, siguranta cu care pasesti pe noul drum al ascultarii de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întai, acest har te viziteaza rar. Atunci cand, rugandu-te, vei simti un fior de o clipa trecandu-ti prin inima, ca o bucurie inefabila, atunci cand, îngenuncheat fiind, vei simti o duiosie inexplicabila în suflet si o nevoie imperioasa de a plange, sa stii ca te viziteaza Harul. Staruieste, prietene, si Harul va veni mai des, tot mai des, pana te va locui permanent. Atunci vei cunoaste starea de har continua si pacea interioara, a carei sursa este iertarea acordata de Hristos si care se preface într-o bucurie spirituala iradiind invizibil prin toti poriifiintei tale. Si vei cunoaste fericirea de a fi iertat si de a ierta. Caci viata noastra este dura atata vreme cat materia reprezinta cerul si pamantul nostru, iar duhul nostru ramane orb atata vreme cat ateismul este religia noastra. Si daca exista totusi ceva care te salveaza, prietene, chiar în perioada chemarii tale la Hristos, înainte ca sufletul tau sa fi fost inundat de lumina credintei, acel ceva este bucuria de a ierta si a fi iertat.
La vie en commun est dure. Il faut savoir se faire pardonner” (Viata în comun este dura. Trebuie sa stii sa te faci iertat.). Nu numai sa ierti, ceea ce ti-ar oferi satisfactia orgolioasa a bunatatii, ci sa stii sa te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilintei [smereniei]. Îmi amintesc ca ti-am vorbit despre Iisus si despre Biserica Lui ca despre o institutie sfanta, ca despre o realitate spirituala pe pragul careia te afli de mult. Dar abia acum ai reusit sa rupi zecile de fire invizibile ale unor conceptii care te trageau înapoi. Ti-am vorbit despre bisericile presarate pe pamantul acestei tari, pe care calcam cu picioare vesele sau îndurerate, si ti-am aratat ca am rezistat prin veacuri de umilinta, dar si de slava, prin credinta noastra ortodoxa indestructibila. Ca dragostea de pamant si legatura de sange si de limba s-au exprimat în istoria vie, adevarata, prin bisericile ridicate de voievozi si de parcalabi – litera de piatra, pe care vremea nu o poate sterge. Iar daca acum vedem o biserica daramata, pentru ca în locul ei sa se ridice o carciuma, spunem: „NU!”, cu toata durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred ca daramand biserici si interzicand – în presa, în scoli si în inimi – cuvantul lui Dumnezeu, L-au desfiintat pe Acela din a Carui mila traim si duram.
Ti-am vorbit de libertatea ta în Hristos si despre cum trebuie s-o folosesti. Ti-am aratat ca mineralele nu cunosc nici moarte, nici viata, decat prin analogie, ci numai starea de fapt; ca animalele cunosc viata si moartea, dar inconstient; dar tu, tinere, omule, cunosti si moartea si viata si, mai presus de ele, învierea, oricat ti s-ar fi interzis sa crezi în ea. Caci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la conditia de simpla vietuitoare, nici macar la simpla conditie de om, ci te-a ridicat deasupra conditiei umane, cand a zis: „Parinte, voiesc ca unde sunt Eu, sa fie împreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24).
Acestea sunt lucrurile pe care ti le-am spus, tanarul meu prieten, si multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Si pentru aceasta m-au urat fratii mei, iar tie ti s-a interzis sa vii sa ma asculti; tie, care însetai dupa cuvantul lui Dumnezeu si care voiai sa stii daca esti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ti s-au închis portile si ti s-au ridicat în fata ziduri de oprelisti. Tie, care scriai într-una din scrisorile tale – caci orice scrisoare de la unul dintre voi va exprima pe voi toti – despre pornirea voastra de a cauta ceea ce transcede materia, de a depasi imanentul astazi zeificat, despre toata nadejdea voastra de a pasi pe calea adevarului si despre bucuria de a-L fi întrezarit pe Cel ce Însusi este Adevarul, Calea si Viata.
Îmi scriai cu cateva zile în urma: „Ce bucurie sa auzi vorbindu-se despre Dumnezeu si despre lume, alta decat cea a materiei, de la o catedra laica si de catre un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Si sa întelegi ca omul acela laic era iluminat de un duh de credinta pe care nu-l facea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci si prin toata lumina care iradia din fiinta lui. De aceea, aproape ca va invidiez pe voi, teologii, care stiti si cunoasteti si traiti ceea ce noi nu cunoastem si nu stim, dar spre care întreaga noastra fiinta aspira”…
Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toti anii acestia de învatamant scotand cu bata elevii din biserici. Acum însa am înteles ce-i aducea acolo si de ce reveneau la biserica, iertandu-ma. Înteleg acum ca daca voi, niste copii din anul întai de Seminar, credeti atat de tare si stiti atatea lucruri despre adancurile fiintei umane si despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie sa cred mai mult decat voi”. Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Caci, daca admitem cu Albert Camus, ca fiecare om trece macar o data în viata prin Muntele Maslinilor, tot asa trebuie sa admitem ca fiecare dintre noi experimenteaza o data drumul Damascului, cand glasul lui Iisus rasuna si pentru noi: „Saule, Saule de ce Ma prigonesti?… Greu îti este sa izbesti cu piciorul în tepusa!” (Faptele Ap. 9, 4-5). Nimeni nu este scutit de suferinta. Daca suferim, suferinta sa fie întru Hristos; daca iertam, sa iertam pentru Hristos! Dar adevarul sa ne stea în fata totdeauna. „Adevarul înaintea pacii”, cum îmi spunea un student de la Politehnica, auditor al acestor „Sapte cuvinte catre tineri”; si sa întelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29 , nici rastimpul între doua razboaie, cum îi placea sa spuna lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufleteasca si materiala pentru care calcam în picioare principiile si dreptatea, acea stare de toleranta care ne ajuta sa ne culcam în fiecare seara cu un compromis în inima si sa ne trezim cu un compromis nou sub perna…
Si acum voi citi declaratia unui student de la Teologie, în legatura cu aceste „Sapte cuvinte”. Pentru ca s-au luat astfel de declaratii scrise, la Institutul Teologic, fortandu-se mana si constiinta. Se stie ce înseamna o declaratie scrisa, ce sursa de teama si de teroare [poate constitui ea], asa cum s-a întamplat în cateva cazuri. Din numarul declaratiilor date am ales una, pentru ca este mai limpede (nu mai dreapta, caci toate sunt la fel de drepte): „…declar ca în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat rostit de parintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Voda din Bucuresti. De asemenea, am mai audiat si al treilea si al patrulea si al cincilea cuvant, dar în alte conditii… Declar ca am întalnit la ultima, precum si la celelalte predici ale sale, foarte multi studenti de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenti de la alte facultati, persoane pe care nu le mai vazusem niciodata si foarte multi elevi seminaristi. Atmosfera din biserica a fost impresionanta si am trait în mod real clipe de înaltare sufleteasca si de reculegere. În privinta continutului predicilor, ma declar întru totul de acord cu ideile expuse de parintele profesor, care nu face decat sa priveasca realist si lucid problemele ce se cer privite astfel, respectand strict învataturile Bisericii Ortodoxe. Parintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai multi ani la Seminarul Teologic din Bucuresti, al carui absolvent sunt, si a contribuit în cea mai mare masura la formarea noastra ca elevi si adevarati slujitori ai Domnului Hristos si ai Bisericii neamului”.
Oare trebuie sa mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv si al vostru, al tuturor celor care, calcand peste instinctul de conservare, ati pus „adevarul înaintea pacii” si ati venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au facut-o celelalte declaratii, scrise sau verbale, ca si prezenta voastra în aceasta biserica; sau poate, în sfarsit, umilinta mea ca sunteti buni si Îl iubiti pe Iisus mai mult decat pe mine, caci, chiar fara sa fiti slujitorii Lui, nu ati pregetat sa sacrificati comoditatea voastra pentru a veni sa va exprimati dragostea de Dumnezeu. Sa ne rugam pentru toti fratii nostri care ne iubesc si care ne urasc pe noi, care ne-au facut bine si rau, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate sa iertam tuturor!
Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvant” cu o spicuire din „Cuvantul” Sfantului Ioan Gura de Aur care se citeste în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, caci vin Pastile, Ziua Învierii si bucuria noastra, a tuturor. Atunci veti afla ca Hristos a înviat si ca noi toti vom învia. Cand spun ca veti afla, înteleg ca inima si sufletul vostru va descoperi plenar aceasta certitudine care era de mult în voi si în virtutea careia sunteti aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta; de a venit cineva în ceasul al treilea, multumit sa praznuiasca; de a ajuns cineva în ceasul al saselea, sa nu se îndoiasca nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit; de a întarziat cineva pana în ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina întarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea cea ca si pe cel ce a lucrat din ceasul întai. Pentru acesta intrati toti în biserica Domnului vostru; si cei dintai, ca si cei din urma luati plata. Înviat-a Hristos si îngerii se bucura. Înviat-a Hristos si viata stapaneste. Înviat-a Hristos si nici un mort nu mai este în groapa”.

V-am citit aceste randuri ca sa le stiti. V-am citit acest „Cuvant”, fiindca vine Saptamana Patimilor, în fata careia tot glasul amuteste. V-am citit acestea, ca sa aflati ca daca în zilele care urmeaza vom trai în duh si în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne asteapta Iertarea si Învierea.

V-am citit aceste adevaruri, ca sa va amintiti ca neamul acesta romanesc urca de veacuri Golgota istoriei, refacand neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus si anticipand, prin credinta, aceasta înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o faclie arzand în inima ta.

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *