ROADELE DRAGOSTEI DE DUMNEZEU

Adevarata este ideea pronuntata de Pascal despre numele lui Dumnezeu:”Tu nu M-ai fi cautat, daca nu m-ai fi aflat”. Dumneze ne-a creat pentru Sine Insusi. De aceea noi intotdeauna tindem catre El, catre dragostea si iubirea Lui, chiar si atunci cand il tagaduim in orbirea noastra duhovniceasca.

Primul rod ai iubirii este supunearea desavarsita in fata lui Dumnezeu, asezarea Lui deasupra oricarui lucru si dispretuirea celor trecatoare  si pamantesti pentru El. Poruncindu-ne sa privim dragostea catre Dumnezeu ca prima noastra datorie(Marcu 12, 29-30) Mantuitorul spune ”Cel ce iubeste pe tata ori pe mama… pe fii ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine!”(Mat.10, 37). Ce semnifica aceste cuvinte si care este insemnatatea lor? Acel fiu sau fiica care asculta cu devotament de parintii lor credinciosi cu adevarat bine le va fi lor intrucat indeplinesc neschimbata porunca: “Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta!“(Iesire 20, 12), dar care indata cum se pune problema de Dumnezeu, dispretuiesc dragostea cea mare catre parinti, pentru si mai marea lor dragoste catre Dumnezeu.

Porunca dragostei catre Dumnezeu o indeplinesc si acei parinti care-si iubesc copii  pana la jertfa de sine, dar, care indata ce Dumnezeu le cere lor ca sa-L slujeacsa ca monahi, ori preoti, ori fie ca Dumnezeu ii cheama prin moarte la El, nu cartesc impotriva voii lui Dumnezeu, ci cu incredere si dragoste se supun voii Lui. Insa greu este pentru noi crestinii de azi, departati de credinta sa intelegem aceasta sublima dragoste catre Dumnezeu.Cei mai de seama crestini din trecut si pana astazi, intotdeauna au iubit mai mult decta orice pe Dumnezeu, dupa aceea pe parintii si apropiatii lor, si cel mai putin pe apropiatii lor.Vedem asta in vietile sfintilor care n-au pregetat sa-si jertfeasca copii pentru Hristos. In acest sens citim despre Sf. Preacuvios Mucenic Conon, care a ramas vaduv inca de tanar intrucat sotia sa a murit la nasterea unicului lor copil. Sf. Conon si-a crescut copilu singur in frica de Dumnezeu facandu-l un adevarat ostas al lui Hristos, traind amandoi intr-o manastire.Insa fiind pe vreme uratorului de Dumnezu imparat Dometian care a pornit prigoana aspra impotriva crestinilor, Sf Conon a cazut si el in manile necredinciosilor, fiind inchis in temnita.La judecat intrebat fiind daca vrea sa se lepede de Hristos in schimbul eliberarii, el a aratat barabatie in credinta. Sfantul a cerut ca si fiul sau ramas la manastire sa fie adus la judecata pentru a muri si el pentru Hristos. Copilul a fost adus si la indemnul tatalui sau, Sf.Conon a primit alaturi de acesta cununa muceniciei spre slava lui Dumnezeu. Ni se pare greu de inteles cum tatal nu si-a crutat fiul, desi putea s-o faca deorece copilul nu era la locul judecatii initial, ba mai mult a cerut sa fie adus copilul si l-a si  atras pe el catre nevointa muceniceasca. Dar iata ca sfintii, nu judeca asemenea noua, ci cuprinsi de dragoste, nesfarsita catre Dumnezeu, doresc si altora fericirea de a gusta din aceasta dragoste. Nici dragostea fireasca nu este rea, pentru ca este pusa  de Dumnezu in inimila parintilor, dar aceasta dragoste o au si animalele, insa deasupra ei se inalta o alta dragoste mai inalta, anume cea catre Dumnezeu si catre vesnica unire cu El. Sf Conon este o adevarata pilda de crestin, care a depasit prin marea lui dragoste de Dumnezeu, pamanteasca simtire parinteasca, care poarta grija de bunastarea de aici a fiilor.

A doua roada a dragostei de Dumnezeu este deplina biruire a iubirii de sine “Cand omul  leapada de la sine dragostea datorata doar lui Dumnezeu, atunci el cade in iubirea de sine, care nu este altceva, decat iubirea exagerata a persoanei sale” spune Sf Tihon de Zadonsk Prin aceasta Sf Tihon nu doreste sa se dezica pe deplin de de legiuita iubire de sine, pentru ca omul nu poate sa traiasca fara o oarecare masura de iubire de sine “ Caci nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si-l incalzeste”(Ef. 5, 29). Si in acest lucru nu aflam nimic, fara randuiala, din care tragem concluzia ca el nu este impotriva grijilor legiuite omului, privitoare la sine insusi si la trupul sau, mai cu seama ca trupul ingrijit cu randuiala este primul ajutor al duhului in implinirea voii lui Dumnezeu. Insa aparand legiuita grija de trup, el se ridica aspru impotriva placerii patimase de sine, scrrind “Grija de trup sa nu o faceti spre pofte!”(Rom. 13,14). Prin exageratele griji fata de trup, se incalca dumnezeiasca armonie, asezata in om, intre duh si trup, si astfel incepe intru el un infiorator razboi launtric, descris pe scurt de acelasi Sf Apostol in felul urmator “Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului; caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” (Gal.5,17). Ca rezultat al iubirii de sine celei pline de pacat urmeaza faptele trupului: “adulterul, desfranarea, necuratia, destrabalarea, inchinarea la idoli, fermacatoria, vrajba, certuri, zavistii, manii, galcevi, dezbinari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora…Cai care fac unele ca acestea, nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu!”(Gal.5,19-21). De aceea Sf Apostol Pavel, porunceste celor ce vor sa fie ai lui Hristos, sa nu se indestuleze cu lucruri de prisos , nu numai sa se infraneze pentru Dumnezeu de la multe, unele chiar lucruri permise cum ar fi nunta si mancarea de carne(1Cor. 7,7,38,8,13) si sa-si rastigneasca trupul cu patimile si cu poftele lui(Gal.5,24). Unii poate vor gandi ca este mult prea aspra aceasta cerinta, de rastigni trupul cu patimile si cu poftele lui, insa in realitate cel mai bine isi fac lor insisi, pentru ca in chip hotarat refuza trupului lor satisfactiile pacatoase dorite de acesta.

A treia roada a iubirii de Dumnezeu este aprinderea intru dragostea si a celor din jur. Sf Tihon lamureste ca “ Daca iubim pe cineva, iubim si acelea pe care cel iubit de noi le iubeste. Dumnezeu fara indoiala iubeste pe om. De aceea, cel ce iubeste pe Dumnezeu, iubeste pe aproapele, iubeste pe Dumnezeu” Dragostea este o caldura harica, ce se revarsa in jur si incalzeste inimile tuturor. Aceasta iubire este soarele care izgoneste gheata din sufletelesi aduce primavara intre relatiile dintre oameni. Sub razele iubirii, infloreste fericirea. De pilde vezi un oarecom om nefericit si-l  ajuti plin de dragoste, din aceasta si tu te simti fericit. Italnestu un oracare sarman si pentru el jertfesti ultimii banuti, lipsindu-te de cele trebuinciaosa, insa simti atata bucurie, inact nici o bogatie pamanteasca, folosita in chip egoist nu ti-o poate aduce.Exac in acest fel au procedat sfintii nevoitori, de aceea ei au fost fericiti in lipsuri. Va dau ca exemplu o pilda: Odata, nistre monahi discutau despre dragoste si s-a intamplat sa fie acolo si Avva Iosif care le-a vorbit despre Avva Agaton, care aveau un cutitas  care-i era de mare folos la rucodelia sa. A venit un frate caruia i-a palcut acel cutitas, vazand aceasta Avva Agaton l-a rugat pe frate sa ia acel cutitas si nu la lasat sa iasa din chilia sa fara cutitas. Altadata Avva Agaton s-a dus spre oras ca sa-si vanda rucodelia. Acolo a aflat un oarecare strain, bolnav, aruncat in strada. Staretul a inchiriat o camera cu o parte din bani, iar pe cealalta a intrebuintat-o pentru nevoile bolnavului. Sia stfel 4 luni a stat, pana acela s-a facut complet sanatos si abia atunci s-a intor la manastire. Ne intrebam de ce viata noastra este atat de saraca, in ceea ce priveste bucuriile cele adevarate? Pentru ca relatiile, dintre oameni sunt extrem de reci, pentru ca vecii se “ mananca” intre ei, pentru ca intre rude si chiar intre frati si surori, dragostea s-a racit. Unde se deschid ferestrele sufletului, pentru soarele iubirii fratesti, acolo patrunde bucuria cea plina de caldura.

Cea mai mare roada a dragostei de Dumnezeu si de aproapele, este MANTUIREA SUFLETULUI –In aceasta lume sunt multe fapte omenesti si mari si marunte. Cele mari starnesc mirarea, iar cele mici trec neobservate.Mantuitorul ne deschide ochii asupra nedreptatii noastre, despre pretuirea lucrurilor, spunand” Ceea ce la oameni este inalt, uraciune este inainte alui Dumnezeu”(Luca 16,15)Ce este pentru Dumnezue cu adevarat mare la om? Oare frumusetea, fizica, talentul, rangurile inalte in societate? Nu, ci adevarata dragoste, intemeiate pe credinta si smerenie.Astazi dragostea catre Dumnezue este dispretuita cu totul, luandu-i locul dragostea de averi, petreceri, reusite pamantesti, in concluzie orice pacat. Dreapta marturisire ortodoxa, pentru acre in trecut credinciosii isi dadeau viata, acum este ajezata mai jos decat reusitele vremelnice si decat avantajele unei cariere.Va veni insa Infricosatoarea judecata a lui Dumnezeu, Ziua in care totul va primi dreapta pretuire, atunci se va vedea ce este cu adevarat mare inaintea lui Dumnezeu. Atunci si cele mai uimitoare realizari ale tehnicii, desi folositoare in viata practica, nu vor valora mai mult decat o lacrima sincera de pocainta, decat un adanc suspin de regret pentru pacatele savarsite si decat o iertare din inima a unui dusman al nostru. Realizarii tehnicii necesare acestei vieti, nu ne vor folosi in viata cealalta. In vremurile apocaliptice actuale sunt trecute cu vederea si credinta si smerenia si dragostea. Oamenii alearga ca la o competitie pe caile desertaciunii si ale distractiilor. Nu insa dupa lucrurile spirituale, importante duhovniceste, ci dupa “minuni ieftine”ale celor ce se ocupa cu chiromantia, ale clarvazatorilor, proorocilor mincinosi acre dupa cuvantul lui Dumnezeu, ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi (II Tim.3, 13). Harismele de natura mistica, daca sunt intr-adevar harice, sunt de la Dumnezeu, insa atunci nu noi le savarsim, ci dumnezeu prin noi si prin urmare, nu avem cu ce sa ne laudam. Cu credinta, smerenie si dragoste s-au mantuit dreptii si pacatosii, invatatii si oamenii simpli, bogatii si saracii. Insa fara credinta adevarat ortodoxa in Dumnezeu, fara smerenie si dragoste nimeni nu a juns la mantuire. Pentru a ne mantuii, trebuie deci sa ne impotrivim patimilor si sa le dispretuim cat putem caci ridicarea luptei nu tine de noi, insa a ura pacatul este in lucrarea noastraPentru Dumnezeu este usor a savarsii acestea, intr-o clipita, ajunge ca tu sa ai dragoste catre EL. Sa ne rugam asadar, cat mai des cu aceste cuvinte ale Sf Efrem Sirul:”Iar duhul dsragostei, da-mi-l mie Doamne!

 

This entry was posted in Recenzii. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *