Bănuiesc că vă așteptați la un articol duhovnicesc și plin de bună cuviință, bineînțeles, așa că hai să începem…
De la început hip-hop-ul a însemnat un mod de exprimare, de gândire, care a generat o cultură urbană de rezistență contra valorilor și mentalităților trasate (sau, mă rog, sugestionate…) de sus (din lumea mainstreamului). S-a început cu așa zisele “4 elemente”: DJ-ii: cei care puneau muzică cu ajutorul platanelor, breakdancerii (the b-boys), maeștrii de ceremonii sau the microphone controllers (m.c.): “ăia care cântă” (sau, în fine, fac rep) și writerii, artiștii de graffiti, cei care pictau mai mult sau mai puțin legal pereții gri, de beton sau cărămidă. Legăturile dintre toate aceste elemente erau scopul și conținutul. Scopul era formarea unei noi culturi, în afara standardelor impuse. Dar n-a fost ceva prestabilit, totul s-a desfășurat spontan. Atitudinea era de protest, dar mai bine zis, de rezistență și – spre deosebire de ce se prezintă acum în mass-media – nu lipsea mesajul, conținutul, miezul… DJ-ii, baza acestei culturi, luau ce li se părea că li se potrivește dintr-o melodie și pe acea bază construiau una nouă, writerii încercau să-și facă traiul în jungla anostă de beton, mai colorat – uneori având mesaje serioase de transmis pe ziduri prin graffiti, pentru a-i intriga pe privitori măcar pentru puțin timp – breakerii au dat un aspect mult mai energic dansului, îmbinându-l cu sportul, arătând în felul lor cât de importantă e mișcarea, iar cei cu microfonul au contribuit la libertatea de expresie devenind adevărate voci pentru comunitatea lor, vorbind pe “limba” lor cu slangul (jargonul) aferent. Muzică, poezie, amândouă, sau nici una nici alta, zgomot sau cultură, totul a început de la refuzul sistemului oficial de gândire..sau mai exact spus, refuzul sistemului.