Pustnicul si ucenicul sau [3]

NICHIFOR PREDA VREA SA FIE UCENICUL PUSTNICULUI

Trei zile Pafnutie îl opri pe Nichifor să vorbească. De câte ori începea cuvântul, i-l tăia zicând:
— Nu-i încă vremea să-mi spui pentru ce ai venit la peșteră. Trebuie să mănânci, să bei și să dormi. Slăbiciunea e încă în măruntaiele tale. “Nu!” zicea el ridicând dreapta în aer, cum făcea și părintele Ilarion când îl înfrunta. “Nici o împotrivire! Dacă Dumnezeu te-a adus la mine, eu răspund de sănătatea ta, și înaintea lui Dumnezeu, și înaintea părinților tăi celor trupești”.
Și pentru a-l sili la odihnă, Pafnutie părăsea de dimineață peștera și nu se mai înapoia până seara.
Nu uita să coboare la izvor și să aducă apă, ba căuta mereu și în tufiș. În ziua a treia găsi, iarăși, lapte, brânză și pâine. Pustnicul se minună, dar văzu că rânduiala lui Dumnezeu e bună. Nichifor mânca lupește și svântase merindele dintâi. O mare îngrijorare puse stăpânire pe sufletul lui Pafnutie cu ce-l va hrăni. Dar descoperind alt rând de mâncare, lăudă pe Dumnezeu care dă gânduri bune ciobanilor chiar acum când avea mai mare trebuință de așa bunătăți. Cine știe, poate au venit în apropiere ciobani buni și miloși. Dar el știa că niciun gând bun nu se încuibă în capul omului, fără să fie trimis de Cel de sus.
După ce trecură trei zile, Pafnutie îi dădu străinului slobozenie să vorbească.
Tânărul se înveseli.
— Mulțumesc, părintele meu, zise el cu ochii în strălucire. Aș vrea să-ți spun părintele meu.
— Tu n-ai părinți?
— Am!
— Cum vei mai numi pe altul părinte? Avem cu toți un singur părinte sufletesc în ceruri. Iar preot sfințit nu-s. Abia am apucat să învăț puțină slovă pentru a putea citi canoanele și Ceaslovul, de la duhovnicul meu repausat Ilarion. Acela, cum am spus, era ieromonah, lui mă spovedeam. Părintele meu Ilarion era un mare înțelept. Și el mi-a spus să nu umblu după harul preoției, fiindcă-i un dar prea înfricoșător. Și așa am rămas pustnic fără hirotonie. Cum să-mi zici părinte? Ar mai însemna că te lepezi de părinții tăi, ori vrei să-i uiți. Ceea ce ar fi un mare păcat înaintea Tatălui din cer.
Nichifor nu răspunse, ci își plecă privirile în pământ.
— Spune-mi, ca și până acum: moșule. Căci moșneag sunt. Am bătut în muche șaptezeci de ani.
— Bine, suspină Nichifor, ți-oi spune dar moș Pafnutie.
— Așa să mă numești. Dar acum să-mi spui ce necazuri te-au adus la peșteră. Că, de florile mărului, nimeni nu vine până la noi. Dacă voi putea să-ți dau un ajutor, ori un sfat, ți-l voi da din toată inima. Dacă ai greutate pe suflet, și vrei să-ți pleci capul sub patrafir, te-oi duce la un schit, la un schimnic ieromonah, la care mă spovedesc și eu. Acum, deci, slobodă-i limba. Am simțit de mult că abia o mai ții legată. Poate te grăbești, dar nu puteam să te las la drum până nu te mai întremezi. Mai ai mâncare bună, din mila lui Dumnezeu și a creștinilor drept credincioși, pentru patru zile. Aceea vei mânca-o și pe urmă poți pleca cu Dumnezeu. N-o să te mai las să te rătăcești, o să te însoțesc eu până la o cărare bună, și până la o stână de unde vei primi merinde nouă. Să nu-ți fie frică. Încercarea prin care ai trecut n-o să se mai arate.
Nichifor Preda privi cu tristețe în pământ.
— N-am nici o grabă, moș Pafnutie.
— Dar nu te așteaptă părinții?
Tânărul clatină supărat din cap:
— Nu m-așteaptă!
— Ai spus că ai părinți și-ți trăiesc.
— Așa am spus.
Apoi tăcu și nu mai adause nimic asupra părinților. Pustnicul nu mai stărui.
— Atunci să-mi spui pentru ce ai venit la peșteră!
Nichifor ridică încet privirile și le adânci în ochii aspri ai lui Pafnutie.
— Am venit, moșule să mă fac ucenicul tău. Pustnicul se sperie și făcu un pas înapoi.
— Ucenicul meu?
— Ucenicul d-tale, dacă mă vei primi, vezi bine. Cu putere nu te pot face să mă primești.
— Ucenic la peștera asta, la vârsta ta? Știi tu ce vorbești?
— Asta vreau să mă fac!
— Să te îngropi în sălbătăciune la douăzeci de ani?
— Am douăzeci și unu, moș Pafnutie.
— Nu ți-ași fi dat! Când te-am purtat pe sus erai ușor ca un copil. Nu ți-ași fi dat atunci nici cincisprezece.
— Ba chiar am împlinit douăzeci și unu la Sânpetru.
— Fie și cât spui! Dar ce stai să vorbești? Copil pustnic, cine a mai văzut? Că la douăzeci și unu de ani, la minte, tot copil ești.
— M-am gândit mult, moșule, până mi-am luat lumea în cap.
Pafnutie tăcu. O adâncitură, ca un semn de tăietură i se puse între sprâncene, și acestea se ridicară îmburzoiate, ca niște cornițe.
— Vrei să fii ucenicul meu?
— Asta aș vrea, moșule.
— Dar eu nu știu mare lucru. Ce am învățat de la părintele meu Ilarion. Eu păcătosul, mă gândeam, de gândit, la unul pe care să-l las în locul meu, după rânduiala mea, când mi-o veni sorocul, dar mă gândeam la unul de la schit, trecut de cincizeci de ani. Aceluia nu-i trebuie multă învățătură, el cunoaște rânduielile și citește bine și la carte. E diacon. Tu știi citi?
— Știu, și încă bine, moșule. Pot ține strana. Am și glas.
— Văd eu că ai, că vorba-ți răsună ca un clopoțel de argint. Dar ce folos!
Pustnicul se întristă: O veche dorință a lui nu se împlinise: să i se dea darul preoției, când va fi bătrân, să-și facă un schit lângă peșteră și să slujească Sf. Liturghie. Îl desmânta însă părintele și duhovnicul său Ilarion, spunându-i că preoția e slujbă prea grea și pentru umerii îngerilor, cum spunea Ilarion că avea datina să zică sfântul loan Gură de Aur. Ce folos că Nichifor putea ține strana, dacă nu are cu cine face liturghia!
Nichifor plecă în piept capul.
— Dacă nu-i de folos, voi uita că știu citi și cânta.
— Cum? întrebă pustnicul, trezit din gândurile lui. E bine că știi ceti. Au rămas de la înaintașul meu bucoavne mari în peșteră. Olio! Dar cum mă încurc! Vorba e că ucenic nu te pot primi înainte de a te pune la probă.
— Să mă pui, moșule.
— Și spui că te-ai gândit îndelungat înainte de a lua calea muntelui?
— M-am gândit zile și nopți, luni întregi.
— Și te-ai rugat și lui Dumnezeu să-ți lumineze mintea? Fără rugăciune nu se poate începe niciun lucru bun.
Tânărul plecă grumazul și tăcu.
— Nu te-ai rugat?
Nici un răspuns.
Bătrânui făcu: Hm! și-l cercetă bănuitor.
— Părinții tăi trăiesc. De la ei ai avut voie?
Nichifor nu răspunse.
— Hm! Hm! Dar ce te îndeamnă pe tine, fiule, să fugi din lume?
— Urâtul!
— Hai? Cum ai spus? Urâtul? Și Pafnutie plecă urechea să audă, deși auzise foarte bine.
— Da, urâtul moșule!
Bătrânul zâmbi șters.
— Și de urât vrei să scapi în inima muntelui, în pustietățile codrului? Hai? Ce petrecere cauți tu aici?
— Nici o petrecere!
Pustnicul simți că tânărul nu glumește.
— Nu mi-e urât din pricină că nu ași fi avut petreceri în lume. Mi-e urâtă însăși lumea, moșule. N-o mai pot suferi.
Vorba asta n-o înțelese de la început Pafnutie. Și el fugise din lume, dar de rușine și de groaza păcatului. Ce e aceea să urăști lumea? Și pentru ce să o urăști? Nu este lumea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu? Cum să o poți urî? De ce să-ți fie urât?
— Ai trecut prin grele încercări? Se poate asta la vârsta ta?
— Am trecut.
— Și ai rămas plin de amărăciune?
— Am rămas în așa măsură că nu mai pot trăi în lume.
— Hm! Hm! Ciudat, la vârsta ta. Se pare că ai fugit, așa dară, fără știrea părinților?
Iar nu răspunse.
— Ai săvârșit vreo fără de lege, poate, și ți-e frică să nu te prindă?
— N-am ucis, n-am dat foc, nu m-am atins de muiere.
— Atunci, nu mai înțeleg nimic! zise pustnicul înfiorat.
— Și eu am venit să înțeleg totul de la d-ta, ori să mor.
Ce vorbe erau acestea? Nu era o ispită pentru el? Nu luase, cumva, diavolul înfățișarea acestui tânăr să-l ispitească iar la semeție? Dar își aduse aminte că Nichifor își făcuse cruce și se liniști.
— Ce să înțelegi de la mine, fiule?
— Ceea ce n-am putut înțelege singur. Căci din pricina acestei neștiințe și neînțelegeri am urât eu lumea încât nu mai pot trăi.
— Nu știi ce vorbești! Adâncul înțelegerii e la Dumnezeu. Noi, ce putem ști?
— Între oameni se vorbește că pustnicii de la această peșteră cunosc tainele vieții și ale lumii. Au păstrat, din vremuri vechi, înțelepciunea și-au adâncit-o pe rând fiecare, și au lăsat-o moștenire urmașilor. Dumneata vei fi auzit multe de la părintele Ilarion.
— Am auzit, vezi bine. Dar ce vrei tu anume să înțelegi?
Nichifor își ridică ochii arși de secetă și zise:
— Multe! Adică totul, cum ți-am mai spus.
— Dar ce anume?
— De pildă, vreau să știu cine sunt eu!
Bătrânul se miră în sinea lui, și se înfioră.
— Nu știi cine ești? Nu știi cum te cheamă, cine-ți sunt părinții, din ce sat, ce avere au?
— Astea toate, le știu. Și totuși nu mă cunosc pe mine însumi.
Pafnutie se lumină.
— Să te cunoști pe tine însuți? Greu lucru, fiule! Părintele meu Ilarion spunea că pentru a ajunge omul la cunoașterea asta, e nevoie să se pocăiască toată viața. Să trăiască numai pentru suflet.
— Apoi, dacă este suflet, vreau să trăiesc și eu așa și să ajung la asemenea cunoștință.
Pustnicul făcu un pas înapoi:
— Cum, tu nu crezi că ai suflet?
Nichifor nu răspunse. Se vedea pe fața lui suferință.
Bătrânul se cruci:
— Să mă ierte Cel de sus, dar poate că nu crezi nici în Dumnezeu.
Tânărul tăcea.
Cine putea fi acest străin? se întreba Pafnutie în gândul său… Nu cumva e totuși ispititorul, căci numai el nu cutează să rostească numele Ziditorului? Își aduse, iar, aminte că tânărul, la izvor, își făcuse cruce.
— Cum să nu crezi, dacă te însemnezi în numele sfintei Troițe? Am văzut eu.
— Și rugăciuni știu, cum știu cânta în strană. Dar numai dreapta mișcă, numai buzele șoptesc. Inima mea tace.
— Adică, vrei să spui că ești un necredincios, un păgân?
— Da, moșule, asta sunt.
— Hm! Hm! Dacă e așa, nu mă mir că urăști lumea. Nimeni nu poate trăi fără credință. Că omul ar vrea să trăiască fără de lege, ca un dobitoc, dar nu-l lasă sufletul. Dacă omul ar putea trăi mereu cum îl îndeamnă trupul cel trecător, și sufletul nu l-ar opri, ar fi fericit, îndestulat ca și necuvântătoarele. Însă legea sufletului îl ceartă mereu pentru orice greșeală. S-a pus bătaie mare între legea trupului și legea minții. Iar cine nu crede în suflet simte în legea minții o prostie și-ar vrea s-o surpe. Dar n-o poate surpa. Și ajunge un nenorocit care urăște lumea și nu mai voiește să trăiască.
