Șandor era un țăran credincios și sincer, dintr-un sat nu departe de Cluj. El mărturisea despre sine un lucru înfricoșat, ca acesta:
Prin anul 1925, când eram tânăr, eram iubitor de petreceri și jocuri. Nu lipseam de la nici o distracție. Iată că într-o seară m-am întors acasă transpirat de la dans. Nu m-am schimbat. Mama m-a trimis la apă, departe, la fântână. Apoi m-am îmbolnăvit de pneumonie. După câteva zile am murit.
In timp ce toți mă plângeau, eu îi vedeam pe ei. Apoi îndată a venit un tânăr la mine, frumos, îmbrăcat în haine albe, m-a apucat de mână și am început împreună a ne înălța, spre cer. Vedeam casa noastră, satul, câmpul cum rămâneau în urmă, până au dispărut în depărtare, în timp ce noi ne tot înălțăm peste sate, peste nori până ce nu am m-ai văzut nimic. Urcând așa prin văzduh, am ajuns la niște porți mari de metal. Cel ce mă ducea a bătut în porți și îndată ce s-au deschis, a apărut înainte un bătrân frumos, îmbrăcat luminat, ca un înger și încins cu brâu roșu. Apoi, deschizând gura, a zis:
– Du-l pe Șandor înapoi, că mai are încă ceva de făcut!
Atunci, îndată cel ce mă ducea, m-a luat de mână și m-am întors înapoi prin văzduh, pe aceeași cale pe care am urcat. La început nu vedeam nimic. Apoi am început a zări norii, apoi satele, dealurile, satul meu, casa, rudele ce plângeau și îndată am intrat în trup. Atunci cel ce mă ducea a dispărut, iar eu, săltând capul de pe pernă, am zis, căutând cu ochii de jur împrejur: „Mamă, dă-mi ceva de mâncare“.
Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioaniche Balan, p. 92