Vom publica pe parcursul mai multor postari, povestea-document relatata de Ion Agarbiceanu sub numele de Pustnicul si ucenicul sau. Nadajduim sa aflam folos sufletesc si din aceasta carte, pe cat de simpla pe atat de interesanta.
PUSTNICUL PAFNUTIE
De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peșteră din munții Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moștenire peștera după ce a îngropat pe învățătorul și părintele său Ilarion, la care își făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alți pustnici bătrâni ajunară, se rugară și bătură mătănii în peștera aceea blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de «pustnicul de la peșteră». Deși nu mai era același, ci, din veac în veac, altul. Și alții erau și ucenicii, care pe urmă duceau ruga și înțelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulți creștini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulți frați, fie la schituri, fie singuratici, în peșteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletului. Cei care înțelegeau deșertăciunea lucrurilor lumii și se scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad și între gadinile[1]pădurii, și slujeau după mintea și inima lor, Domnului din ceruri.
Dintre acești oameni ai lui Dumnezeu era și pustnicul Pafnutie. Nimeni nu știa de când trăia în munte. Când se aciuă pe lângă părintele Ilarion, era cu barba sură. Pesemne trăise înainte la vre-un schit, sau la o peșteră a lui, de unde venea, din când în când, pentru blagoslovenie și învățătură, la părintele Ilarion. De Ilarion se alipi numai când acesta, simțind că i se apropie sfârșitul, îl chemă lângă sine, pentru a-i da cele din urmă învățături și pentru a lua în moștenire peștera. Dar mai trăi cucernicul moșneag încă zece ani, cu Pafnutie alăturea, până se săvârși. Trecuse de suta de ani, și s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de rugăciune.
Cucernicul Pafnutie, la moartea lui Ilarion, făcea și el șaptezeci de ani. Nici n-a suspinat, nici nu l-a jelit pe moșneag ci a rămas în genunchi două nopți și o zi, rugându-se pentru sufletul părintelui său. Iar după ce l-a îngropat i s-a părut codrul pustiu, și a stat alte două nopți trântit pe spate, cu ochii la stele. Apoi s-a ridicat, și-a clătinat barba și pletele sure, pentru a alunga gândurile, s-a însemnat de trei ori cu semnul izbăvirii și a prins curaj.
S-a coborât într-o crăpătură de stâncă la izvor și a băut. A aflat lângă apa limpede, în tufiș, pâine uscată, și s-a înfruptat. Era a cincea zi de când nu luase nimic în gură.
Și unde până acum vedea numai sur în fața ochilor, de la moartea lui Ilarion, deodată privirea i s-a limpezit și s-a uitat cu bucurie la cerul albastru, dându-și capul pe spate și împrăștiindu-și coama peste umeri. Apoi duse mâinile la piept, se încovoie și zise cu glasul limpede:
– Doamne-Dumnezeule, miluiește-mă pe mine păcătosul, slobozindu-mă din grea osândă, din împietrirea de inimă ce mi-a hărăzit-o repausarea robului Tău, și a părintelui meu, Ilarion. Slavă Ție, Celui ce ești singur veșnic! Adusu-mi-am aminte că pământ suntem și în același pământ ne întoarcem, după nemincinoasa Ta rânduială. Slavă Ție!”
Apoi s-a întors la peșteră și începu să scuture țundra, cojocul, căciula și alte câteva lucruri rămase de la Ilarion și să le agațe în colțurile de stâncă ce împungeau în golătate.
Se crezu tare după rugăciune, dar acum, atingând lucrurile celui răposat, simți lacrimi în ochi și un mare dor să se pună și să doarmă, să nu se mai scoale, lângă mormântul pustnicului.