— Asta e, moșule. Mă apasă o piatră de moară… Ehei! Alta ar fi să știu și să cred că am suflet nemuritor. Să știu că nu-s numai un dobitoc.
După un răstimp de tăcere pustnicul zise:
— Ai fost bolnav în trup de foame și de osteneală. Dar mai bolnav ești cu sufletul, care nu are credință… De-un lucru mă mir eu mai mult, cum ai ajuns tu la vârstă frageda, să-ți bați capul cu asemenea lucruri? Sunt întrebări și răspunsuri care bat ca viforul cel de la miazănoapte, iar în copilărie adie numai boarea.
— Uiți, moș Pafnutie, că nu mai sunt un copil. Am împlinit douăzeci și unu. Sunt bătrân și cu gândul. Căci de la vârsta de șaisprezece ani mă tot întreb, tot văd și ascult, și nu știu ce să-mi răspund.
— E adevărat că, după câte aud, ai minte de om bătrân. Dar chiar asta mă miră la un flăcău din sat. Prin învățătură și citanie mintea se lărgește, e adevărat și gândurile dau ghes, ca albinele la urdiniș. Dar când ai avut tu vreme, la plug, la sapă, la fân, ori în urma oilor, să te deprinzi cu citania?
— N-am citit în carte moșule.
— Hai? Dar unde ai citit?
— Am citit în viață, în jurul meu, deasupra și dedesuptul meu.
— Mare lucru spui, măi băiete, zise pustnicul uimit. Adevărat că Dumnezeu, unde voiește, biruiește firea, cum spune la Sfânta carte. Așa, se poate, că te-a lăsat și pe tine, din copilărie, să te zbați cu gândul. Dar zbaterea, după câte văd și aud, ți-a fost până acum zadarnică.
— Zadarnică, moșule.
— Și-ți va mai fi!
Nichifor ridică ochii întrebători.
— Ce vrei tu să afli e greu și pentru o minte coaptă. Viața întreagă nu e de ajuns să înțelegi desăvârșit după ce însetează inima ta. Știi vorba din bătrâni: înveți o viață, și tot mori neînvățat.
— O știu, moșule.
— Dacă știi trebuie să iei și învățătura din ea.
— Care, moșule?
— Că nu trebuie să-ți pierzi nădejdea, cum îmi pare că ți-ai pierdut-o tu. Ce nu poți înțelege acum, vei înțelege, poate, mai târziu. Nu trebuie să urăști viața, și să pui sabia luptei la pământ. E mare nevoie de curaj, tinere, în toate câte sunt ale omului în lume. Te văd flăcău voinic. Îți stă frumos să plângi ca muierile?
— Nu plâng!
— Ba faci mai rău, că deznădăjduiești. Asta nu stă bine la un tânăr de douăzeci și unu de ani. Tu ești încă numai la începutul vieții, la începutul luptei tale.
— Venind la peșteră am încercat cel din urmă mijloc de luptă. Crezi că eu nu mă simt prăpădit, văzându-mă mai neputincios decât un copil?
Pustnicul tăcu un lung răstimp și se gândi adânc. Dunga i se adâncise între sprâncene. Apoi fără a mai spune un cuvânt, îl părăsi în ușa peșterii și el se pierdu în pădure.
Pafnutie se tot duse până la o peșteră mai mică acoperită de stufiș. Aici se retrăgea uneori să se roage.
Pe drum se gândi mereu la ciudățenia acestui fecioraș. N-a ucis, n-a pus foc, n-a umblat în păcate cu muieri, și iată-l, vine să trăiască în pădure. Simțea că străinul vorbea din inimă, și avea mare negură pe sufletul său. Dar, cum putea să pună asemenea întrebări la vârsta lui? Ce l-o fi îndemnat să se zbată cu gândurile? De părinții lui nu vrea să pomenească nimic. Aici părea că este o bubă. Apoi nu răspundea nici când era vorba de Dumnezeu. Ba s-a mărturisit chiar de necredincios. Aici e altă bubă, și mai mare, își zicea cucernicul… Ce mai știi? Poate să fie un tânăr cu școală multă, umblat în lume, și s-a îmbrăcat țărănește… “Nu-mi povesti părintele meu Ilarion că înainte cu treizeci de ani venise la el un arhimandrit îmbrăcat ciobănește, să nu-l cunoască nimeni, și i-a pus întrebări vrednice de mirare pentru un cioban? Se mai întâmplă câte ceva și pe la peștera asta”.
Pe drum își mai aduse aminte de visul său și de oala cu lapte, de felia de caș și pâine aflate în două rânduri, unul după altul în tufiș. Nu era acesta un semn că Ziditorul luase sub apărarea sa pe acest Nichifor Preda? Preda! Mai auzise el de numele ăsta, mai de mult, în tinerețele sale. Ba și aici în munte a mai auzit. Era un neam boeresc din Moldova. Și erau chiar mai mulți Predești. Acela despre care auzise în copilăria lui avea cirezi mari de vite albe. Un Preda venise, și nu de mult, să ceară sfatul părintelui său Ilarion, cum ar face să se despartă de nevastă-sa, să ia pe alta, tot cu cununie. Ilarion l-a înfruntat cu asprime, și i-a spus că nu se poate. Și că de nu-l va asculta, va fi pedepsit și în lumea asta, și în cealaltă… De alt Preda a auzit, pe când era cioban la stână, că l-au călcat hoții, pe el l-au tăiat fiindcă se împotrivea să-i fure fata… Ei, se vede că-s mulți Predești în lume și în țară.
Ajuns la peștera cea mică se întinse cu fața la pământ și se rugă vreme îndelungată. Cerea de la Stăpânul Cerului să-i lumineze mintea cum va face cu acest tânăr cu sufletul bolnav. Se îngrozea, mai ales, de întrebările lui grele. Într-altă formă puse, le pricepea și el, și putea da răspuns, că multe i-a băgat în inimă și în cap răposatul Ilarion, cel vestit prin înțelepciunea lui. Dar îi venea greu până înțelegea ce vrea să spună Nichifor. Simțea mereu că tânărul e din alt aluat decât dânsul… Deci se ruga lui Dumnezeu să-l lumineze cum să umble cu acest străin, și să-i dea pricepere să-l poată învăța din puținul ce-l știa și el.
După ceasuri de rugăciune sufletul i se liniști și se întoarse grăbit la peșteră.
Nichifor Preda stătea trântit pe spate și se uita în cer printre cetinile brazilor.
Nu-l simți pe pustnic până ce-l atinse pe umăr.
— Scoală să mănânci. Pentru ziua de azi ai vorbit destul. Și încă pentru alte trei zile. În vremea asta vei mânca și vei dormi, cum ai făcut ca și până acum. Trupul e încă slab, și în trup slab nu poate sălășlui un suflet tare cum trebuie să fie acela ce pune întrebările pe care le-ai pus tu. În vremea asta te vei mai gândi totuși la un lucru: dacă ai făcut bine sau ba punând întrebări de acest fel, și spunând că ești necredincios și păgân. Nu trebuie decât să-ți asculți inima. Ce va zice ea, așa să răspunzi. Și mai este un lucru la care trebuie să te gândești: Dacă vrei cu tot dinadinsul să rămâi în munte, și anume aici la peșteră, să afli că trebuie să cunosc viața ta, pentru a te putea povățui. Am văzut că sunt lucruri de care nu vrei să pomenești. Va trebui să vorbești și despre ele. Nu acum, — cu vremea, când îți va spune inima că-i bine să-mi cuvântezi… Și apoi, mai este un lucru, pentru tine de mare însemnătate: peste trei zile nu cred să mai avem nici lapte, nici caș, nici pâne. Să te gândești că dacă mai zăbovești la peșteră va trebui să te mulțumești cu ce vom avea de mâncare. Asta nu știu dacă va fi folositor pentru sănătatea ta. Poate rabdă rânza, poate nu. Și, dacă nu le rabdă, nu poți rămâne aici. De altfel nici nu cred să fie locul tău aici în munte. Așa-mi spune parcă inima, dupa ce m‑am rugat Celui Prea Înalt să mă lumineze.
— Dacă n-am aici loc, nu mai am nicăieri în lume, șopti cu supărare străinul.
— Haida-hai! Nu te pripi, ți-am mai spus. Un tânăr ca tine trebuie să aibă curaj. Nu ești femeie, ci bărbat.