Drag? Dumnezeu,
Bravo! Da’ ?tiu c? e?ti tare! Nici m?car n-am apucat s?-?i trimit scrisoarea, c? mi-ai ?i dat r?spunsul. Cum ai f?cut?
Jucam ?ah azi-diminea?? în sala de recrea?ie cu Einstein, când Pop Corn a dat fuga s? m? anun?e:
– ?i-au veni p?rin?ii, Cap de Ou.
– P?rin?ii mei? Cum asta? Ei nu vin decât duminica…
– Le-am recunoscut ma?ina, un Jeep ro?u cu capot? alb?.
– Imposibil.
Am dat din umeri ?i m-am întors la partida cu Einstein. Dar cum eram preocupat, Einstein îmi lua întruna câte o pies?, ceea ce m-a enervat ?i mai r?u. Noi îi zicem Einstein, dar nu pentru c? ar fi mai inteligent ca al?ii, ci doar pentru c? are un cap de dou? ori mai mare. Se zice c-ar avea ap? în?untru. P?cat de el, dac? ar fi avut creier în loc de toat? ap?raia aia, Einstein ar fi putut face lucruri m?re?e în via??.
V?zând c? oricum pierdeam partida, m-am sculat ?i m-am dus în camera lui Pop Corn care d? spre parking. Avusese dreptate, p?rin?ii mei veniser? s? m? vad?.
Trebuie s? ?tii, drag? Dumnezeu, c? acum p?rin?ii mei ?i cu mine locuim departe unii de al?ii. Pe când locuiam ?i eu cu ei nu-mi d?deam seama, dar de când nu mai locuiesc cu ei, g?sesc c? stau tare departe. De aceea nu pot veni s? m? vad? decât o dat? pe s?pt?mân?, duminica, deoarece duminica ei nu lucreaz?, ?i nici eu.
– Vezi c-aveam dreptate? A zis Pop Corn. Ce-mi dai c? te-am anun?at?
– Am ciocolat? cu alune dac? vrei.
– Jeleuri cu c?p?uni nu mai ai?
– Nu.
– Fie, cu alune, atunci.
Bineîn?eles, nu avem voie s?-i d?m de mâncare lui Pop Corn, care tocmai de-aia e la spital, ca s? sl?beasc?. Nou?zeci ?i opt de kile la cei nou? ani ai lui, un metru ?i zece în?l?ime pe un metru ?i zece l??ime! Singura hain? în care încape este un tricou polo american. Doar c? ?i la ?sta dungile au intrat în tangaj, de parc?-ar avea r?u de mare. Ca s? spun drept, cum nici eu ?i nici unul dintre prietenii no?tri nu credem c? Pop Corn ar putea fi altfel decât gras ?i cum ne e mil? s?-l vedem întruna h?mesit, îi d?m toate resturile de la mas?. Sincer, ce-i o buc??ic? de ciocolat? fa?? de tot mormanul ?la de gr?sime? Pân? ?i infirmierele au încetat s?-l mai chinuie cu supozitoarele prescrise de doctori.
M-am dus la mine în camer? s?-mi a?tept p?rin?ii. La început n-am observat cum se scurgeau minutele c? eram pu?in obosit, unde alergasem. Dup? o vreme îns? mi-am dat seama c? ar fi avut timp s? ajung? la mine de zece ori.
Am ghicit de îndat? unde z?boveau atât. ?i m-am strecurat pe culoar. Am pândit s? nu m? vad? nimeni, am coborât sc?rile ?i, mergând tiptil prin semiîntuneric, am ajuns la cabinetul doctorului Düsseldorf.
Nu m? în?elasem, acolo erau! Le auzeam vocile de partea cealalt? a u?ii. Cum coborârea sc?rii îmi cam t?iase r?suflarea, mi-au trebuit câteva secunde pân? când inima mea a prins iar s? bat? normal ?i pot spune c? din clipa aceea toate au luat-o razna. Am auzit ceea ce n-ar fi trebuit s? aud. Mama plângea în hohote, iar doctorul Düsseldorf repeta întruna: „Am f?cut tot ce se putea face, v? rog s? m? crede?i, am încercat totul“, la care tata r?spundea cu glas sugrumat: „Nu ne îndoim, domnule doctor, nu ne îndoim“.
R?m?sesem cu urechea lipit? de u?a aceea de fier. Nici nu ?tiu, la drept vorbind, care era mai rece, eu sau metalul.
Doctorul Düsseldorf a zis:
– Dori?i s?-l vede?i, s?-l îmbr??i?a?i?
– N-am curaj, domnule doctor, a r?spuns mama.
– Nu trebuie s? ne vad? în starea asta, a întregit tata.
?i atunci am în?eles eu c? p?rin?ii mei erau ni?te la?i. Ba, mai r?u, ni?te la?i care m? luau ?i pe mine drept un la?.
Zgomotul scaunelor mi-a dat s? în?eleg c? se ridicaser? ?i aveau s? ias? din birou. M-am n?pustit ?i eu pe prima u?? care mi-a ie?it în cale.
A?a se face c? am nimerit în debaraua cu m?turi unde mi-am petrecut toat? diminea?a deoarece, lucru pe care tu poate nu-l ?tii, drag? Dumnezeu, debaralele cu m?turi se deschid de-afar?, dar nu ?i din?untru, de parc? oamenii s-ar teme ca nu cumva m?turile, g?le?ile ?i cârpele de ?ters pe jos s?-?i ia t?lp??i?a peste noapte.
De altfel, nu m? deranja nicidecum s? stau acolo în întuneric, dar fiind c? tot n-aveam chef s? v?d pe nimeni ?i c? picioarele ?i bra?ele nu-mi mai r?spundeau oricum la comenzi, ca urmare a ?ocului provocat de ceea ce auzisem.
Pe la prânz am sim?it o mare agita?ie la etajul de deasupra. Pa?i, alerg?tur? de colo-colo. Pe urm? numele meu a început s? r?sune pretutindeni:
– Oscar! Oscar!
M? bucuram s?-i aud strigându-m? ?i eu s? nu r?spund. A? fi vrut ca p?mântul întreg s? fie îngrijorat din pricina mea.
Cred c? am a?ipit o vreme, dup? care m-am pomenit nas în nas cu galo?ii lui madam N’da, femeia de serviciu. Când a deschis u?a, am înlemnit amândoi de fric?, iar în clipa urm?toare ne-am pus ?i unul ?i altul pe urlat, ea fiindc? nu se a?teptase s? dea peste mine acolo, eu fiindc? nu-mi aminteam c? era a?a de neagr?. ?i nici c? putea s? ?ipe a?a de tare.
A urmat o înv?lm??eal? de nedescris. To?i s-au n?pustit asupra mea, doctorul Düsseldorf, sora-?ef?, infirmierele de gard?, precum ?i toate femeile de serviciu din sec?ie. Crezusem la început c? au s? m? ia cu to?ii la refec, dar v?zând c? mai curând se sim?eau cu musca pe c?ciul?, mi-am dat seama c? e momentul s? profit de situa?ie.
– O vreau pe Tanti Roz, s? vin? Tanti Roz.
– Dar unde ai fost, drag? Oscar? Cum te sim?i?
– S? vin? Tanti Roz.
– Cum de ai nimerit în debaraua aceea? Te-a închis cineva acolo? Ai auzit vreun zgomot în?untru?
– S? vin? Tanti Roz!
– Bea pu?in? ap?!
– Nu vreau. S? vin? Tanti Roz.
– Ia o înghi?itur? de…
– Nu vreau. S? vin? Tanti Roz.
Eram de granit. O falez? de granit. O dal? de beton. Nu era nimic de f?cut cu mine. Nici m?car nu mai ascultam ce spuneau. O voiam pe Tanti Roz.
Doctorul Düsseldorf era stânjenit cum nu se poate în fa?a colegilor s?i de faptul c? n-avea nici cea mai mic? autoritate asupra mea. A trebuit într-un final s? cereze.
– S? mearg? cineva s-o cheme!
Auzind asta, am consim?it în cele din urm? s? m? odihnesc ni?el ?i m-am dus în camea mea unde am dormit bu?tean.
Când m-am de?teptat, Tanti Roz era lâng? mine. Îmi zâmbea.
– Bravo, Oscar, frumoas? trebu?oar? ai mai f?cut! Le-ai dat o stra?nic? palm? moral?. Dar rezultatul e c? au s? m? gelozeasc? pe mine de azi înainte.
– Pu?in ne pas? de gelozia lor!
– De ce spui asta, Oscar? Sunt cu to?ii ni?te oameni de treab?. Chiar foarte de treab?.
– M? doare-n cot!
– ?i-acum, zi-mi ?i mie, care-i problema?
– Doctorul Düsseldorf le-a zis p?rin?ilor mei c? am s? mor, iar ei au fugit f?r? s? m? vad?. Îi ur?sc!
?i m-am apucat s?-i povestesc totul, în am?nunt, ca ?ie acum, drag? Dumnezeu.
– Mda, a morm?it Tanti Roz, asta-mi aduce aminte de turneul de la Béthune când am înfruntat-o pe Sarah Trosc Pleosc, una care-?i ungea corpul cu untdelemn, de-i ziceau anghila ringului, o adev?rat? acrobat? care-?i sc?pa din mâini ori de câte ori încercai o priz?. Nu accepta s? lupte decât la Béthune unde lua în fiecare an cupa ora?ului. Problema e c? ?i mie îmi trebuia cupa aia!
– ?i ce-ai f?cut, Tanti Roz?
– I-am pus pe ni?te prieteni s? arunce cu f?in? peste ea când a intrat pe ring. Uleiul cu f?ina au transformat-o într-un ?ni?el pané. A?a c? în doi timpi ?i trei mi?c?ri mi ?i-am trimis-o la saltea pe Trosc Pleosc asta de nu s-a v?zut! Dup? care nimeni nu i-a mai zis anghila, ci ?al?ul pané.
– Nu prea v?d ce leg?tur? am eu cu povestea asta, Tanti Roz.
– Eu v?d foarte bine. ?i anume c? exist? o solu?ie în orice împrejurare, Oscar, un sac cu f?in? se g?se?te întotdeauna pe undeva. Ar trebui s?-i scrii lui Dumnezeu. El e mai puternic ca mine.
– Chiar ?i la wrestling?
– Chiar ?i. Dumnezeu reu?e?te întotdeauna. Încearc?, drag? Oscar. Ia zi, ce ?i-a f?cut ?ie cel mai r?u?
– Îi ur?sc pe p?rin?ii mei.
– Ur??te-i atunci tare. Da’ tare de tot.
– Tocmai dumneata m? îndemni s? fac asta, Tanti Roz?
– Da. Ur??te-i tare. O bucat? de vreme ai s? tot rozi la osul ?sta. ?i, dup? ce-ai s?-l ispr?ve?ti, ai s?-?i dai seama c? nu merit?. Poveste?te-i toate astea lui Dumnezeu în scrisoarea ta ?i cere-i s?-?i fac? o vizit?.
– El se ?i deplaseaz??
– În felul s?u. Nu prea des. Ba chiar foarte rar.
– De ce? E bolnav?
Din oftatul ei am în?eles c? Tanti Roz nu ?inea s?-mi dezv?luie c? ?i tu, drag? Dumnezeu, e?ti mai curând paradit cu s?n?tatea.
– P?rin?ii t?i nu ?i-au povestit niciodat? despre Dumnezeu, Oscar?
– Ce s? mai vorbim de p?rin?ii mei, Tanti Roz? Sunt ni?te dobitoci.
– S? zicem. Dar despre Dumnezeu nu ?i-au povestit chiar niciodat??
