Faptă creștinească și recunoștință

Credincioșii vârstnici din ținutul Vrancei ne istorisesc un fapt cu totul minunat:
În pădurile seculare, care îmbracă munții, era prin anii 1938-1940 un canton silvic, nu departe de schiturile Lepșa și Valea Neagră. într-o noapte de vară, iată se adună câțiva pădurari la canton, pentru odihnă. Stau la masă, se închină, potrivesc candela sub icoane, apoi adorm obosiți. La revăr­satul zorilor, pădurarii se deșteaptă, se îmbracă, se închină, potrivesc din nou candela și pregătesc ceva de mâncare, pentru a pleca iarăși la lucru.

Cum stăteau ei în jurul mesei, iată că aud foșnet de frunză afară, lătrat de câine și o lovitură puternică în ușă. Ușa cedează repede, se deschide forțat și în pragul cantonului apare un urs mare, șchiop. Pădurarii au rămas uimiți. Ce să facă? Nu puteau nici fugi, nu îndrăzneau nici să-1 atace. Singur Dumnezeu îi putea scăpa din gura morții și ghearele fiarei. Dar ursul arăta destul de liniștit. Prin oarecare pronie dumnezeiască, el recunoștea în om stăpânul lui de altădată.

Deci, făcând un pas înainte, ursul întinde blând laba însângerată spre primul pădurar, apoi spre al doilea, apoi spre al treilea. Nici unul nu îndrăznea să-și întindă mâinile și să-i scoată ghimpii groși, înfipți adânc între gheare. Atunci unul dintre pădurari, înțelegând durerea ursului, și-a zis în gând: “Doamne, ajută”, și cu multă emoție, a început a scoate spinii din laba fiarei.

După câteva momente de grea tăcere și spaimă, ursul a fost înțeles și ajutat. Apoi s-a retras din ușa cantonului, mârâind recunoscător și a dispărut în desișul codrilor. Atunci și pădurarii au oftat ușurați și și-au făcut cruce că au scăpat nevătămați. Dar nu trece mai mult de un ceas și iar se aude foșnet în marginea pădurii. Pădurarii erau gata de plecare la lucru.

– Ursul, ursul! Iar vine ursul! au exclamat toți, plini de emoție.
Fiara se apropie repede, lovește cu laba în ușă, apoi sloboade din subțioară un știubei (stup rotund, nesistematic) cu miere, îl întinde cu labele din față peste prag, mormăie ușor și din nou dispare în pădure.
Un act de recunoștință vrednic de știut!

Sursa: Istorioare duhovnicesti, Arhim. Ioaniche Balan, p. 117-118

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *