Oscar si tanti Roz [3/14]

Drag? Dumnezeu,

Azi mi-am tr?it adolescen?a ?i trebuie s?-?i spun c? n-a mers deloc ca pe roate. Ce t?r??enie ?i adolescen?a asta! Am avut o groaz? de nepl?ceri cu prietenii, cu p?rin?ii ?i asta numai din pricina fetelor. ?in s?-?i spun c? nu-mi pare r?u deloc când m? gândesc c? ast?-sear? am dou?zeci de ani, fiindc? asta înseamn? c-am trecut de ce era mai greu. Pubertatea, mersi! O dat?, hai treac? de la mine, dar a doua oar?, nici s? n-aud!
În primul rând î?i atrag aten?ia, drag? Dumnezeu, c? n-ai venit. Abia de-am putut închide un ochi toat? noaptea cu problemele astea de pubertate, a?a c? n-ar fi fost chip s? te scap. ?i, a?a cum ?i-am mai spus, chiar dac? dorm, m? scuturi ni?el ?i m? trezesc.
Tanti Roz venise deja când m-am de?teptat azi-diminea??. Pe când îmi luam micul dejun, mi-a istorisit cum s-a luptat ea cu Sfârc Regal, o lupt?toare de wrestling din Belgia care înghi?ea trei kile de carne crud? pe zi stropite cu un butoia? de bere. Se spunea c? ceea ce avea mai de temut Sfârc Regal era mirosul gurii, din pricina fermenta?iei de bere ?i carne, astfel încât î?i culca adversarele la p?mânt numai suflându-le în fa??. Ca s-o înving?, Tanti Roz a fost silit? s? n?scoceasc? o nou? tactic?: ?i-a pus o glug? îmbibat? cu ap? de lavand? ?i ?i-a luat numele de C?l?ul din Carpentras. Wrestling-ul, spune ea, te oblig? s? ai mu?chi ?i la creier.
– Pe cine iube?ti tu, Oscar?
– Aici la spital?
– Da.
– Pe Bacon, pe Einstein ?i pe Pop Corn.
– Dintre fete, te întreb?
Întrebare care mi-a închis pliscul. Nu aveam deloc chef s?-i r?spund. Numai c? Tanti Roz a?tepta, ?i în fa?a unei campioane interna?ionale de wrestling nu-?i prea vine s-o faci mult? vreme pe nebunul.
– Pe Peggy Blue.
Peggy Blue e fata albastr?. Cea din penultima camer? de pe culoar. Zâmbe?te întruna, dar de vorbit aproape c? nu vorbe?te deloc. Ai zice c?-i o zân? care a poposit în spital s? se odihneasc? o clip?. Sufer? de o boal? complicat?, de-aia îi ?i zice boala albastr?, o chestie cu sângele care, în loc s? mearg? la pl?mâni, se duce nu ?tiu unde, f?când ca pielea s? devin? alb?struie. Peggy a?teapt? opera?ia care o va face s? devin? roz. Eu zic c?-i p?cat, îi st? a?a de bine albastr?. E atâta lumin? ?i t?cere în preajma ei, încât, atunci când te apropii de ea, e ca ?i cum ai p?trunde într-o capel?.
– I-ai spus-o?
– Cum s?-i spun, a?a deodat?, „Peggy Blue, îmi placi“?
– Foarte bine. De ce s? nu-i spui?
– M? întreb dac? ?tie m?car c? exist.
– Cu atât mai mult.
– ?i, pe urm?, te-ai uitat vreodat? la mutra mea, Tanti Roz? Ar trebui s? aib? o înclina?ie c?tre extratere?tri, ceea ce n-a? prea crede.
– Eu g?sesc c? e?ti un b?iat frumos, Oscar.
Dup? care, Tanti Roz a pus cap?t conversa?iei. E al naibii de pl?cut s-auzi astfel de vorbe, te ia cu un soi de tremurici, de nici nu mai ?tii ce s? r?spunzi.
– N-a? vrea s? plac numai datorit? fizicului, Tanti Roz.
– Ia zi, ce sim?i tu pentru ea?
– A? vrea s-o ap?r de fantome.
– Ce fel de fantome? Ave?i fantome pe-aici?
– Da. În fiecare noapte. Vin ?i ne trezesc, nu ?tiu de ce. Ne ciupesc ?i doare. ?i, cum nici m?car nu le vezi, ?i-e ?i mai fric?. Pe urm? e a?a de greu s? adormi la loc…
– ?i ?i se întâmpl? adesea s? vin? la tine fantomele astea?
– Nu. Eu dorm adânc. Dar o aud adesea pe Peggy Blue ?ipând în somn. A? dori a?a de mult s-o pot ap?ra.
– Spune-i-o.
– Da’ nici m?car asta n-a? putea s? fac, regulamentul ne interzice s? ie?im noaptea din camer?.
– Ce ?tiu ele, fantomele, de regulament? Habar n-au. N-ai decât s? fii ?i tu ni?el ?mecher, când or s? te aud? spunându-i lui Peggy Blue c? la noapte ai s? stai de veghe ca s-o aperi, fantomele n-au s? mai îndr?zneasc? s? se arate.
– Hm, da…
– Câ?i ani ai tu, Oscar?
– Nu ?tiu. Cât e ceasul?
– Zece. Carevas?zic?, mergi pe cincisprezece ani. Nu crezi oare c-ar fi timpul s? ai curajul propriilor tale sentimente?
La zece jum?tate m-am hot?rât ?i m-am dus pân? la u?a camerei sale care era deschis?.
– Salut, Peggy, i-am zis, eu sunt Oscar.
Era întins? pe pat, s? juri c? era Alb?-ca-Z?pada când a?teapt? s? vin? prin?ul ?i pro?tii ?ia de pitici cred c?-i moart?, Alb?-ca-Z?pada din fotografiile în care z?pada pare albastr?, într-atâta-i de alb?.
S-a întors spre mine, iar eu m-am întrebat dac? m? ia drept prin?ul sau drept unul dintre pitici. Eu a? fi bifat „pitic“, din pricina c?p??ânii mele, dar ea n-a zis nimic, ?i tocmai asta-i grozav cu Peggy c? nu spune niciodat? nimic ?i c? totul r?mâne misterios.
– Am venit s?-?i spun c? la noapte, ?i în toate nop?ile de azi înainte, am s? stau de paz? în fa?a camerei tale, dac? vrei ?i tu, ca s? te ap?r de fantome.
Ea s-a uitat la mine, a clipit, eram parc? într-un film dat cu încetinitorul, aerul devenise ?i mai aerian, t?cerea ?i mai t?cut?, aveam impresia c? mergeam prin ap? ?i c? totul se schimba când te apropiai de patul acela al ei pe care c?dea o lumin? venit? parc? de niciunde.
– Hei, ia-o încet, Cap de Ou, te anun? c? eu sunt paznicul lui Peggy!
Pop Corn era în pragul u?ii sau mai degrab? îl umplea. M-au trecut fiorii. Un lucru era cert, dac? st?tea el de paz?, siguran?a era maxim?, nici o fantom? n-ar mai fi putut r?zbate pân? la Peggy, neavând pe unde trece.
Dup? care îi arunc o ochead? ucig?toare lui Peggy.
– Nu-i a?a, Peggy, c? tu ?i cu mine suntem prieteni vechi?
Peggy s-a mul?umit s? ridice ochii-n tavan. Pop Corn a luat asta drept o confirmare ?i m-a tras afar? pe culoar.
– Dac? vrei o fat?, n-ai decât s-o iei pe Sandrine, Peggy e deja luat?.
– Cu ce drept?
– Cu dreptul c? eu am venit aici înaintea ta. Dac? nu-?i convine, nu r?mâne decât s? ne batem.
– Îmi convine.
Eram cam obosit, a?a c? m-am dus s? m? odihnesc ni?el în sala de jocuri. Unde tocmai venise ?i Sandrine. Sandrine are leucemie ca ?i mine, numai c? ei pare s?-i reu?easc? tratamentul. I se spune Chinezoaica, din pricina perucii negre ?i lucioase cu fire sârmoase ?i cu breton care o face s? semene cu o chinezoaic?. Se uit? lung la mine ?i sparse între din?i un balona? de gum? de mestecat.
– Po?i s? m? s?ru?i dac? vrei.
– Ce vorbe?ti? Guma nu-?i ajunge?
– P?i nici n-ai fi în stare, zero barat! Pun mâna-n foc c? pân? acum înc? n-ai s?rutat nici o fat?!
– Hai c? m? faci s? râd! Afl? c? la cin?pe ani am s?rutat deja o mul?ime de fete, fii lini?tit?!
– Z?u, ai tu cin?pe ani?
Eu m? uit la ceas.
– Împlini?i.
– De când visez eu s? m? s?rute unul mare, de cin?pe ani.
– Cred ?i eu, e tentant! îi zic, dându-mi aere.
?i numai ce-o v?d c?-mi trage o mutr? ce n-ai v?zut, ?uguindu-?i buzele de parc? ar fi fost o ventuz? lipit? de-un geam, de unde nu pot decât s? trag concluzia c? a?teapt? s-o s?rut.
Când m? întorc, to?i prietenii sunt în spatele meu, pândindu-mi mi?c?rile. N-am cum s? dau înapoi. E momentul s? ar?t c? sunt b?rbat. Acum ori niciodat?.
M? apropii de Sandrine ?i o s?rut. Ea î?i încol?ce?te bra?ele în jurul meu, n-am cum s? m? desprind, gura ei e umed? ?i deodat? m? pomenesc c?-mi trece mie guma pe care-o mesteca. Luat pe nea?teptate, o înghit pe loc. Eram cuprins de furie.
?i în aceea?i clip? simt o mân? care m? bate pe umeri. De unde ?i vorba c? o nenorocire nu vine niciodat? singur?: p?rin?ii mei! Uitasem c? era duminic?.
– Nu ne-o prezin?i ?i nou? pe prietena ta, Oscar?
– Nu e prietena mea.
– Ce dac?? Prezint?-ne-o.
– Sandrine. P?rin?ii mei, Sandrine.
– M? bucur s? v? cunosc, zice Chinezoaica, pe un ton dulce.
A? fistrâns-o de gât.
– Vrei s? vin? ?i Sandrine cu noi în camera ta?
– Nu vreau. Sandrine are treab?.
Ajun?i la mine în camer?, mi-am dat seama c?-s cam obosit, a?a c? am dormit pu?in. De altfel n-aveam nici un chef s? vorbesc cu ei…
Dup? ce m-am trezit am v?zut cadourile pe care, bineîn?eles, mi le aduseser?. De când sunt în spital p?rin?ii mei stau prost la capitolul conversa?ie, a?a c?-mi aduc tot felul de jocuri ale c?ror instruc?iuni explicative le citim dup?-amiaza întreag? încercând s? în?elegem cum se joac?. Tata e deosebit de dibaci la instruc?iunile astea; chiar dac? sunt în japonez? ori în turc? el nu se descurajeaz? niciodat?, înver?unându-se s? le deslu?easc? schema. Ce mai, dac?-i vorba s?-?i strice o dup?-amiaz? de duminic?, nimeni nu-i mai priceput ca tata.
Azi mi-a adus un CD player. Cu asta mi-a închis pliscul, n-am putut s?-i repro?ez nimic, de?i tare a? fi avut poft?.
– N-a?i venit ieri?
– Ieri? Cum s? fi venit ieri? ?tii bine c? nu putem veni decât duminica. Dar de ce întrebi?
– Cineva v-a v?zut ma?ina în parcare.
– Ca ?i cum n-ar exista pe lume decât un jeep ro?u. Ma?inile seam?n? între ele.
– Mda, nu ca p?rin?ii. P?cat.
Cu vorba asta i-am ?intuit locului. Eu mi-am luat tacticos CD player-ul ?i am pus de dou? ori la rând Sp?rg?torul de nuci pe care l-am ascultat în fa?a lor de la un cap?t la altul. Dou? ore în care n-au apucat s? scoat? ?i ei un cuvin?el. ?i bine le-am f?cut.
– Î?i place a?a de mult?
– Mda. Dar acum mi-e somn.
Au în?eles c? trebuie s? plece. Dar nu se îndurau. Nu reu?eau deloc s? se desprind? din camera mea. Era clar c? ar fi vrut s?-mi zic? o mul?ime de chestii ?i nu ?tiau cum. M? bucuram îns? s? v?d cum sufer? ?i ei la rândul lor.
Dup? care mama s-a repezit ?i m-a strâns tare-tare la piept spunându-mi printre hohote:
– Te iubesc, Oscar, dragule, te iubesc a?a de mult!
Voiam s?-i scap din bra?e, dar în ultima clip? m-am l?sat totu?i s?rutat, asta îmi amintea de mângâierile bune ?i simple de dinainte, când vocea mamei nu era angoasat? când îmi spunea c? m? iube?te.
Probabil c? apoi am adormit pu?in.
Tanti Roz e campioana de?tept?rilor. De câte ori deschid ochii, ea tocmai intr? pe u??. ?i are întotdeauna un zâmbet pentru mine.
– Ei, cum a fost cu p?rin?ii?
– Zero barat, ca de obicei. Mi-au oferit Sp?rg?torul de nuci.
– Nu, z?u? Ce curios, aveam ?i eu oprieten? cu numele ?sta. O campioan? pe cinste. Sf?rma gâtul adversarelor strângându-l între pulpe. ?i cu Peggy Blue cum st?m, te-ai dus s-o vezi?
– Nu-mi mai vorbi de Peggy Blue, e logodit? cu gr?sanul ?la de Pop Corn.
– A?a ?i-a spus ea?
– El.
– Blufa, nu te-ai prins?
– Nu cred. Chiar sunt convins c?-l place mai mult pe el decât pe mine. E mai solid, mai de n?dejde.