– Ba da. O singur? dat?, când mi-au spus c? ei nu cred în el. Ei nu cred decât în Mo? Cr?ciun.
– Nu se poate! Chiar a?a dobitoci sunt, Oscar, b?iete?
– Nici nu po?i s?-?i închipui! În ziua când m-am întors de la ?coal? ?i le-am spus c? ajunge cu tâmpeniile, c? ?tiam, ca to?i colegii mei, c? Mo? Cr?ciun nu exist?, ai fi jurat c-au picat din lun?. Cum eram furios nevoie mare c? din cauza lor toat? suflarea ?colii râsese de mine, n-au g?sit nimic mai bun de zis decât s?-mi jure c? ei crezuser? sincer c? Mo? Cr?ciun exist? ?i c? erau decep?iona?i, cât se poate de decep?iona?i, s? afle c? nu-i a?a! Doi tâmpi?i, Tanti Roz, dac?-?i spun eu!
– Carevas?zic?, ei nu cred în Dumnezeu?
– Nu.
– ?i asta nu ?i-a dat de gândit?
– P?i dac?-mi pierd timpul cu ce cred to?i tâmpi?ii, când s? mai g?sesc vreme s? aflu ce gândesc oamenii de?tep?i?
– Ai ?i tu dreptate. Totu?i, odat? ce zici c? p?rin?ii t?i sunt ni?te tâmpi?i…
– ?i înc? ce tâmpi?i, Tanti Roz!
– Deci dac? ei, care sunt ni?te tâmpi?i, nu cred, de ce tu, care e?ti un b?iat de?tept, n-ai crede în el, cerându-i s?-?i fac? o vizit??
– Fie. Da’ parc? ziceai c? st? la pat?
– Nu. Spuneam c? are un fel special de a-i vizita pe oameni. El îi viziteaz? în gând. În spirit.
Chestia asta cu spiritul m-a dat gata. Mi s-a p?rut tare de tot.
Tanti Roz a ad?ugat:
– Ai s? vezi, vizita lui are s?-?i fac? bine.
– O.K. Am s? vorbesc cu el. Dar pân? una, alta, singurele vizite care-mi fac bine sunt ale dumitale, Tanti Roz.
Mi-a zâmbit ?i, cu timiditate aproape, s-a aplecat s? m? s?rute pe obraz. Dar n-a îndr?znit s? mearg? pân? la cap?t. Îmi cer?ea parc? încuviin?area.
– Hai, s?rut?-m?, Tanti Roz. N-am s? spun la nimeni. Nu ?in s?-?i stric reputa?ia de lupt?toare la wrestling.
Buzele ei mi-au atins obrazul ?i asta mi-a f?cut pl?cere, c? era a?a ca o c?ldur? cu ni?te mici în?ep?turi ?i miros de pudr? ?i de s?pun.
– Când mai vii, Tanti Roz?
– Nu am voie decât de dou? ori pe s?pt?mân?.
– Imposibil. Cum o s? a?tept eu trei zile?
– A?a vrea regulamentul.
– Cine a f?cut regulamentul ?sta?
– Doctorul Düsseldorf.
– Când m? vede, doctorul Düsseldorf face pe el, Tanti Roz. Du-te ?i cere-i permisiunea s? vii mai des. Nu glumesc, s? ?tii.
M-a privit cu o anumit? ezitare.
– Da, nu glumesc. Dac? nu vii s? m? vezi în fiecare zi, nici eu nu-i mai scriu lui Dumnezeu.
– Fie, voi încerca, Oscar.
Tanti Roz a ie?it din camer?, iar eu m-am pus pe plâns.
Nu-mi d?dusem seama pân? atunci cât? nevoie aveam de ajutor. Nu-mi d?dusem seama pân? atunci c? eram într-adev?r bolnav. Gândul c? n-aveam s-o mai v?d pe Tanti Roz m-a f?cut s? în?eleg totul ?i lacrimile au început s?-mi ard? obrajii.
Norocul meu c? am avut timpul s?-mi vin în fire înaninte s? se întoarc?.
– Gata, s-a f?cut! Timp de dou?sprezece zile am voie s? vin în fiecare zi.
– La mine ?i numai la mine?
– La tine ?i numai la tine, Oscar, b?iatule, dou?sprezece zile.
Ce m-o fi apucat nu pricep, dar lacrimile m-au podidit iar ?i m-am zguduit de plâns. M?car c? ?tiam perfect c? b?ie?ii n-au voie s? plâng? ?i cu atât mai pu?in eu care, cu c?p??âna mea de ou, nu ar?t nici a b?iat, nici a fat?, ci mai curând a mar?ian. Dar ce s? fac? Mi-era peste putin?? s? m? opresc.
– Dou?sprezece zile, tanti Roz? Chiar a?a de prost stau?
?i pe ea o cam îmboldea plânsul. St?tea în cump?n?. Era nostim s? vezi cum fosta lupt?toare de wrestling o împiedica pe fosta feti?? s? dea drumul lacrimilor, ?i asta mi-a mai alungat ni?el gândurile.
– În ce dat? suntem noi azi, Oscar?
– Cum adic? în ce dat?, nu vezi calendarul de pe perete? Suntem în 19 decembrie.
– Prin p?r?ile noastre, Oscar, exist? o legend? care spune c? în ultimele dou?sprezece zile ale anului po?i ghici ce timp va fi în cele dou?sprezece luni ale anului ce vine. Nu trebuie decât s? observi zi de zi vremea pentru a putea stabili tabloul în miniatur? al lunii respective. 19 decembrie reprezint? deci luna ianuarie, 20 decembrie februarie, ?i a?a mai departe pân? la 31 care reprezint? luna decembrie a anului viitor.
– Adev?rat?
– A?a spune legenda. Legenda celor dou?sprezece zile magice. Ce-ar fi s? ne juc?m ?i noi de-a cele dou?sprezece luni magice? Adic? tu, c? eu cu jocurile… Ar trebui deci ca, începând de azi, s? observi fiecare zi în parte ?i s?-?i spui c? valoreaz? zece ani.
– Zece ani?
– Întocmai. O zi egal zece ani.
– Ar însemna c? peste dou?sprezece zile s? am o sut? treizeci de ani!
– Chiar a?a! Ar fi stra?nic, nu?
Tanti Roz m-a s?rutat – începe s?-i plac?, v?d eu bine – ?i a plecat.
A?a c?, drag? Dumnezeu, iat? c? azi m-am n?scut ?i eu, lucru de care nu mi-am dat prea bine seama decât pe la vremea prânzului când împlinisem cinci ani; con?tiin?a mi s-a dezvoltat, dar nu pot spune c? asta ar fi cine ?tie ce veste bun?; ast?-sear? am deci zece ani, ceea ce înseamn? c? am atins vârsta ra?iunii. ?i, fiindc? veni vorba, a? avea o rug?minte: când ai câte ceva s?-mi spui, ca azi la prânz, poate încerci s-o faci cu ceva mai pu?in? brutalitate, da? Mersi.
Te pup. Pe mâine,
Oscar
P.S. ?i a? mai vrea s? te rog o chestie. ?tiu c? n-am dreptul decât la o dorin?? pe zi, dar cererea de mai sus nu era de fapt o cerere, ci mai degrab? un sfat.
S? ?tii c-a? fi de acord s?-mi faci o vizit?. În spirit, vreau s? spun. Mi se pare o chestie tare de tot ?i mi-ar pl?cea s? m? vizitezi. Primesc musafiri de la opt diminea?a pân? seara la nou?. În restul timpului dorm. Uneori a?ipesc ni?el chiar ?i-n timpul zilei, din pricina tratamentului. Dac? se întâmpl? s? pici într-un astfel de moment, treze?te-m? f?r? nici o grij?. Ar fi o prostie s? nu ne întâlnim din pricina unei clipe de somn în plus.