Unei doamne din București i-a murit un fiu. Era prin anul 1965. L-a îngropat la cimitirul Belu. Alături de copil era mormântul fratelui unui doctor din București, care, de când i-a murit fratele, nici n-a mai dat prin cimitir. Femeia, văzând acel mormânt părăsit și plin de buruieni, fără a cunoaște al cui este, s-a îndurat de el și a început a smulge din buruieni și a planta flori; îl îngrijea ca pe mormântul fiului ei.
Dar biata femeie era cam bolnavă. Intr-o seară s-a hotărât ca a doua zi dimineață să se ducă la policlinică pentru a se consulta.
In noaptea aceea însă, iată că se arată în vis doctorului, fratele său răposat, care îi spune:
– Vezi pe femeia aceasta? și i-o arătă cu degetul. Mâine la 8 dimineața va veni la policlinică la tine, că este bolnavă. Ai grijă, să te îngrijești bine de ea, că mi-a făcut un mare bine.
într-adevăr, dimineața, la ora 8, intră în cabinetul doctorului, femeia bolnavă. El se uită la ea mirat. Semăna exact cu cea pe care i-o arătase fratele lui în vis.
– Ai cunoscut pe fratele meu?, o întrebă doctorul.
– Dar unde locuiește?
– Este mort de câțiva ani. Mormântul lui este la cimitirul Belu, pe aleea nr. 10.
– Acolo este și mormântul fiului meu. Eu am îngrijit de un mormânt alături, care era cam părăsit. Probabil acela să fie…
– Da, doamnă, acela este. Vă mulțumesc mult, din partea mea și a fratelui meu. Poftiți să vă consult.
Această întâmplare a fost istorisită de însuși doctorul în cauză, care lucrează la aceeași policlinică.
Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioaniche Balan, p. 103-104