Se duse încet, cu ochii înpăienjeniți, și se lăsă, în coate și în genunchi, lângă mormântul proaspăt. După rugăciuni îndelungate începu să audă un glas, nu-și da bine seama dacă vorbea de afară, sau din sufletul lui. Ci glasul era cunoscut. Era al lui Ilarion și-i șoptea:
“Nu te cufunda ca păgânii și ca cei ce nu au nădejde, în durerea ce spulberă sufletul ca un vifor și-l împietrește. Nu aceasta e voia Domnului Dumnezeu și învățătura mea. Ci te împacă cu rânduiala cea de sus, care nu are înfrângere și dreaptă este în veci și neclintită. Au nu cel ce a clădit munții a pus și rânduiala morții? Ești tu copil neștiutor sau bărbat cu pricepere? Nu stropi pământul decât cu lacrimile credinței, ale nădejdii și ale părerii de rău pentru păcate. Pustnicul nu trebuie să aibe alte lacrimi. Întoarce-te cu gândul pe dată că nu eu sunt vrednic de plâns, ci tu. Iată stai, a cincea zi fără metanii, fără rugăciune pentru tine, fără gând”.
Cucernicul Pafnutie se cutremură. Așa era: de la moartea părintelui său sufletesc n-a mai bătut metanie, n-a mai spus ocinașile[2]obișnuite. Îi păru că-l vede pe moșneag cu dreapta ridicată a amenințare, cum făcea uneori când nu-i plăcea un cuvânt ori o purtare a lui Pafnutie.
Se ridică de lângă mormânt și porni agale la peșteră.
Era un om înalt și uscat, și la vârsta lui bun încă să se ia la trântă cu ursul, dacă slujba lui ar fi fost vânătoarea ori haiducia.
Călcă apăsat. Avea privire ageră și pătrunzătoare, fruntea înaltă. Mustățile groase și lungi se pierdeau în barba stufoasă ce-i acoperea pieptul lat. Din toată fața lui nu se vedea bine, limpezit de păr, decât fruntea, ochii și nasul. Un nas mare, tăiat subțire, puțin încovoiat.
La acel ceas al dimineții cântau păsările de jur împrejur. Un vânt ușor adia neodihnit. În înălțimi, printre crestele brazilor, se zărea albăstrimea cerului.
Alte dăți, pe o vreme ca asta, sufletul lui Pafnutie se pornea la rugăciune, slăvind pe Ziditorul, fără să-și pună anume în gând. Inima lui cânta în rând cu păsările și cu murmurul pâraelor. Acum îi părea nepotrivită toată frumusețea de afară. Își spunea că păsările ar mai putea tăcea, și izvoarele asemenea. Pentru ce atâta veselie?
Înțelese, cu silă, că-i pare rău după moșneag, că sufletul lui nu s-a liniștit. Stătu pe loc, bătu din picior, și strigă cu mânie:
— Cine mă alungă de la ascultare? Și tot el își răspunse:
— Diavolui trufiei care nu mă lasă a mă împăca cu rânduiala Domnului Dumnezeu. L-am întărit de tot atâtea rânduri în care luam la întrebare pe Ziditorul pentru ce l-a smuls pe părintele meu, pentru ce a lăsat moartea în lume? O să-i astup glasul, o să-i rup acul, luându-mi canonul cel mare.
Avea cucernicul un canon pe care-l făcea în zile de ispită grea, încă pe vremea când nu se mutase în peștera lui Ilarion. Acesta, când ucenicul i-l descoperi, încuviință să-l facă mai departe, la trebuință, însă cu multă smerenie.
Își luă drumul la dreapta peșterii și se tot duse pe cărarea numai de el știută. Pe alocuri se făcea nevăzut în tufișuri dese, care ar fi voit să-l țină pe loc. Dar pustnicul se zbătea ca mistrețul, se vedeau numai bălăriile mișcându-se, că-i treceau de cap. Ajuns în luminiș crengile uscate trosneau sub picioarele lui. Avea grabă mare: Nu mai auzea nici cântecul păsărilor, nu mai vedea ciutele ce țâșneau pe lângă el, ci alerga întins cu capul în piept, ca un bour din vremile cele vechi. Brăduleții ce năzuiau către luminișuri se mirau văzându-l trecând cu atâta grabă. Cei mai mici se aplecau la atingerea brațelor lui, și-i făceau loc fără nici o împotrivire.
Ajunse numai când soarele, scăpătat la asfințit, îmbrăca în aramă roșie ca focul piscurile munților, care se suiau până la Dumnezeu. Ajunse istovit de drum, la râpa canonului său.
Nu-și dădu răgaz nici să răsufle și începu s-o urce. El îi spunea râpă, dar era o stâncă prăpăstioasă, aproape goală, care urca amenințătoare din uriașe măsele de piatră. Voi să se cațere mai repede ca de alte dăți își făcea silă mare, suflând adânc și oprindu-se uneori pentru răsuflet. După cum se apropia de cer părea tot mai mic, acum cât o ciută, acum cât o capră neagră, și iarăși numai cât un ied și cât o cioară. Până ajunse în vârf se făcuse miezul nopții.
Aici poposi pe un colț de stâncă, își șterse fața cu mâneca de la cămașă, și fără să-și dea hodină deplină, începu coborâșul pe același loc. Coborâșul era mai cu primejdie decât urcușul. Primejdia de a se prăbuși în prăpastie îl pândea la fiecare mișcare. Totuși, până la răsăritul soarelui, el fu din nou pe culme.
Înghițea cu lăcomie aerul și lumina, răzbătu cu privirile departe în singurătățile codrului și pe-o clipă, fața i se lumină: Cum se trezeau toate vietățile la porunca soarelui! Dar repede văzu râpa de sub el și o privi cu dușmănie. I se părea că n-a biruit-o de ajuns. Și începu din nou coborâșul, apoi iar urcușul. Canonul nu se isprăvi decât seara, după cel din urmă coborâș, când abia se mai putu târî până la un izvor cunoscut, unde bău îndelung. Apoi trântit pe spate, adormi ca un buștean, cu fața spre stele.
Când se trezi în crăpatul zorilor se simți ușor și cu lumină în suflet. Se gândi numaidecât să se ridice să-și facă metaniile și să-și spună ocinașile obișnuite. Nu-i mai veniră întrebări asupra morții, simți pocăință pentru că se păru că voise a se lua la harță cu Dumnezeu din pricina morții lui Ilarion. Își dădu seama că era să apuce pe drumul rătăcirii. Râpa canonului îi aduse aminte că era un mare păcătos, și că nu s-a pocăit încă destul pentru păcatul său.
“Adevăr a rostit glasul părintelui meu Ilarion, de dincolo de moarte, când mi-a spus: Întoarce-te cu gândul asupra ta, și dă-mi bună pace!”.
Cucernicul Pafnutie vorbi așa ca și când ar fi cine să-l asculte. Și mai adaose: “Întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea”.
Rosti și făcu douăsprezece metanii, din nou, aducându-și aminte de păcatul pe care-l săvârșise în tinerețele lui în apropierea acestei râpi. Nime nu cunoștea această vină decât Dumnezeu, Pafnutie și duhovnicul, părintele său sufletesc, Ilarion. Și-l mai cunoscuse aceea cu care greșise, când el abia avea douăzeci de ani, și era păcurar aici în munte. Nu știe ce s-a ales cu nevasta aceea cu bărbat, dacă mai trăiește sau ba. Dar el, din clipa în care s-a trezit, a lăsat oile, a alergat în codri departe și pierdut a fost și pentru stână și pentru părinții lui. Păcurarii[3]au căutat multe zile cârdul de mioare ce-l păzise copilandrul acela, până ce le aflară hăt departe, păzite de cei doi câni. Părinții cu rudeniile am bătut codrii și munții tot hăulind și întrebând, și de frunză și de iarbă, unde s-a rătăcit flăcăuașul lor cel voinic și frumos. Dar nimeni n-a știut răspunde.
Pe vremea aceea tânărul a dat de un schit, care era slujit de un singur schimnic, Acela i-a schimbat numele din Dumitru în Pafnutie.
Dar toate aceste lucruri le ținea în inima lui. Nici pădurarii, nici vânătorii, nici rătăcitorii pe la schituri n-au putut vreodată afla cine și ce a fost Pafnutie mai înainte. Numai duhovnicul său Ilarion, care se nimerise călugăr cu harul preoției, pornind ca ieromonah dintr-o mică mănăstire, cunoștea istoria așa de scurtă a lui Pafnutie. Dar el mai știa că acest fiu sufletesc al lui, afară de greșala cea din tinerețe în alta n-a căzut. Și a cunoscut în pocăința lui cea de cincizeci de ani pentru un singur păcat, mare har de la Dumnezeu.
Deci Pafnutie, după ce a săvârșit canonul cel mare la râpa lui, s-a întors la peșteră liniștit și nu s-a mai certat cu Domnul Dumnezeu pentru că-i luase pe duhovnicul și părintele său Ilarion. Și-a luat rânduiala lui cea de obște, cu ajunat, cu metanii și cu rugăciuni.
Când a coborât la izvorul din crăpătura de stăncă, la poalele peșterii, a aflat în tufiș pe lângă pâine și o felie de caș, și după semnul ăsta a cunoscut el că eu ieșit creștinii din postul Sânpetrului. Ci cașul și miezul pâinii l-a fărmițat păsărilor, și a dus la peșteră numai coaja. Șase săptămâni a trăit mai mult cu rădăcini, canonisindu-se așa pentru păcatele lui și pentru odihna sufletului celui răposat.
Pentru “pustnicul de la peșteră”, era datină rămasă din adâncimea vremilor, să pună păstorii, din când în când, în acel tufiș câte ceva de mâncare. Înșiși pustnicii din peștera asta erau rareori văzuți de ochi omenești: când la depărtare de ani pătrundea cineva aici să ceară un sfat și să primească blagoslovenie la o mare suferință. Adeseori lumea îi uita pentru multă vreme. Chiar și păcurarii, când se mutau cu stânile în depărtate locuri.
Căci ei nu duceau lipsă de nimic. Cunoșteau, din bătrâni, ierburi și mai ales rădăcini pentru hrana lor puțină, dar izvoare de apă aveau pretutindeni.
Cucernicul Pafnutie își vedea de rânduiala lui. Uneori i se mai năzărea, în fundul peșterii, că vede pe cuviosul Ilarion intrând pe deschizătură. Atunci făcea rugăciuni și se însemna cu semnul crucii, pentru ca să nu fie ispitit din nou să se gândească la durerea lui, care era mereu gata să se ridice din adâncuri.
Singurătatea îl împresura tot mai tare, și dacă n-ar fi stat de vorbă cu brazii, cu ciutele și cu păsările, ar fi putut amuți. În canonul lui era să spună rugăciunile în taină.
Dar în singurătatea aceasta limpede Pafnutie creștea cu duhul, în puterea gândului și cu înălțarea sufletului. Abia acum pătrundea el până în adânc învățăturile duhovnicului său Ilarion, mai ales pe acelea pe care i le împărtăși în anii cei din urmă.
Nu simțea încă nevoia să aibă un ucenic, se vedea departe încă de clipa când Dumnezeu îl va chema la judecată. Părea chiar că-i oarecum silă, când se simțea atât de tare și de sănătos.
Și trăi, într-adevăr, după felul și canonul lui, încă zece-cinsprezece ani, nu se știe, fără să simtă povara bătrânețelor sau nevoia unui ucenic, căruia să-i lase moștenire învățăturile trecute de la un pustnic al peșterii la altul. Venea, din când în când, câte un schimnic, rămânea câteva zile la peșteră, și iar pleca. Iar el îi slobozea și nu-i oprea.
Ciobanii vorbeau cu mare sfială de ei. Și multă vreme n-au știut dacă e alt pustnic la peșteră, sau tot Ilarion cucernicul.