– Când î?i spun eu c? blufeaz?! Uite, eu care ar?tam ca un ?oricel pe ring am b?tut lupt?toare cât o balen? sau un hipopotam de mari. Pe Plum Pudding, de exemplu, o irlandez?, una sut? cincizeci kile, în slip, pe stomacul gol, înainte de Guinness-ul de diminea??, bicep?ii cât halca de ?unc?, iar pulpa groas? de nu-i puteai face înconjurul. Nu tu talie, nu nimic s? ai de unde-o apuca. Impatabil?, ce mai!
– ?i cum ai f?cut?
– Tot ce nu face priz? se rostogole?te. Pentru început am pus-o pe fug?, ca s-o obosesc, dup? care am r?sturnat-o. Au trebuit s? vin? cu macaraua ca s-o ridice de pe jos. Tu, Oscar, ai osatura u?uric? ?i cu carne nu te prea lauzi, dar s? ?tii de la mine c? nu pl?cem numai ca bifteck ?i os, calit??ile suflete?ti conteaz? ?i ele. ?i calit??i suflete?ti tu ai cu carul, b?iete.
– Eu, Tanti Roz?
– Ia s? te duci tu la Peggy Blue ?i s?-i spui tot ce ai pe suflet.
– Sunt un pic obosit ?i…
– Obosit? Ce vârst? ai tu la ora asta, b?iete? Optsprezece ani? P?i cum s? fii obosit la optsprezece ani?
Are ea un fel de a vorbi, Tanti Roz, care parc? î?i reîncarc? bateriile.
Când s-a l?sat noaptea, zgomotele r?sunau parc? mai adânc în întuneric, iar linoleumul de pe culoar str?lucea în razele lunii.
Am intrat la Peggy ?i i-am întins CD player-ul meu.
– Uite, ascult? Valsul fulgilor de nea. E nespus de frumos. A?a de frumos, încât eu când îl ascult m? gândesc la tine.
Peggy a ascultat Valsul fulgilor de nea. L-a ascultat zâmbind întruna, ca ?i cum valsul ar fi fost un prieten vechi care i-ar fi ?optit la ureche tot felul de lucruri nostime.
Apoi, dându-mi înapoi aparatul mi-a spus:
– Frumos.
Era primul cuvânt pe care-l rostea. Grozav, nu?
– ?i a? vrea s?-?i mai spun ceva, Peggy Blue, s? nu te operezi. E?ti frumoas? a?a, albastr?.
Asta i-a f?cut pl?cere, am v?zut imediat. Nu de asta i-o spusesem, dar m-am bucurat c? i-a f?cut pl?cere.
– Pe tine te-a? vrea, Oscar, ca s? m? aperi de fantome.
– Conteaz? pe mine, Peggy.
Eram nespus de mândru. Carevas?zic?, eu eram înving?torul!
– S?rut?-m?.
Hot?rât lucru, chestia cu s?rutul e nelipsit? la fete, a?a, ca un fel de nevoie. Numai c? s-o s?ru?i pe Peggy era cu totul altceva decât pe vicioasa aia de Chinezoaic?. Mi-a întins obrazul ?i pot spune c? ?i eu am sim?it un fel de c?ldur? când l-am s?rutat.
– Noapte bun?, Peggy.
– Noapte bun?, Oscar.
Iat? deci cum a trecut ziua de azi, drag? Dumnezeu. Acum în?eleg eu de ce adolescen?ei i se mai zice ?i „vârsta ingrat?“. Chiar c? nu-i u?or. Noroc c? pe la dou?zeci de ani toate se aranjeaz?. A?a c?, uite, î?i adresez ?i eu dorin?a mea pe ziua de azi: a? vrea ca Peggy ?i cu mine s? ne c?s?torim. Nu sunt foarte sigur dac? asta ?ine de spirit, c?s?toria adic?, ?i dac? e de domeniul t?u. Cu alte cuvinte, nu ?tiu dac? tu po?i s? împline?ti genul ?sta de dorin??, tip agen?ie matrimonial?, sau dac? e cazul s? m? adresez în alt? parte. Te-a? ruga s?-mi dai r?spunsul cât mai iute cu putin??, ca s? ?tiu ce s? fac. N-a? vrea s? te zoresc, dar nu uita c? timpul meu e limitat. Deci: c?s?torie Oscar-Peggy Blue. Da sau nu. Nu-?i ascund c? m-ar aranja grozav ca în domeniul de care te ocupi s? figureze ?i articolul „c?s?torie“.

Te pup. Pe mâine,
Oscar

P.S. Care e, la urma urmei, adresa ta? C? tot nu mi-ai spus.

This entry was posted in Carti. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *